Florentina Loredana Dalian

joi, 22 decembrie 2011

Recuperatorii (Cronică de Stână - 8)


Am făcut de toate-n viaţă. Aveam obiceiul să spun despre mine că numa’ garduri n-am sărit şi pe variantă n-am fost. Ce îngâmfată! Uitasem că mai există atâtea profesii respectabile pe care nu doar că nu le-am exercitat vreodată, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că le-aş putea face. Cum ar fi, de exemplu, cea de recuperator. Să nu-mi spuneţi că nu ştiţi ce-i ăla! Recuperatorul e o persoană cât se poate de fioroasă, semănând cu Leonard Doroftei după ce a încasat-o la moacă şi se repede furibund către adversar cu gândul mişel de a-l băga între corzi, să-i administreze vreo două (sau vreo nouă) să-l sature, apoi să-l facă K.O. Acest individ fioros, zis Recuperatorul, vine la tine călare pe situaţie şi se întoarce călare pe ce s-o nimeri, da-n orice caz, având la teşcherea banii pe care ţi i-a împrumutat demult un prieten pe care tu, sărmanul şi ocupatul de tine, ai uitat (nu de altceva) să-i înapoiezi. Ce, nu-i ai? Ai de-a face cu Recuperatorul. Nu vrei să-i dai? Acelaşi Recuperator, cu sadismul specific celor din aceeaşi „rasă”, îţi descrie mai întâi chinurile şi vaccinurile la care urmează să fii supus, tu şi cu tot neamul tău de hahalere nehalite care se hrănesc din banii altuia, după care trece la fapte, dacă nu te simţi să „decartezi” nici la a treia somaţie. Pe onoarea mea de... Recuperator, c-aşa se-ntâmplă! De unde ştiu? M-am documentat, fraţilor. Că eu nu plec niciodată nedocumentată în misiune. Ce, protestaţi cum că n-aş corespunde portretului robot pe care l-am descris mai sus? Vă înşelaţi! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe Florin Ciocea. El aşa mă vede, ca pe Leonard Doroftei repezindu-se spre adversar, c-o falcă-n cer şi una-n pământ. Altfel de ce m-ar fi angajat tocmai pe mine pe post de recuperator, rugându-mă ca, în drumul nostru spre Stână, să mă opresc într-un sat şi să mă duc la X şi să-i cer cele trei milioane jumate pe care i le datorează. Eu, de felul meu, sunt fată ascultătoare. Şi săritoare. Uneori la gât, dar numai când mă ’nervez. Şi-apoi, când te roagă un prieten, şi mai ales unul ca Florin, care te momeşte cu o mâncărică bună de post, constând dintr-o chestie cu aspect de terci, compusă din orez şi dovleac, cum ai putea să-l refuzi? Aşa că n-am stat pe gânduri, ce să mă mai întreb dacă aş corespunde portretului robot sau portretului Mona-Lisei? Mi-am pus muşchii pe mine, mi-am tras faţa lui Doroftei în cea mai cruntă mizerie, am repetat lecţia citită în manualele de specialitate şi... la drum! După ce mi-am... recuperat mai întâi body-guarzii de la locul de întâlnire, va să zică Vasile (Aionesei), Costel şi Dobre, ceea ce mi-a dat şi mai multă încredere în reuşita misiunii, ne-am îndreptat, pe ritmuri de colinde, spre locul faptei. Dacă o pot numi aşa. Acolo, m-am dat jos din maşină (body-guarzii rămăseseră să o păzească, cum altfel?), şi am pornit precum Xena, prinţesa războinică, spre împricinatul X(ulică). Intru într-o chestie care semăna c-un fel de bar la o vreme trecută demult de ora închiderii (întrucât n-avea nici măcar un client adormit rămas acolo din ziua precedentă), mă-mpiedic în semiobscuritate de ceva ce m-am dumirit ulterior că ar fi o masă de biliard, pe lângă care se învârtea un copil. Îmi pun o mână-n şold, bat cu ailaltă-n masă (măcar copilul să-l impresionez!) şi răcnesc ca o walkirie înjunghiată: „Tac-to i-acasăăă?” Ăla mic dispare după o perdea, iar în locul lui apare numitul tată. Când i-am văzut faţa, mi s-au mai înmuiat elanurile războinice. Despre genunchi nu mai vorbesc! Dar mă dădeam tot băţoasă. Dau să-ncep c-o glumă: „Au venit recuperatorii.” Ăluia i-au căzut fălcile precum buldogului din Tom şi Jerry (se pare că-l nimerisem în plex fără să intenţionez). Uitând de manualul de specialitate, încerc să-l liniştesc zâmbind (nu de alta, dar n-aveam chef să aplic tehnici de resuscitare pe moaca lui) şi-i spun corect cine şi de ce m-a trimis. Îmi aruncă priviri ucigaşe (credea el) şi-mi explică răstit că nu ştie cine-i Florin Ciocea şi nici despre ce bani e vorba. Ha! Cu mine ţi-ai găsit să mergi la intimidare? Oi fi arătând eu a jumate doamnă, dar am crescut pe maidan, la noi, la Munteni-Buzău. În fine, buldogul reuşeşte să mă convingă că pesemne e o greşeală, după care-mi zic că precis n-am nimerit eu locaţia. Plec la maşină unde-mi lăsasem telefonul şi body-guarzii, îl sun pe Florin şi-l mai întreb o dată adresa şi, spre surprinderea tuturor, dar mai ales a buldogului, acesta îmi confirmă că nu greşisem. Dar că stai să vezi că, de fapt, buldogul-tată, va să zică buldogul bătrân are să-i dea banii contra unui ţap ş.a.m.d. Nu vă mai obosesc cu-atâtea animale. Fapt e că m-am întors din nou în misiune, ăla, când m-a văzut, să mă pupe nu alta, eu pe el, asemenea. Am mai schimbat câteva drăgălăşenii din care am aflat că el n-are nicio treabă cu tasu. Mă rog! Cert e că mai aveam puţin şi ieşeam de acolo şi bătută şi cu banii nedaţi. Noroc cu Dobre care se-arătase fioros pe la garduri, dându-i de înţeles că mai sunt şi ei pe-acolo şi, la o adică, dacă mi se-atinge de-un fir de păr, e posibil să iasă cu bătăi mai ceva ca-n Terminator II.
         V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi că eu nu mint când afirm că Florin ne iubeşte. Dar şi noi pe el! Pe el şi pe datornicii lui!
        
