Florentina Loredana Dalian

marți, 24 aprilie 2018

Domnița marilor singurătăți


„Domnișoara Nimeni”, recentul volum scos de Florentina Loredana Dalian, pare să aibă ca temă fundamentală creșterea/ devenirea într-o lume pe care imaginația o transfigurează doar din rațiuni poetice, pentru a-i păstra sâmburele de mister: lanul verde al copilăriei devine simbol pentru speranță și visare, pentru regăsirea unei stări de spirit aducătoare de pace și echilibru în dezordinea ontică. Trecerea de la ipostaza de fetiță la cea de femeie presupune pierderea nu atât a inocenței, cât a fascinației și a capacității de automistificare, de unde retorica amară a întrebărilor: „Cum să-i explici unei fetițe/ că tu ți-ai uitat sufletul/ prin lanul acela încă verde/ printre păpușile din cârpe/ înfășurate pe linguri de lemn?// Că oamenii mar nu te acceptă/ așa neorientată, inadaptată,/ cu sufletul la vedere,/ plecată cu sorcova/ într-un timp căruia nu-i mai aparții?” („Desculță”).
Câte-o poezie a regretului contrazice tonul adeseori cinic pe care-l adoptă Forentina Loredana Dalian, mai cunoscută ca autoare de proză tăios-ironică decât ca poetă capabilă de efuziuni lirice: „Lumea era frumoasă în toată urâțenia ei,/ Astăzi, caut cu ochii copilului/ frumusețea aceea parcă tot mai stinsă./ O mai găsesc uneori/ prin vreo cruce căzută-ntr-o rână,/ prin mireasma iasomiei și-a reginei-nopții/ prin bolta cerească, prin vreo tufă de liliac,/ Dar cel mai mult mi se face dor căutând-o/ în ochii oamenilor” („Remember”).
Conștiința devenirii pare condiționată de întoarcerea în amintire, copilăria fiind invocată obsesiv, pentru că acolo se află centrul de greutate al ființei: „Străbați drumul știut ca și prima dată,/ în noaptea fără lună, fără Ursa Mare./ În urma ta, parfumul discret al amintirii/ și tot ce rămâne în noaptea albastră/ e doar această smerită lumină din fereastră” („Lumina din fereastră”).
Femeie-copil, femeie-prototip pentru artiști, soți sătui de neveste ori simpli visători cu sângele încă fierbinte, „domnișoara Nimeni” este, deopotrivă, o ipostază feminină a îngerului condamnat să se târască fără aripi într-o lume a canonului veșnic, a demonului (dualitate de sorginte romantică) sau a femeii de rând, capabile de gesturi eroice, dar și de atitudini mundane: „Când și când/ mă întreabă oglinda – tu cine ești?/ În fața ei am curaj,/ îi răspund hai sictir!/ Eu sunt femeia pe care/ bărbații o mai iubesc când și când,/ căreia poeții îi mai dedică/ nu versuri, nici vorbă,/ și sculptorii domnișoare./ Și căreia romanticii uneori îi mai oferă orhidee/ Ce nu înțelegi?/ Eu – după toate probabilitățile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ și a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent” („Domnișoara Nimeni”).
Întrebările retorice, ca semn distinctiv al unei reflexivități poetice, abundă în poeme-convorbiri cu sine și despre sine, linia melodică a versurilor urmând o partitură cumva bizară, dar remarcabilă prin sinceritatea absolută a tonului: „Departe, acorduri de pian - / al cui oftat se aude?/ Poate este o domniță/ părăsită de cavaler în toiul nopții/ O, nu, e prea desuet!/ Vreo mamă așteptându-și fiul?/ Ori, poate, floarea de colț?/ 9La ce bun atâta frumusețe?)/ Vreun copil voind s-ajungă la soare? - / Tăiate-i sunt aripile!/ Vreun călător obosit de drum lung?/ Ori poate bătrânul visând sub cais,/ peste care toamna vine pe negândite?/ Sau omul de zăpadă/ trăind încă o iarnă degeaba?” („Acorduri de pian”).


