Florentina Loredana Dalian

joi, 20 iulie 2017

„PACT”, iulie 2017

Revista „PACT” (RAST) din Macedonia (iulie 2017)
În numărul din iulie 2017 al revistei „Pact”, apare și o cronică de-a mea de la întâlnirea din România cu poetul-traducător Dimo Dimcev (Dina Cuvata). De asemenea, mai sunt publicați românii: Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Costel Bunoaica și Aura Christi. Mulțumiri, Vesna Mundishevska-Velianovska! Thank you, dear Macedonian friends Vesna, Zoran and Dina! :)
Cronica poate fi citită în română aici: 

http://florentinadalian.blogspot.ro/2016/11/cronica-de-stana-cu-aroman.html


duminică, 16 iulie 2017

„Umbre” în „Lumina literară și artistică”

iulie 2017

A apărut numărul pe iulie al suplimentului „Lumina literară și artistică” al Ziarului „Lumina” al Patriarhiei Române, supliment realizat de poeta Daniela Șontică. Pe lângă interviul, poezia și alte texte interesante pe care le conține, acest număr găzduiește și un fragment de proză intitulat „Umbre”, din romanul meu „Înainte de magnolii”. 
Felicitări și mulțumiri, Daniela Șontică!





Umbre

Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe  o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi pe mine în stradă. În anul acela, ne-au dat vacanţă câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec. Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe ţară de mine!
Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Am mers la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un terorist, după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în cămin.  „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis.  Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă şi ne-am despărţit.
Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Acolo, mai erau câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa tancurilor blindate? Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu ştia nici cine, nici în cine trage. Aşteptam cu înfrigurare să se facă dimineaţă. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se făcea cu arma-n mână. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că, la momentul acela,  eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi, cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi schimba lumea.  Sau că mersul lumii depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...
                   
(Fragment din romanul „Înainte de magnolii”)

Florentina Loredana Dalian

joi, 13 iulie 2017

Ostrov 32



Ascultă glasul acesta al slovelor nerostite,

ascultă bătăile acestei singuratice inimi!

Vei înțelege ceea ce se află dincolo de înțeles,

vei vedea cum toate corăbiile încă neeșuate

duc spre ostrovul acesta în care               

firul de iarbă pândește apropierea pașilor tăi.

Nu, nu e vremea să vii!

Poarta n-a mai fost deschisă de-o veșnicie,

iarba a rămas netăiată, mai înaltă decât copacii

mai înalți decât aspirațiile noastre.

Pe-afară, lumea se schimbă,

pe-aici, se schimbă doar anotimpurile

și - din când în când - câte-o vorbă, de unul singur.

Pe-aici nu vine mai nimeni pe cărarea ce urcă,

nimeni nu pleacă pe aceeași cărare coborând.

Verile, auzi numai zumzetul albinelor

culegând polenul din speranțe,

iar toamna, da, toamna -

împrăștiat peste tot, doar fumul amintirilor...


Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 iulie 2017

marți, 11 iulie 2017

Sub zodia nostalgiei

Romeo Aurelian Ilie despre „Domnișoara Nimeni” în Revista Nouă, nr. 3/ 2017 (Câmpina)

 