De data aceasta, m-am convins cât mă iubeşte şi Dobre. În maşină, bucuroasă că am scăpat nejumulită de cel care trebuia să-mi fie victimă, m-am lăudat la gărzile de corp (decăzute din drepturi datorită comportamentului iresponsabil) cu bunătăţile pe care Florin le-a pregătit special pentru mine, separat de meniul lor, anume terci (sau cum s-o fi numind) şi peşte. Dobre m-a întrebat: „Adică ce vrei să spui, că peşte nu ne dai şi nouă?” „Nu!”, am zis hotărât, defulând asupra lui tot veninul adunat datorită misiunii mele ratate. „Atunci, zice, dacă nu ne dai, te blestem ca peştele ăla să fie plătică! Să nu-l poţi mânca de oase.” Plătică a fost! Nu mai ştiu câte oase am înghiţit, dar n-am vrut să-i fac pe plac lui Dobre, să creadă că blestemul lui m-a afectat în vreun fel. Oricum, ca să mă satur, m-am hrănit cu muuultă pâine goală. Lângă care, Florin s-a oferit, generos, să-mi pună şi nişte mămăligă. Prietenul, tot prieten!
Teoharie, care din motive obiective, nu s-a putut arăta la faţă, s-a arătat, în schimb, la voce, prin telefon. I-am spus că i-am simţit lipsa, întrucât n-a mai avut cine să ne citească (e rău şi să fii analfabet!), dar ne-a asigurat că, dacă ar fi fost, ne-ar fi citit din Matei Vişniec. Eh! Ne-am consolat cu o plimbare prin livada lui Florin, după ce am dat mai întâi o tură pe la animale. S-au bucurat de prezenţa noastră şi scroafa gestantă, şi măgarul Marinică, de câini nu mai vorbesc. Întrucât viţeii nu erau în grajd, l-am întrebat pe Florin unde-i Loredana. Auziţi ce răspuns mi-a dat: „Nu-i acasă!” Spuneţi şi dumneavoastră, unde poate să fie o vacă, atunci când nu-i acasă? La discotecă? L-am suspectat că a tăiat-o, dar m-a asigurat că nu-i aşa. Şi mi-a spus că a tăiat-o pe Brenda, o vacă bătrână (despre care Dobre susţine că ar data de pe vremea faraonilor). Mergând noi pe moşie, am văzut o femeie şi întreb : „Doamna cine e?” „Berta”, răspunde Florin. Eu, nesesizând diferenţa dintre cele două nume, îl întreb „Păi nu ziceai c-ai tăiat-o?”