 
Dacă poezia, cum s-a mai spus, este un exercițiu de respirație/ de dragoste, orice artă poetică ar trebui să instituie, ca normă, inspir/expirul ritmic (nu sacadat), pulsația vie a văzduhului în molecule de sânge și-n nervi, adică o semantică a vieții și a scrisului ca formă a ei: „Tu, cel care respiri în poeme/ în timp ce veghezi trenurile sau oamenii/ de deraieri spectaculoase ale destinului,// Tu, cel gelos pe bărbatul care/ mă adăpostește sub umbrelă/ gelos pe ploaia care mă atinge,/ tu, cel care porți prin munți/ dorurile Bărăganului// tu, care spui că ți se bat în minte/ mii de poeme/ atunci când mă-ntâlnești…// Spune-mi:/ dacă ți-aș fi dat zilnic/ bună dimineața!/ aș fi putut să-ți inspir/ măcar un poem ratat?” („Poem ratat”).
În volumul „Domnișoara Nimeni”, Florentina Loredana Dalian știe să râdă cu lacrima pe obraz, demonstrând, încă o dată, că cei mai triști poeți provin dintre prozatorii satirici: „Beau din cafeaua fără cafea/ mătur iluzii,/ din când în când mai dau cu capul în câte- grindă,/ fac slalom printre frigurile acestei lumi,/ ascult muzică foarte cultă…/ ca să-i pot răbda pe marii inculți/ Mă prefac că nici nu contează,/ îmi joc bine rolul de contesă adulată/ de marile singurătăți./ S-ar zice că viața-i frumoasă,/ cu tot cu gustul coclit pe care ți-l lasă…„ („Fragmente înghețate”).

*Florentina Loredana Dalian: „Domnișoara Nimeni”, Ed. Eikon, București, 2017

Valeria Manta Tăicuțu

În „Vatra veche”, nr. 4, aprilie, 2018

Mulțumesc, doamnă Valeria Manta Tăicuțu! 

duminică, 22 aprilie 2018

Întâlnirea umoriștilor la Brăila


 Brăila, 21 aprilie 2018


„La Brăila, s-a desfăşurat prima ediție a Festivalului Concurs "Întâlnirea Umoriștilor", manifestare organizată de Casa de Cultură a Municipiului Brăila, în colaborare cu Cenaclul Umoriștilor Brăileni (C.U.B.) "Ștefan Tropcea".
Câștigătorii concursului au fost premiați în cadrul unei Gale a Laureaților, care s-a desfășurat, sâmbătă, la Casa Memorială "Petre Ștefănescu-Goangă". Locul I la secțiunea PROZĂ SCURTĂ (schiţă umoristică și aforisme) a revenit lui Ananie Gagniuc din Constanța. Pe locul II s-a situat Mihai Batog Bujeniță (Iași), iar premiul III a fost câștigat de Florentina Loredana Dănilă (Slobozia). La secțiunea UMOR PE RIME au fost acordate următoarele premii: Fabulă –premiul I - Florin Rotaru (Buzău), premiul II – Vasile Vajoga (Iași), premiul III – Lucian Perța (Vișeul de Sus) Poezie epigramatică – premiul I nu s-a acordat, premiul II – Vasile Til Blidaru (Buzău), premiul III – Laurențiu Ghiță (București), mențiuni Mirela Grigore (Rm. Sărat), Cătălina Orișivschi (Vama-Suceava) și Any Drăgoianu (Țânțăreni – Gorj). Au mai fost acordate două distincții: Elis Râpeanu (București) – pentru promovarea aforismului în literatura română și Alexandra Mihalache (Slobozia) – pentru debut în aforistică.
Gala Laureaților a fost prezentată de Raul Brebu, realizatorul Matinalului de la Radio Magic FM. În preambulul manifestării, a avut loc lansarea volumelor "Premiul Nobel pentru caligrafie" (proză umoristică) – Mihai Frunză și "Escală în Purgatoriu" - Alexandru Hanganu (poezie).”