Scriitoarea Florentina Loredana Dalian și-a început itinerariul literar, pășind timid pe cărările prozei scurte (Și copiii se îndrăgostesc, Aceeași lună peste sat, A unsprezecea poruncă), îndrăznind mai apoi să abordeze și genul mai complex, al romanului (Scrisori netrimise, Înainte de magnolii). În ambele formule, ea a demonstrat o scriitură unică, definită prin apelul la sensibilitate, la firesc și la frumos, demonstrând însă totodată și măiestrie în mânuirea cuvintelor. Scrieriile ei s-au bucurat de la început de aprecierile unor critici literari de marcă, dar și de elogiul cititorilor obișnuiți.
Pentru Florentina Loredana Dalian se pare însă că a început să bată vântul schimbării, ea surprinzând prin publicarea unui volum de poezie: Domnișoara Nimeni, apărut în anul 2017, la editura Eikon, într-o formulă grafică de invidiat.
Firește, poezia nu este decât o altă fațetă a fiorului creativ al autoarei. O altă formulă de adresare lumii întregi. Pentru că, trebuie spus de la bun început, F. L. Dalian scrie în primul rând pentru lumea întreagă, pentru cititorul comun. Nu veți găsi la ea nimic elitist, nimic pretențios, nimic veleitar. Ci doar simplitate, sensibilitate și construcții frumoase sculptate din cuvinte alese. Ceea ce este un merit la fel de mare ca al celor ce aleg să scrie doar pentru publicul călit la focul literaturii dure. Pentru că literatura trebuie să mai transmită și emoție, nu doar idei inalte. Sunt două funcții ale literaturii, ce nu se vor împiedica niciodată una pe cealaltă.
Și totuși, inclusiv în poezie, autoarea noastră demonstrează măiestrie, inclusiv în ceea ce privește partea „tehnică”. Astfel că, asemenea oricărui volum de poezie care se respectă, și Domnișoara Nimeni începe cu o artă poetică, numită simplu și sugestiv: Desculță, pe care voi reda în întregime: Fetiţa umblând desculţă/ prin lanul de grâu/ îmi face un semn peste timp –/ îmi spune c-ar fi momentul să devin femeie.// Cum să-i explici unei fetiţe/ că tu ţi-ai uitat sufletul/ prin lanul acela încă verde,/ printre păpuşile din cârpe/ înfăşurate pe linguri de lemn?// Că oamenii mari nu te acceptă/ aşa neorientată, inadaptată,/ cu sufletul la vedere,/ plecată cu sorcova/ într-un timp căruia nu-i mai aparţii?// Ei doar cumpără-vând,/ cumpără-vând,/ când şi când mai oferă/ şuturi în fund,/ când şi când mai joacă oina/ cu sentimentele tale,/ asta în cazul în care nu le fac ţintă/ a pietrelor.// Îi fac semn fetiţei/ lasă, poate altădată./ Ridică din umeri –/ treaba ta! și aleargă mai departe / prin lanul de grâu/ cu gândul la vremea/ când va fi şi ea mare...”. Da, știu că poezia aceasta nu este o artă poetică în sensul academic, nu spune nimic despre concepția poetei despre poezie ca artă. Dar spune totul despre ceea ce vede ea ca fiind poezie: nostalgia după copilărie, refuzul inimii curate de a intra într-o lume nebună, bântuită de obsesii pecuniare și strict utilitare, ironia și autoironia, ca singurele arme pe care le poți avea oricând la îndemână pentru a lupta împotriva unei astfel de lumi.
Sub zodia nostalgiei și umorului izvorât din piatra râsu-plânsului se va desfășura întregul volum de poezie al Florentinei Loredana Dalian. Dar nostalgia aceasta pe care o tot promovează ea, nu este din soiul aceleia ce te trage în jos, înspre depresie, ci o nostalgie aș zice cumva, vie, creatoare, ce ajută poeta să tragă după sine amintirea unor vremuri mai frumoase, a unor oameni mai buni și totodată să își cultive în continuare credința în frumos și bine. O poezie grăitoare în acest sens este Venise bâlciul: „Și era toamnă, și era frig./ Venise bâlciul cu alvița și comédiile,/ țiganii-și puseseră șatra peste vale,/ noi terminam orele târziu,/ se-nnoptase și-mi era frică./ Zolea, repetentul clasei, zice/ „Te trec eu, te costă o alviță”/ bine – zic – și pe tine un leu/ de câte ori îți dau caietul în pauze să copiezi tema./ „S-a făcut; nu te costă nimic.”/ M-a trecut valea și a stat în poartă pân-am intrat.// A doua zi l-am privit cu alți ochi,/ crescuse parcă mai înalt/ și nici așa prost nu-mi mai părea.// Vezi, mamă – parc-o auzeam pe bunica -,/ nimeni nu trebuie luat în râs,/ Dumnezeu i-a dat fiecăruia câte ceva...”.