Nu-mi place tristeţea copacilor desfrunziţi. Aştept pomii să dea în floare, aştept primăvara cu nebunia de lăcrămioare şi liliac, să-mi bată-n inimă. Florin încă-l aşteaptă pe Icsulică să-i bată-n poartă, cu banii datoraţi. Aşa e el, un optimist incurabil! Noi credem că-i va mai vedea la… sfântu-aşteaptă! Le propusesem băieţilor să-l colindăm pe Florin. Dobre a fost de părere că ar fi o greşeală, întrucât Florin ne-ar spune că ne dă trei milioane jumate, pe care ne va trimite să-i luăm de la X. Aha! Mai bine ne menajăm vocile.
Icsulică se pare că ne-a zis vreo două de bine, întrucât, la-ntoarcere, gata să venim pe trei roţi. „Am luat” o mare creangă (cam cât un sfert de pom) pe care n-am avut cum s-o ocolesc (decât cu riscul s-o ocolesc prin şanţ sau pe capota maşinii din sens invers) şi nici ea pe mine, drept pentru care mi-a „luat” o roată. Noroc cu Vasile pe care eu îl credeam pictor şi când colo el era depanator auto. Când au schimbat roata cu pană cu cea de rezervă, Costel zicea că nu reuşea el să-i dea prezoanele la mână cu viteza cu care le înfileta Vasile. Ne-a explicat această abilitate prin faptul că are Dacie. Trăiască Dacia!
Şi dumneavoastră, pentru că se-apropie sărbătorile, să trăiţi, să înfloriţi şi, orice-aţi face, nu faceţi ca noi!
La mulţi ani!
(Publicat în revista „Helis”, decembrie 2011)

joi, 24 noiembrie 2011

Twin Peaks de Maltezi (Cronică de Stână - 7)