(Casa de Cultură Brăila) 







vineri, 20 aprilie 2018

Umoriștii iscusiți și merele de aur



În perioada 13-14 aprilie 2018, la Bistrița s-a desfășurat cea de a treizecișipatra ediție a festivalului-concurs de satiră și umor „Mărul de aur”, organizat de Casa de Cultură  a Sindicatelor Bistrița (director Alexandru Cățcăuan), cu susținerea Primăriei Bistrița și a Consiliului Județean, având ca parteneri „Centrul de Artă Tradițională „Casa cu Lei” Bistrița și Stațiunea de cercetare-dezvoltare pentru pomicultură.

Festivalul a inclus secțiunile de interpretare (scenete umoristice) și de creație (epigramă, proză umoristică, volume publicate, antologii și caricatură). Pe parcursul celor două zile de festival, participanții s-au bucurat de o expoziție de caricatură (brăileanul Costel Pătrășcan și bulgarii Ivailo Tsvetkov și Valentin Georgiev), de reprezentațiile teatrale ale concurenților la secțiunea de interpretare a umorului, de gala laureaților, unde creatorii de umor au susținut recitaluri de epigramă, precum și de un moment umoristic susținut de actorii Vasile Muraru și Valentina Fătu.

Ziua de sâmbătă a început cu vizita la stațiunea pomicolă, unde s-a discutat cu seriozitate despre umor.

Premierea s-a făcut vineri, iar câștigătorii premiilor au fost următorii:

La secțiunea epigramă: Gheorghe Bâlici, Petru Ioan Gârda, Florin Rotaru;

La secțiunea proză umoristică: Petre Ion Florin Vasilescu, Mirela Grigore, Vasile Larco;

La secțiunea volume publicate: Radu Marini – „Nuntă cu dar și soacră”, Nicușor Constantinescu – „Popas în amurg”, Ananie Gagniuc și Florentina Loredana Dalian – „De râsul CUCilor”.

La secțiunea antologii: „Noi iubim Mizilul”, de Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea, „Fete cu lipici”, de Any Drăgoianu, „Istoria Epigramei”, de Nichi Ursei.

Într-o țară în care se râde din ce în ce mai puțin și tot mai mult se râde amar, în care umoriștii sunt concurați la greu de umorul involuntar, adeseori negru, al personajelor-caricaturi care populează spațiul politic românesc, astfel de evenimente culturale de înaltă ținută sunt oricând binevenite și benefice. „Cu umorul nu-i de glumit!”, cum afirmă binecunoscuta sintagmă. A scrie umor de calitate e cea mai înaltă provocare pentru un scriitor. O afirm în calitatea mea de autor care a încercat mai multe genuri/ specii literare și spun cu mâna pe inimă că starea de grație umoristică e cel mai greu de atins. Asta în cazul în care ne referim la umorul de calitate, iar nu la creațiile îndoielnice prezentate pe post de umor de diverse televiziuni sau chiar instituții teatrale.

Din păcate, această tendință este tot mai generalizată, fapt care s-a observat de departe și în creațiile prezentate de grupele artistice sau interpreții individuali la secțiunea „interpretare”. Am asistat atât la preselecție, cât și la gala laureaților și astfel am fost în asentimentul umoristului Cornel Udrea, președintele juriului la această secțiune, când a afirmat că alegerea textelor a fost una nefericită. Un paradox, în fond, când o parte din cei mai buni creatori de umor se aflau chiar acolo, sub nasurile lor. Să sperăm că au înțeles și că nu-și vor irosi în continuare talentul (incontestabil) la interpretare. Căci, orice s-ar spune, cât ar fi actorul de strălucit, dacă lucrează pe un text prost, nu prea are ce scoate din el și își mai și strică „firma”.