            Spuneam mai sus despre umorul pe care îl cultivă poeta în versurile sale, mai ales sub forma ironiei și a autoironiei. În acest sens, grăitoare este poezia ce dă titlul volumului: Domnișoara Nimeni, pe care nu o voi mai reda în întregime aici, ci vă voi oculta plăcerea, lăsându-vă să o descoperiți în întregime, în carte. Voi reda doar acele versuri ce relevă poziția poetei față de sine și față de lume în general: Eu – după toate probabilităţile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ şi a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent”. Se poate simți în aceste versuri cum aceasta își afirmă luciditatea, și ancorarea în realitatea obiectivă a lumii, în ciuda tuturor falselor siropoșenii de care ar putea fi eventual acuzată în virtutea celorlalte poezii. Un motiv în plus să înțelegem cum stă de fapt treaba cu nostalgia acesteia.
            O caracteristică aparte a poeziilor Florentinei Loredana Dalian este aceea că par mai degrabă povești. Și chiar așa și sunt într-un anume fel. Iar „de vină” pentru aceasta este fără doar și poate oralitatea stilului pe care poeta o cultivă din abundență. „Meteahnă” scuzabilă, având în vedere că aceasta a fost și este mai ales prozatoare. Firește că această oralitate nu poate fi cuantificată ca un minus, mai ales când pe firul ei curge o poezie cum este cea intitulată Război: Vezi, fata tatii, așa-i la război,/ n-ai timp să te gândești la nimic,/ ești mai mereu pe muchie de cuțit./ Eu am făcut la grăniceri,/ era o noapte cu stele și mirosea a fân cosit./ De unde fân? Doar moartea trecea cu coasa pe-acolo./ Cine mi l-o fi scos pe rusu-ăla-n cătare?/ L-am somat scurt: Stai că traaag!/ Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat/ a ridicat mâinile și-a bâiguit românește:/ Nu trage! Copii!/ Nenorocitu’ a scos poza și-a pus-o-n dreptul inimii./  Și-acuma trage, Mitică, trage, mă, boule!/ Tu, care n-ai tăiat o găină-n viața ta,/ care plecai la cârciumă când se tăia porcu’,/ trage, soldat, n-auuuzi?!/ Am armat, ăla tremura ca varga,/ pozhaluysta,/ am tras un foc în sus și i-am strigat tare: fuuugi!/ Spasivo!/ Apoi din nou: staaai!/ A-ncremenit./ Mi-am scos vestonu’ și i l-am pus pe umeri,/ dacă-l vedeau mai încolo să nu-l recunoască./ Ne-am privit în ochi, ai lui erau albaștri,/ am văzut cerul în ei./ De-atuncea, tată, ceru-mi pare că seamănă cu doi ochi/ într-o noapte când mirosea a fân cosit,/ a praf de pușcă și-a moarte./ Da’ viața-i mai tare, chiar și-n război”. Aș îndrăzni să spun că fie doar și numai pentru această poezie, Florentina Loredana Dalian merită să fie socotită poetă cu acte în regulă. Dar pe lângă aceasta mai sunt și altele, ce au nemăsuratul merit de a-ți stoarce, dacă nu o lacrimă, cel puțin o emoție puternică.
            Așadar, avem dinaintea noastră o poetă cu un mesaj bine definit, cu o stilistică ce-i oferă autenticitate, cu forța de a genera emoție în stare pură. Îmi place să sper că acest volum nu este doar o întâmplare, că nu avem de a face doar cu o poetă rătăcită dintre prozatoare sau cu o prozatoare ce s-a visat măcar pentru o zi poetă, ci cu o scriitoare matură ce va continua să își „risipească” talentul și trăirea atât în proză, cât și în poezie și în orice altă formă artistică mai știe. În încheiere voi spune doar atât:
Bun venit, Florentina Loredana Dalian, în lumea poeziei, unde totul este pe viață și moarte, ca-n război, ca-n dragoste, ca-n viață!
             
Romeo Aurelian ILIE
iulie 2017

duminică, 2 iulie 2017

Ostrov 31



În această poveste fără sfârșit
doar eu sunt drumețul stingher,
singur locuitor al insulei,
eu sunt femeia căzută,
rostogolită din înălțimi spre albia unui râu.
Tot eu - dansatoarea mai nesigură decât pașii
pe o punte legănându-se deasupra apei.
Eu, cea care-și poartă dragostea pe dedesubt
ca pe o haină veche, ascunsă vederii.
Doar eu - plătind prețul celui care-a văzut
cealaltă față a lunii,
care-a privit la soare în eclipsă,
celui care s-a încrezut că poate merge pe val,
prețul celui care n-a știut
că toate au preț.

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 02 iulie 2017