Scrisori netrimise (6)

Nu prea aveam vreme să stau cu Mihnea. Era mai tot timpul plecat, seara venea rupt de oboseală, schimbam câteva vorbe, făceam dragoste, apoi adormeam îmbrăţişaţi. Dimineaţa pleca foarte devreme. Cum şi ceilalţi erau plecaţi la muncă, tot aşa, de dimineaţa până seara târziu, eu eram cam singurul trântor pe-acolo. A, mai era şi Alexa, dar până şi ea mergea la şcoală. Mă mai ruga uneori să-i dau lecţii de engleză, ceea ce acceptam bucuroasă, încântată că, în sfârşit, aveam şi eu ceva de făcut.

          Am fost şi mai bucuroasă când am găsit nişte caiete de-ale lui Mihnea, care semănau cu un fel de jurnal. L-am sunat să-l întreb dacă pot să le citesc şi, cum mi-a dat acordul, am fost în al nouălea cer. Nu era vorba doar de plictiseală, ci de ceva mai mult. Aveam să-l cunosc, să-i pătrund în intimitate, să mă apropii mai mult de el.

Caietele erau numerotate cu cifre romane; l-am luat pe primul şi am început să-l devorez. Doar la început, până să încep prima filă, am avut o uşoară ezitare: „Dar dacă... dacă voi descoperi ceva ce n-ar fi trebuit să aflu?” „Prostii!”, mi-am spus tot eu, lăsându-mă pradă bucuriei de a fi cu Mihnea, măcar în felul acesta.

*

Lăcrămioara mea dragă,

Ups! Asta nu eram eu. Să continui, să nu continui... Să continui, desigur.

În ziua aceea, ştii tu care, mi s-a întâmplat ceva ciudat. După vreun an de inerţie – a spiritului şi a trupului deopotrivă – am primit minunatul dar de a te întâlni. Când te-am văzut în sala aceea mare, impozantă, plină de oameni scorţoşi, când te-am văzut atât de mică, dezorientată, stăpânită parcă de o dorinţă de a fugi departe de lumea aceea, pe care o simţeai ca nefiind a ta, când te-am văzut astfel – mignionă, frumoasă, delicată, speriată ca o căprioară – primul gând a fost să mă reped la tine – ce dacă nu mă cunoşteai! – să te iau în braţe şi să fug cu tine de acolo. N-am făcut-o. Atât de rar dăm frâu dorinţelor noastre izvorâte din suflet, atât de tare ne-a schimonosit lumea asta plină de convenienţe, încât uităm aproape să fim oameni, devenim un fel de roboţi aserviţi lui „ceea ce se face şi ce nu”. Totuşi n-am rezistat tentaţiei de a mă apropia de tine, iar zâmbetul tău m-a încurajat. Ce a urmat, cunoşti. Ce nu cunoşti e tumultul de sentimente care au pus stăpânire pe mine, propria mea mirare când am realizat ceea ce simt. Mi se ciocneau în cap tot soiul de gânduri, războindu-se. Îmi spuneam, pe de o parte, că nu trebuie. Că nu ştiu mai nimic despre tine, că poate eşti căsătorită (ce uşurare când am aflat, mai târziu, că n-ai fi!); zeci de întrebări îmi bombardau creierul, dar, în ciuda lor, eram atras inevitabil către tine. Uitasem că îl însoţeam pe marele doctor H., a cărui mână dreaptă eram, atât în operaţii, la conferinţe, cât şi la mesele festive. Probabil şi el şi-a dat seama că ceva nu era în regulă cu mine. La plecare, mi-a aruncat într-o doară, cu ironia care nu-l părăseşte nicio clipă: „Astăzi, domnule doctor, se pare c-aţi uitat că salvarea omenirii nu stă în zâmbetul unei distinse domnişoare”. De nu l-aş fi ştiut atât de scorţos, i-aş fi răspuns că totuşi în zâmbetul acela poate sta salvarea unui suflet, ceea ce, când vine vorba de al meu, s-ar putea să mă intereseze mai mult decât salvarea întregii omeniri. Dar am preferat să dau din cap într-un mod care putea să însemne multe lucruri. Nu-mi place să-l contrazic. Lui, nici atât. Am făcut-o o singură dată, iar experienţa aceea se pare că ne-a marcat profund pe amândoi. S-a întâmplat să fim chiar în operaţie. De obicei, când doi medici operează împreună, se pun de acord asupra celor ce trebuie făcute. Şi noi ne puseserăm. Dar, cum în timpul intervenţiei au apărut complicaţii, fiind necesar a se acţiona rapid într-o direcţie, el a avut o idee neinspirată, cu care eu nu m-am declarat de acord. Nici n-aveam cum; pusă în aplicare, ar fi distrus toate şansele pacientului. Pe viaţă. De aceea, când l-am văzut hotărât să treacă la fapte, singurul gând a fost să-l împiedic. Şi n-am găsit altceva mai bun de făcut, decât să-i crestez o rană cu bisturiul pe mâna dreaptă. Un gest necugetat, care m-ar fi putut costa cariera. Care m-a şi costat până la urmă. Am făcut-o din disperare, fără să mă gândesc la mine, ci doar la bietul nefericit ce stătea inconştient, întins pe masă, încredinţându-şi soarta celor patru mâini care îl operau. Doctorul H. a ieşit val-vârtej, răţoindu-se la o asistentă. Am continuat singur, am dus totul la bun sfârşit, apoi prima mişcare a fost să mă înfiinţez la el în cabinet, în ciuda sfârşelii care mă copleşise. N-am mai apucat să-mi cer scuze, mi-a luat-o înainte:

- Ştii ce ai făcut astăzi şi ştii la fel de bine ce ţi s-ar putea întâmpla. Încă nu am luat o decizie asupra soartei tale. Vreau să judec la rece, cu mintea limpede. Dar, indiferent ce voi decide, vreau mai întâi să-ţi mulţumesc. M-ai împiedicat să fac o prostie. Una mare de tot, de care am fost conştient încă din clipa în care am rostit-o. Dar ce să fac? Ăsta sunt. Mi se întâmplă rar să greşesc, dar nici măcar atunci nu accept să fiu contrazis. Poţi pleca!

Şi cu asta m-a „concediat” până la noi ordine.

Dar m-am depărtat de la subiect. Care era, de fapt, subiectul?

Îţi scriu orice, indiferent ce, pentru că nu pot vorbi cu tine. Eşti atât de departe! Tot ce nădăjduiesc e ca, într-o bună zi, să poţi citi aceste caiete. N-are rost să îţi trimit scrisori.

N-ar avea vreun sens să te tulbur, câtă vreme nu am nicio garanţie că ceva trainic ar putea exista între noi. Şi asta nu pentru că nu m-aş baza pe sentimente. Dimpotrivă. Dar eu vreau să-ţi dăruiesc totul, fără jumătăţi de măsură. Ori situaţia mai nouă şi atât de  incertă în care mă aflu cred că ar strica totul, sau cel puţin deocamdată mă împiedică până şi să sper. N-aş îndrăzni să te poftesc în mizeria mea. Tot ce-mi rămâne e să schimb situaţia şi apoi, dacă (ce mulţi de „dacă”!), ... vom vedea.

Gândul la tine, dragă Lăcărmioară, e tot ce mă ajută să trec mai departe, zâmbind, prin toată această tragi-comedie care mi se întâmplă, la care asist ca şi cum n-aş juca în ea, de parcă aş fi spectatorul, nu actorul principal.

Te sărut şi adorm cu gândul la tine, la o nouă zi care poate mi te va aduce mai aproape. M.

          Aşadar, cine era Lăcrămioara? Poate o fostă iubire, deşi nu-mi vorbise de ea. Îmi era greu să cred că mai exista în viaţa lui Mihnea, nu era genul fals, mincinos, care să joace la două capete. Dacă fusese, sigur fusese în trecut. Atunci de ce ghimpele geloziei muşca din mine atât de nemilos? Ce nu-mi ajungea? Ce-mi trebuia mai mult, de voiam să pun stăpânire până şi pe trecutul lui Mihnea? De ce nu ne putem bucura de prezent, agăţându-ne de firimiturile trecutului? Nu-mi puteam lua gândul de la faptul că mie nu-mi scrisese niciodată atât de frumos. De fapt, nu-mi scrisese deloc. În cele câteva luni, conversaţiile noastre decurseseră la telefon şi prin scurte SMS-uri: „Te iubesc, Ilincuţa mea!” şi altele asemenea.

          Cum mă voi comporta în seara aceasta, când se va întoarce Mihnea? Nu cred că puteam să-l întreb. Să aştept să aducă el vorba? Dar dacă n-o aduce?

Şi când mă gândesc cât de liniştită venisem, cu ce tembele certitudini că nimic şi nimeni nu-mi poate altera fericirea. Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre. Asta mi-o spusese Ladaru, nu cu mult timp în urmă. Iată că n-a trecut nici o săptămână de la venirea mea, şi ghimpele geloziei a început să-şi arate colţii hidoşi. Încercam să mă conving că n-aş avea motiv. Dar aş! În astfel de situaţii, sentimentele nu dau doi bani pe argumentele raţiunii.

Mă frământam. Şi mă întrebam dacă sunt normală sau m-am născut cu un defect – să nu mă pot bucura de nimic, chiar şi atunci când există toate premizele pentru asta.

Am hotărât să alung răul acesta, să nu-l mai las să mă tulbure. Când Mihnea s-a întors, i-am sărit de găt şi ne-am sărutat, apoi l-am interogat dintr-o suflare, că doar nu era să mă prefac că n-am citit, după ce îl rugasem să-mi dea voie:

- Cine-i Lăcrămioara?

A zâmbit misterios şi m-a lămurit buştean:

- Ai să afli. Vei afla singură până ce vei fi terminat de citit.

Apoi, tot zâmbind, m-a luat de gât:

- Hai la masă, că am o foame de lup!

Dar mie numai de masă nu-mi ardea. Cum nu-mi ardea nici de zâmbete. Aveam o singură idee şi aceea fixă: cine-i Lăcrămioara, ce făcea, cum arăta şi ce rol jucase în viaţa lui Mihnea? Şi, dacă jucase vreun rol, se terminase acesta?