Încheiem această succintă prezentare a unei manifestări artistice care ar fi meritat mai multă atenție în mass-media, atât cea locală, cât și centrală, cu bucuria de a fi participat la ea, cu încântarea că preocuparea pentru literatura umoristică există și se manifestă în cele câteva festivaluri serioase care se desfășoară an de an și cu speranța că umorul și râsul sănătos (care sunt cumva specifice poporului român) nu vor pieri cât e lumea.



Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 aprilie 2018

Împreună cu distinșii caricaturiști Valentin Georgiev și Ivailo Tsvetkov, care m-au imortalizat „la minut” în operele lor


marți, 17 aprilie 2018

Spărgătoarea de (n)uși




„Doamnă, mă ajutați și pe mine să intru în mașină? Merge orice cheie.” Who, meee?!

          Mă uit în stânga, mă holbez în dreapta, mă zgâiesc în spate. Nimeni, în afară de mine. Doar coborâsem din automobil și omul mă „înhățase” cu rugămintea, pe care o reia: „Ajutați-mă, doamnă, merge absolut orice cheie, pe cuvântul meu!” E drept că n-avusesem timp să mă uit prea bine în oglindă în ziua respectivă, dar parcă nu-mi aminteam să-mi fi tras fața de spărgător de mașini. Ăla nu se dădea dus. Îl scanez: un tip negricios spre negru, de vârstă medie spre tânără, de statură medie spre bine legată, cu față de luptător de sumo. Nuuu, nu mă păcălești pe mine cu zâmbetul tău blajin!

          Adică cum? Eu să iau orice cheie (că doar mă văzuse cu cheile în mână; deși prima dată m-am gândit că se referă la o cheie franceză), să sparg mașina, să las amprente, iar tu s-o tulești elegant de sub nasul meu, apoi să mă înhațe pe mine poliția. Mă negriciosule, chiar am față de proastă?Chiar îți par dusă cu vaca, mă stârpitură bronzată?

          Dar uită-te la mine, că stăteam țeapănă și nu știam cum să reacționez. Dacă totuși omul avea nevoie și spunea adevărul? Mi-a înșirat că i s-a încuiat ușa pe dinăuntru și a lăsat cheia în contact și el nu mai poate intra acum, că n-are nicio cheie. Păi de ce n-ai, băiete? Dacă mă cauți pe mine în geantă, găsești și cheie franceză, și imbus și pilă de unghii și șurubelniță și bormașină... Ți-oi fi lăsat și buzunarele în interior!

          Omul insistă să mă convingă: „Doamnă, vă arăt și buletinul, dar tot după ce descuiem mașina, că l-am lăsat tot înăuntru.” Fiți-ar năravul de rahat! Uite-acum pun mâna pe telefon și sun la Poliție! Mai adaugă, descumpănit: „Am rugat un domn mai devreme și mi-a zis că nu face el d-astea. Ce,-i nebun?!” Aha! Și m-ai găsit pe mine sănătoasă la cap, să mă bag singură în gura lupului!

          Ei, dar când mi-a povestit de precautul cu pricina, mi s-a activat memoria de medie durată: M-am văzut într-o iarnă cu mașina poleită toată și zăpadă cât cuprinde la roți, chinuindu-mă să deschid portbagajul să scot din el lopățica pentru situații de urgență și nereușind neam. Rog un musculos care trecea pe stradă să mă ajute și ăla mi-o retează scurt: „Mă lași, cucoană? Adică să trag de el, să ți-l stric și după aia să mă pui să-l plătesc?! Caută-ți alt fraier!” Cât de revoltată am fost că ăla mă suspectase de incorectitudine! N-a dat doi bani pe argumentele mele. Omul, din comoditate, avea un tipar și înghesuise în el pe toată lumea. Eu ce făceam acum cu negriciosul din fața mea? Același lucru, deci nu eram cu nimic mai presus decât musculosul meu care n-a mișcat un deget să-mi ajute la portbagaj. Hotărăsc berbecește să risc. Mai bine mi-o iau, decât să rămân cu gândul că aș fi putut ajuta pe cineva și n-am făcut-o. Deși cred că nu eram singura posesoare de chei (de orice cheie) de pe Strasse.