Vă mai amintiţi serialul Twin Peaks? (sper c-aţi pus corect accentul!). Şi dacă v-amintiţi, şi dacă nu, vi-l amintesc eu. Prin filmul acela umbla o cobe, c-o buturugă-n braţe, care mai „proorocea” din când în când: „It’s happening again!”. Şi deodată, pentru amplificarea misterului, atmosfera era învăluită de-o muzică gravă şi de o ceaţă mai deasă decât cea din poezia lui Jebeleanu. Noi, adică Dobre, Teoharie şi cu mine, buturugă n-am avut; nici cobe. În schimb, de ceaţă n-am dus lipsă. Ne-a însoţit tot drumul de la Slobozia până la Maltezi (via Ţăndărei). Despre drumul de întoarcere nu vă spun deocamdată, c-or fi unii mai slabi de inimă, şi vreau măcar să apucaţi să citiţi textul până aproape de final. Dobre a fost cel care-a sesizat, la o vreme, că „Parc-am fi în Twin Peaks”. Eu speram să fiu măcar pe şosea. Şi să rămân, cum-necum, pe dânsa. Şanţurile nu m-au pasionat  niciodată.
         La Florin, aceeaşi primire călduroasă ca de obicei. De data aceasta, şi la propriu. A mai scos de prin muzeul său personal (a se citi podul cu vechituri) o sobă. Care, culmea! şi funcţiona. Spre norocul nostru, combustibilul folosit era lemnul. Ud, uscat, nu contează! Lemn să fie. Cu cauciucurile pe post de combustibil, Florin experimentase pe alţii, ceea ce ne îndurerează, dar ne şi bucură totodată. Cum de ce? Că n-am fost noi. Uşor o fi să-ţi explodeze soba-n faţă? Acum înţeleg eu de ce Florin pare mereu nepieptănat: că-i bufnit de sobă.
         Nici n-am apucat să ne dezobişnuim ochii de ceaţă, că Florin ne-a şi aşezat la masă. Între noi fie vorba, asta-i o tactică. Doar ce interes avea Florin ca noi să putem vedea bine ce mâncăm? Mie, care mă străduiesc să par evlavioasă (dar nu-i cazul să mă credeţi!) şi ţin post, îmi pregătise special nişte ciuperci. Motiv pentru Dobre să-mi explice tehnica imunizării organismului la otravă, făcând trimitere la autoimunizarea lui Rasputin: „Tu să fii pregătită de orice! Azi mănânci o ciupercă otrăvită, mâine două, poimâine triplezi doza, şi tot aşa. Când o vrea Florin să te otrăvească, sanchi!” Am reţinut ideea. De mâine, m-apuc să ingurgitez ciuperci otrăvite. Feriţi-vă!
         Discuţiile au fost plăcute, indiferent dacă s-au referit la literatură sau nu. Teoharie, cititorul de serviciu, ne-a răsfăţat auzul cu poezii de Radu Stanca. În timp ce Florin, futurologul Helis-ului (cum l-a numit Dobre), ne-a zdruncinat de-a dreptul convingerea că suntem normali. De fapt, în preajma lui Florin, normalitatea e o noţiune mai relativă decât timpul în teoria lui Einstein. Mai întâi, ne-a spus că el a fost Jules Verne. Tocmai când începusem să-l credem, s-a răzgândit: „Sau poate el a fost eu”. (Mă rog, şi eu am fost Regina Cleopatra, dar nu mă crede nimeni. Sau poate ea...) Ca să întărească cele spuse mai înainte, ne-a descris cu lux de amănunte viziunea lui asupra lumii viitoare, când Pământul va ajunge să aibă 80-90 miliarde de locuitori, iar oamenii vor circula pe benzi rulante. De fapt, exprimarea a fost cam aşa: „Autostrăzile mele arată astfel, etc”. Aţi înţeles: pe lângă neuroni şi gărgăuni, Florin mai are-n cap şi nişte autostrăzi. Să sperăm că nu află Ministrul Transporturilor. Mă rog... Tocmai când lui Florin îi luceau ochii mai tare, imaginându-şi benzi mergătoare, terestre şi extraterestre, Teoharie i-a tăiat elanul, spunându-i că el vedea aceste lucruri pe la vârsta de 8 ani. Iar Dobre l-a contrazis vehement, cu următorul discurs: „Du-te, domnule, în autostrăzile tale! La atâta populaţie, n-or să mai fie nici vehicule, nici benzi. O să vină unul să te-nhaţe de ceafă, să te arunce fix în locul în care vrei să mergi.” De unde deducem că una dintre meseriile care vor fi la mare căutare în viitor va fi cea de aruncător de oameni. În gura lupului, în... ce s-o nimeri. Să fiu sinceră, mie nu mi-a displăcut teoria cu benzile rulante. Abia scap de problema parcării. Mare problemă! Până şi fiul meu a sesizat. Odată când, după îndelungi străduinţe de-a alinia maşina ca la carte, i-am cerut părerea, întrebându-l dacă sunt paralelă cu bordura, mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Eşti paralelă cu parcarea!” Drept pedeapsă, trei zile a mâncat numai pufuleţi. Sper să nu citească cei de la Protecţia Copilului. A propos! Protecţia părinţilor de ce nu s-a înfiinţat? Ar cam fi cazul, cu aşa odrasle obraznice!