          În timp ce meșteream la descuietoare, mă gândeam pe unde-o fi ascunsă camera aia cu care se face mișto de oameni. Ăla zicea: „Nu cu aia, uitați, cu asta mică” (O cheie de lacăt pentru cutia poștală). Păi parcă ziceai „orice cheie” coane! Risc de două ori când mă îndeamnă: „Dați-o la mine!” Îl vedeam deja tulind-o cu mașina mea (că doar mă văzuse din ce am coborât), iar asta la care meșteream era un jaf. A mea e doar jăfuleț. Ei, zic, nu-i nimic, și-așa n-am mai alergat demult după bărbați. Poate nu mi-ar strica ceva condiție fizică. Ăla doar mișcă un pic cheița și ușa se și deschide. Plusează: „Stați să vă arăt buletinul!” Zău? N-ai vrea să mă inviți și la cafea? „Lăsați!” îi spun. „Dacă nu-i a dumneavoastră, împărțim pedeapsa.”          

          Îmi mai spune că mă felicită că am fost mai curajoasă decât domnul care a zis că nu face d-astea. Îi arunc din mers: „Mai facem și d-astea!” Apoi îmi amintesc să-mi iau o măsură „post-operatorie”: Mă întorc să iau măcar numărul mașinii. Figura individului aș putea-o recunoaște, că ne-am holbat destul unul la altul până m-am hotărât eu să devin spărgătoare de mașini.

          Așa că, dragă Poliție, dacă afli că s-a furat o mașină căcănie de Ialomița, să știi că eu am spart-o. Dar nu-i la mine. Iaca auto-denunțul! Iar voi, posesorilor de mașini, feriți-vă! Tocmai am aflat că posed o cheie fermecată.



Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 28 martie 2018


luni, 16 aprilie 2018

Festivalul de satiră și umor „Mărul de aur”, 2018

Bistrița, 13-15 aprilie 2018

 

 

Cartea „De râsul CUCilor”(nu curcilor, cum scrie) de A. Gagniuc și F.L. Dalian  a luat premiul III și trofeul „Mărul de aur” la secțiunea „volume de umor publicate”. 

La creație, au mai fost secțiuni de epigramă, proză în manuscris și caricatură. A existat și secțiunea de interpretare. 

Sâmbătă, 14 aprilie a.c., a avut loc Gala Laureaților, în cadrul căreia publicul s-a bucurat de creațiile premianților, precum și de prezența actorului Vasile Muraru, care a prezentat un cuplet împreună cu Valentina Fătu. 

 


 



miercuri, 4 aprilie 2018

Iepurașul buclucaș

Fragment din cartea „De râsul CUCILOR, de A. Gagniuc și F.L. Dalian

...

Tocmai mă pregăteam și eu, ca toate femeile cu țigla pe casă și cu dezordine-n ea, să întâmpin cum se cuvine Sărbătorile, când aud o bătaie puternică-n ușă. Zic „Cine mă-sa o fi, de n-a-nvățat să folosească soneria? Ori te pomenești că-i vreun copil care n-ajunge la ea. Parcă de Paști nu se umblă cu colindul. Dar mai știi? La halu-n care s-au stricat tradițiile în ultima vreme, poate se umblă cu Halloween-ul, ori cu Valentinul, ori cu Ziua Recoltei. Deschid. Mă frec la ochi să fiu sigură că nu mi-a rămas pe retină vreo imagine tembelă de la televizor, dar tot văd în fața ochilor ce nu-mi venea a crede: un iepure. Unul cam cât tine de mare, Noni, dar care-și zicea Iepuraș. Am crezut c-am nimerit într-un basm sau în țara iepurilor giganți (păi ce, numai Guliver să se plimbe în tot felul de țări exotice?), dar când mi-am luat coordonatele, am constatat că tot în casa mea eram, mai exact în tocul ușii de la intrare. Ăsta, intrusul, mai era și vorbitor pe deasupra:
- Te dai sau plec?, mă ia tare panarama.
- Poți să te dai și de-a berbeleacul. Cine ești tu să comanzi în casa mea?, nu m-am lăsat nici eu intimidată.
- Ștefan cel Mare! Cine să fiu? Tu n-ai auzit de Iepurașul de Paști? Pe ce lume te afli?
- Am auzit, dar ăsta nu există, așa cum nu există Moș Crăciun sau peștișorul de aur. Mai exact, există doar în povești.
- Și cine spune că noi n-am fi acum într-o poveste? Vezi că n-ai pic de imaginație? Te mai dai și scriitoare! Și să nu mă mai așezi pe mine lângă moșul ăla decrepit sau lângă vreo specie inferioară, fie ea și de aur!
- Scopul și durata vizitei! Că aici nu-i grădină zoologică.
- Am venit să-ți aduc un dar.
Ei, desigur că, la auzul cuvântului magic, stropșeala mi s-a mai înmuiat, deși mă întrebam, cu logica mea inginerească, ce dar poate fi acela, de vreme ce nu-l vedeam având în mână nimic, nici măcar un coș cu ouă, așa cum îl prezintă (mincinos, desigur) toate felicitările alea stupide. Mă rog, să zicem că alea n-ar fi mincinoase, iar la mine - ghinion! - nimerise iepurașul fără ouă. Îmi exprim nedumerirea:
- Ce dar, măi iepure, că nu văd niciunul?
- Te rog, iepuraș!
- Fie! Dar mă întreb cum arată iepurii, dacă iepurașii sunt cât Casa Poporului. Hai, scoate ce-ai adus!
Patrupedul mă privește de sus (stătea-n două labe, ca oamenii) și-mi aruncă disprețuitor:
- Inspirație!
- Ceee?!
- Ce-ai auzit, inspirație! Să nu-mi spui că n-ai nevoie, că l-am vizitat și pe amărâtul ăla de Gagniuc la Constanța, mai avea puțin și se dădea cu capul de pereți, gata să intre-n depresie, că zicea că nu i-ai mai scris de o lună. Credea că asta se întâmplă fiindcă n-ai inspirație și m-a rugat pe mine să-ți aduc. Na, ți-am adus!
- Iepurașule, îți bați joc de mine? Unde morcovu' mă-tii e inspirația aia, că eu n-o văd!
- Păi uite cum m-am gândit să facem: eu îți spun niște povești din pădure, iar tu le adaptezi la jungla voastră. Că și-așa nu-i greu să transformi animalele în oameni, și-așa vă comportați uneori de parcă ați fi mai involuaţi decât noi. Dar înainte, pune și tu ceva pe masă, un pahar cu țuică, o măslină, nu mă mai ține cu dinaintea goală!
- De când beau iepurașii țuică și mănâncă măsline? O foaie de varză nu-ți ajunge?
- Dragă, nu te-ai prins, eu sunt muza și am venit la tine deghizată-n iepuraș. Voi scriitorii, n-aveți niciun pic de imaginație! Vai de capul nostru ce mai pățim cu voi!
Îi pun dihaniei un kil de măsline pe masă și-i umplu o halbă cu țuică, atrăgându-i, în același timp, atenția:
- Vezi să nu te-mbeți până s-apuc și eu să scriu ceva!
- N-avea grijă! Sunt exersată, la ce chiolhanuri am tras eu cu scriitori adevărați, nu d-ăștia închipuiți ca tine! Bun, ca să nu mai pierdem timpul, am să încep c-o poveste despre un iepuraș și un lup. Să zicem că eu aș fi iepurașul. După aia, vezi tu cum o adaptezi la cartea voastră.
- Iepurașule, scuze, doamna muză, (începusem să cred că are dublă personalitate) - e plin internetul de bancuri cu lupi și iepurași. Dacă-mi trebuia inspirație d-asta, mi-o luam de acolo.
- O fi plin, dar p-asta n-ai auzit-o, că mi s-a întâmplat chiar mie când veneam încoace și n-am apucat s-o spun la nimeni. Ascultă!
Face o pauză de efect, trage o dușcă, scoate de sub blană o țigară luungă și-mi face semn să i-o aprind, apoi glăsuiește:
- Nu dai și tu o cafea? Că o asemnea poveste merită tot efortul.
Și-n timp ce eu chinuiam aparatul de cafea, își începe povestea:
- Să vezi ce mi s-a-ntâmplat! Cum mergeam eu așa, prin pădure, gândindu-mă ce ființe oropsite mai sunt și iepurașii, că până și la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, numai de noi se pare c-a uitat de când ne-a creat (sper că nu crezi în tâmpeniile evoluționiste ale lui Darwin!), numai ce zăresc pe sub niște frunze o pușcă. Om m-am făcut! Adică stăpânul pădurii, ce mai! Iau pușca și primul gând îmi zboară către nesimțitul ăla de lup care nu se mulțumește s-o mănânce pe Scufița Roșie și pe iezii caprei, da-i mai poftește mațul și la iepuri. Al meu ești, coane!, îmi zic, jubilând. Îl caut pe nenorocit și când dau de el, îi proptesc țeava la tâmplă și răcnesc: „Lupule, pân-aci ți-a fost!” Ăla, cât era el de lup, a-nceput să tremure de ziceai că-i cutremurul din 77, și se dădea drăgăstos la mine: „Hai, măi, iepurașule, ce, nu ne putem înțelege? Ce vrei să-ți aduc, niscai varză de ronțăit, o vulpe de belit...” Eu, impasibil, îi lipesc țeava și mai tare de dovleac: „Pe mine să nu mă iei cu inginerii d-astea! Varză-mi procur și singur, cât despre vulpe, n-am nicio fantezie cu ea.” Ăla s-a albit. „Păi atunci ce vrei?”, întrebă cu voce pierită. „Uite care-i treaba, am chef să mă distrez și să te supun la cazne. Am auzit că-ți place literatura, așa că ți-am adus o carte de-a Loredanei Dalian, o scriitoare contemporană pe care o admir fiindcă a scris un text „Căsuța iepurașului” din care ies și eu cu coada sus, nu terfelit ca-n alte opere. Ține cartea! Deschide-o!” Lupul - codeală mare: „Hai, măi iepurașule, drăgă-lașule, cere-mi orice, numai nu mă pune să citesc! Știi, eu am cam tras chiulul de la școală...” „Normal c-ai tras chiulul, c-aveai treabă mare, să mănânci iezii caprei, să te dai la Scufiță și la ochelarista de bunică-sa, de te-au făcut ăștia vedetă în literatură. Dar cu mine nu ține. Nu doar ai să citești cartea, dar ai s-o înveți pe de rost. He, he!” S-a tot căznit, s-a tot chinuit el, a-ntors cartea pe toate părțile și până la urmă a decis: „Nu pot, iepurașule, mai bine mă puneai să fac un exercițiu la bârnă. Acuma, dacă așa mi-o fi mie sfârșitul, să pier dintr-o incompetență literară...”
Eu atât am așteptat. Am armat și am tras, după ce mai întâi i-am ținut o teorie de zile mari: „Vezi, mă, dacă nu ți-a plăcut cartea? Ai carte, ai parte. Dar tu nu mai ai. Paac!”
Tace, golește halba și mi-o întinde să i-o umplu iar.
- Șiii?
- Și mama ei de viață amară de iepure căcăcios! Se putea să am și eu noroc o dată-n viață? Imaginează-ți că n-aveam glonț pe țeavă. Am zguduit eu pușca aia, am tras din toate pozițiile, dar nimic. Ăla se uita rânjind la mine, gata să mă mănânce.
- Ce-ai făcut?
- Ce era să fac? Tu ce-ai fi făcut în locul meu? Mi-am tras și eu fața de iepuraș cumsecade, i-am scuturat trei frunze imaginare din blană și-am zis smerit: „Ei, lupule, prietene, acuma, dacă tot ți-am adus cartea aia, o s-o învăț eu pe de rost!”
- Ai... învățat-o?
- Trage singură concluzia, de vreme ce mă vezi în viață. Te asigur că nu sunt fantoma mea.
Dă repede niște murături, că mi s-a aplecat de la atâta literatură!
- Păi bine, măi fraiere, îi zic, parcă spuneai că ești muza mea deghizată-n iepuraș.
- Într-un fel așa e.
- Explică-te!
- Să vezi, când am ajuns în ușă la tine, m-am întâlnit c-o iluzie, zicea că-i muza ta și că te vizitează, că n-a mai fost demult pe la tine. Și-atunci, nervos cum eram după întâmplarea cu lupul, mi-a cășunat pe muză și m-am răzbunat și eu pe ea, fiind mai slabă ca mine.
- Să nu-mi jignești muza! Ce i-ai făcut, unde-i?
- Mai sfrijită, mai pricăjită, mai de doi bani! Am mâncat-o!
- Ai mâncat-o, nesătulule!?
- Da. Chiar mi-a picat greu. N-ai niște zeamă de varză?
- Nu mai am nimic!! Ieși afară, iepure obez, dar mai întâi să scoți muza pe unde-oi ști! Eu sunt scriitoare, vrei să mă lași fără pâine, mâncătorule de muze?! M-ai nenorocit, mi-ai luat pâinea de la gura copiilor!
- He, he, râde iepurele în timp ce aruncam cu o cratiță după el, dacă și aia-i pâine, mă întreb cum o fi mămăliga. Oricum, dacă tot a trebuit să-ți învăț tâmpenia de carte pe de rost, țin să-ți spun că ai în ea o grămadă de greșeli. A, și încă ceva! Când mai ai de gând să scrii despre iepurași, mai întreabă-ne și pe noi ce sentimente ne bântuie, nu mai scrie tu de capul tău acolo. Voi, ăștia, scriitorii, n-aveți pic de imaginație! 