         Florin (gazda noastră, nu fiul meu care, întâmplător, poartă acelaşi nume), clocotind de vervă, dacă tot nu i-a reuşit să ne sucească minţile cu autostrăzile lui futuriste, a încercat cu altă trăznaie. De data aceasta, întorcându-se în trecut. Că el e sigur că a mai trăit cel puţin în alte trei perioade: o dată în Imperiul Roman, o dată în perioada bizantină, o dată prin secolul XVIII. Neavând argumente să-l contrazicem (că nu i-am fost contemporani în acele perioade), i-am propus să scrie o carte care să poarte titlul „Cum am devenit Florin Ciocea”. Dobre s-a arătat entuziasmat de idee şi de titlu, promiţând că-i face rost de sponsorizare pentru a publica o astfel de carte. Aştept cu interes s-o citesc, poate aşa aflu şi eu cu ce alte personalităţi marcante am avut oroarea să stau la masă. Toate în ambalajul Florin. Printre alte viziuni SF ale sale, se numără şi cea în care îl vede pe Teoharie înconjurat de muze ( a se citi „zuze”). Printre cele mai puţin SF, ar fi posibile plimbări ale noastre la Istambul, Chişinău sau, ceva mai aproape, la izvorul termal de la Târgul de Floci. Florin s-a oferit să ne sape groapa (ştiam demult, dar măcar acum a recunoscut) în care ar urma să ne scufundăm până la gât în apa la 40 de grade. Dobre l-a întrebat cu sfială: „Şi după aia, o astupi?” Florin ne-a asigurat că nu e cazul să ne îngrijorăm, că mai are nevoie de noi, măcar aşa, din când în când, când mai vrea să testeze pe noi ciupercile de plop pe care le culege cu mâna lui. Ne-am liniştit! Şi ne rugăm, aşa cum ne-a îndemnat Dobre, ca prietenul nostru, cu toate trăznăile lui, să nu se schimbe, să rămână cel care e, indiferent cum l-o chema sau cine s-ar crede, căci altfel, viaţa noastră ar fi mai săracă de-o bucată de suflet (sau de-un roman; sau de-un Jules Verne, sau...)
         Tot din categoria „Ce viziuni l-au mai bântuit pe Florin la stână”, face parte şi ideea lui că oamenii nu vor mai fi fiinţe de carne, ci inteligenţe conservate în cutiuţe. Par exemple, dacă ţi se face dor de cineva, te adresezi la cutiuţa respectivă. Astfel, spun eu, versurile melodiei care se cânta odinioară: „Noaptea se lasă în mahala/ Şi câinii latră a pustiu/ La o portiţă stă cineva/ Şi mă aşteaptă ca să viu” vor fi uşor modificate astfel: „Noaptea se lasă pe undeva/ Şi câinii latră-n mod perfid/ În cutiuţă stă cineva/ Şi mă aşteaptă s-o deschid”. Tăcem mâlc la chestia cu inteligenţa (să părem mai inteligenţi decât suntem), cu gândul fiecare la cutiuţa ce-l aşteaptă. Dobre se revoltă primul, când Florin insistă să ne convingă de avantajele acestui tip de ambalaj, va să zică faptul că nu vom mai avea senzaţii de niciun fel: nu tu foame, nu tu sete, nu tu dureri de cap. „Lasă-mă, dom’le, să mă doară capul! Tu nu-nţelegi că eu vreau să mă doară capul?!” De fapt, săracul, cred că voia să spună altceva (a propos de senzaţii), dar s-a jenat, că tocmai se îndrepta spre un loc, către care oamenii (ăştia, din vremurile noastre) se mai îndreaptă din când în când, să se elibereze de-o anumită presiune.
         Teoharie, siderat până-n măduva oaselor de o astfel de discuţie, a încercat să îndrepte conversaţia spre o zonă mai pământeană, mai umană. De fapt, mai … taurină. „Ce mai face Nicuşor?” (Vă amintiţi, cred, de viţeluşii pe care Florin, ca dovadă a expresiei dragostei sale nemărginite faţă de noi, i-a numit cu prenumele noastre). Răspunsul a fost că face bine, a devenit un adevărat taur între timp. Eu n-am îndrăznit să întreb dacă Loredana s-a transformat într-o veritabilă vacă. Dar ce credeţi, că Florin m-a iertat? Mi-a spus cu mândrie că văcarii (pardon! the cow-boys) o alintă Lori (aşa cum mă alintă şi Florin pe mine) atunci când o invită politicos: „Lori, treci, fă, la muls!” Uh! Cauboiul, tot cauboi!
         Gata! Gata cu trăznăile! V-aţi amuzat destul! E momentul să devenim serioşi. Teoharie, care pregăteşte un eseu, ne-a dat o temă de dezbatere pe care, la rândul meu, v-o transfer dumneavoastră. E vorba despre despărţire. Ce este despărţirea, cum o simţiţi, ce urme, ce răni lasă ea? Nu faceţi trimitere la dicţionar! Sufletul omului nu poate fi închis în dicţionare. Aşa cum nici durerea, cum nici iubirea. Teoharie vrea să ştie ce simte un om atunci când pleacă, atunci când fuge departe cu o bucată din tine. Despre el, despre cel care fură vrem să ştim. Durerea celui care rămâne o poate simţi acela ce pleacă? Poate el conştientiza golul, nimicul, golirea de sine pe care ţi le-a „cadorisit” atunci când a închis poarta? Eu nu i-am dat încă un răspuns. În schimb, întrebarea mi-am pus-o şi eu, în felul meu, desigur:

Mă uit la mine ca la televizor,
alb-negru
văd cum îmi trec oameni prin viaţă,
cum pleacă din mine fără priviri înapoi.
Aşa, dragilor, grăbiţi-vă,
căraţi-vă până la capătul lumii!
Unde mama zmeilor vă duceţi cu toţii
şi cât de departe de inima-aceasta credeţi c-o s-ajungeţi?

Aveţi grijă să nu vă uitaţi pălăria,
mănuşile, năravurile, umbrela...
şi neapărat puneţi-vă două fulare la gât!
Înfofoliţilor!
Înzorzonaţilor!
Dacă tot plecaţi, plecaţi mai repede, mai credibil, mai... ireversibil!
Rupeţi mai hotărât cu cleştele înroşit
ceea ce vi se cuvine,
luaţi-vă colţul vostru de inimă!
Închideţi poarta!
Trântiţi-o tare, cu zgomot, cu aplomb.
Dacă tot plecaţi, faceţi-o măcar temeinic şi definitiv,
nu-mi lăsaţi regrete siropoase, doruri, promisiuni
de revedere la sfântu-aşteaptă,
luaţi-vă mărunţişul de viaţă prin buzunare şi duceţi-vă învârtindu-vă!

Ce-aveţi? De ce şovăiţi?
Hai mai repede, e ora stingerii
sentimentelor second-hand!                              
Cine are nevoie de jumătăţile voastre de iubire,
de jumătăţile voastre de trădare?
Valea, când zic!

Eu mai rămân în acest noiembrie incomod
să vă număr paşii apăsaţi pe inimă.
Să nu-mi scrieţi!
Toate cuvintele omenirii nu fac nici cât
o singură plecare...

Tot aşa am plecat şi noi de la stână, dar numai puţin. Twin Peaks reloaded. Dar mult mai în ceaţă. Şi noapte, pe deasupra. Pe drumul aproape pustiu, vedeam venind spre mine valuri-valuri de fum, marcajul era, pe alocuri, inexistent sau invizibil, Tudor Gheorghe declara din boxe, pe acorduri ruseşti: „Te-am iubit, Ludmila”, iar eu eram precum timonierul unei corăbii în derivă ce tocmai s-a rătăcit de nava-amiral. Ştii, Nicu, acum mi-a venit ideea: cred că aşa se simte cel care pleacă, aşa cum eram noi pe drumul acela de fum, călătorind prin noapte ca printr-o lume ireală, corabie în derivă, desprinsă de corabia-amiral, la îndemâna orişicărui val, îndreptându-se spre cine-ştie-care ţărm. Doar că noi eram împreună, reuşind, astfel, s-o ducem la mal.
Până la urmă, nici nu contează aceia care-ţi pleacă. Ci doar aceia care-ţi rămân. Fie şi numai în suflet.
         Să nu-mi scrieţi! Să-mi fiţi!

 
Slobozia, 19/ 20 noiembrie 2011

(Publicat în Revista „Helis”, noiembrie 2011)

miercuri, 9 noiembrie 2011

„Scrisori netrimise” - Lansare Slobozia, 8 noiembrie 2011




Marți, 08 noiembrie 2011, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia a găzduit un eveniment cultural în care muzica și literatura au adunat în jurul lor iubitori ai artei.
Evenimentul a fost deschis de un recital de flaut și pian, avându-le ca protagoniste pe interpretele Teodora Ducariu (flaut) și dr. Verona Maier (pian), profesoară la Academia Națională de Muzică din București. Piesele interpretate au fost trei sonate pentru flaut și pian de Otar Taktakishvilli, Francis Poulenc și Lowell Liebermann.
După recital, a urmat lansarea cărții autoarei Florentina Loredana Dalian, „Scrisori netrimise”, apărută în 2011 la Editura Fundației Culturale „Antares” din Galați. După cuvântul autoarei, a urmat o prezentare susținută de scriitorul Corneliu Antoniu, Președintele Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România, totodată Directorul Editurii Fundației Culturale „Antares”. Următorul moment a fost o surpriză pregătită de elevii Liceului Pedagogic din Slobozia, coordonați de doamna profesoară Mariana Tărăcilă, care au citit fragmente din carte.
Mass-media a fost prezentă prin reprezentanții săi: doamna Adriana Stoica, realizator de emisiuni la televiziunea Antena 1 Slobozia și domnul Mădălin Sofronie, jurnalist la „Observator de Ialomița”, cărora autoarea „Scrisorilor netrimise” le-a acordat câte un interviu.
Ideea și organizarea evenimentului au aparținut doamnei Doina Roșca, Director al Centrului Cultural „Ionel Perlea”.
Voi lăsa imaginile și muzica să vorbească. Adresez mulțumiri călduroase tuturor celor care mi-au fost atunci și acolo!