(FLD, Slobozia 21 aprilie 2017, corectat 30 aprilie 2017)

joi, 29 martie 2018

Printre copii, din nou

Slobozia, 28 martie 2018


Ieri - întâlnire cu elevi ai claselor a IX-a și a X-a de la Liceul Pedagogic „Matei Basarab” și a VIII-a de la Colegiul „Mihai Viteazul” din Slobozia.
Le spuneam celor de a opta că oamenii învățați vor trage lumea înainte.
- Ce înseamnă „a trage lumea înainte”? - a venit prompt întrebarea unei eleve.
Simplul fapt că s-a pus întrebarea înseamnă un pas înainte. Ca, de altfel, și întrebarea unei alte eleve: de unde poate cumpăra cărțile mele. Cine cumpără cărți (ca să le citească, altfel de ce să cheltuie) nu pune frâne lumii, dimpotrivă.
Liceenii mă ispitesc în fel și chip.
- Când erați elevă, erau blugi rupți? :)
- Erau, dar asta pentru că eram săraci și nu aveam cu ce să ne luăm unii noi, nu pentru că dădeam o grămadă de bani pe haine mâncate de rațe.
Râd tare.
- Doamna, știți la ce avem noi cele mai slabe rezultate? La sport. Suntem chiar corigenți.
Ei, asta nu mi-a plăcut. Aș fi înțeles la matematică sau la chimie. Le spun că noi iubeam sportul și că era singura materie la care puteam obține 10 ușor. S-au schimbat vremurile, pe alocuri nu în bine.
În rest vorbim de-ale literaturii, eu le citesc „De râsul CUCILOR”, ei din „Domnișoara Nimeni”. Mă întreabă ce cred despre Cărtărescu, care-i cartea mea preferată, cum mi-a venit să mă apuc de scris, dacă scriu mai bine când sunt veselă sau tristă. Și altele. Îmi povestesc și despre preocupările lor extrașcolare, despre un concurs de reprezentare a tradițiilor românești în Bulgaria, îmi arată diploma...
Ne bucurăm și unii și alții, dar cred că mai ales eu.