video

Muzica: Constantin Drăghici - A căzut o frunză-n calea ta

Fotografii: Iulia Turc; Gheorghe Dobre

vineri, 4 noiembrie 2011

Lansare "Scrisori netrimise" - Slobozia, 08 noiembrie 2011

http://www.ialomita.djc.ro/EvenimenteDetalii.aspx?ID=9257
http://perlea.ro/index.php?evenimente

 






CONSILIUL JUDEȚEAN IALOMIȚA
CENTRUL CULTURAL UNESCO „IONEL PERLEA”

vă invită la:


RECITAL susținut de:
Teodora Ducariu – flaut
Verona Maier – pian

Lansare carte:

Scrisori netrimise
 

      Florentina Loredana Dalian


Marți, 8 noiembrie 2011, ora 17.00,
în Sala de concerte
a Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea”

luni, 31 octombrie 2011

Poarta



            Poarta era înaltă, din fier. Câteva secunde oprisem la intersecţia în T pentru a mă asigura stânga-dreapta înainte de viraj. Îmi căzuseră ochii pe poartă. Decupajele din ea lăsau să se întrezărească dincolo silueta înaltă, veşmântul negru descompus ca piesele unui puzzle. Atât zărisem. Câteva piese negre dintr-un puzzle pe care l-am compus mental sub forma unei siluete. Poarta era obişnuită. Cel de dincolo de ea, nu. Nu era un om obişnuit. Dar, în secundele acelea – câte vor fi fost – mi s-a năzărit că ar fi dorit să fie.

            Intuisem cine putea fi cel care-şi plimba cu lentoare paşii în drumul către poartă. Părea că merge fără scop. Mergea ca să meargă. Aşa cum merge un om simplu către poarta lui. Doar că omului simplu îi este îngăduit să iasă şi să rămână el şi dincolo de poartă. Lui, nu. Lui nu-i sunt îngăduite multe. Nici măcar lucrurile simple, cum ar fi să meargă desculţ prin iarbă. Ori să mângâie un câine maidanez. Ori să se joace de-a v-aţi ascunselea c-un copil. Aşa l-am simţit, ducându-şi cu greutate paşii spre poarta ce va rămâne închisă, parcă mânat de-un dor. Dorul după cele neîngăduite.

              Să nu poţi străbate singur, c-un rucsac în spate, o cărare de munte mirosind a brad. Sau, dacă-ţi vine cheful, s-alergi de nebun pe străzi, luându-te la-ntrecere cu frunzele toamnei. Să nu poţi face toate acestea pentru că eşti o pasăre captivă în colivie. E drept, într-o colivie aurită, înconjurat de atenţii, de onoruri care mai de care. Dar toţi aceia să nu înţeleagă că, din când în când, ai vrea măcar să culegi o floare de câmp cu mâna ta. Toţi aceia care te-nconjoară cu cei mai sofisticaţi trandafiri să nu intuiască faptul c-ai dori poate să miroşi o lăcrămioară. Cui să spui? Şi cine să te creadă? Nu, nu te poţi plânge nimănui. Căci tu eşti cel care porţi sarcinile altora. Tu eşti cel la care vin alţii să plângă. Nici măcar aceasta n-ai voie. Să plângi. Trebuie să zâmbeşti mereu. Să dai nădejde celor deznădăjduiţi, curaj celor slabi. Se gândesc ei la tine ca la un om? Te-ntreabă vreodată dacă te doare ceva? Dacă ţi-e dor de cineva? Ori dacă, pur şi simplu, nu ţi-e prea toamnă... Dacă ţi-e somn, dacă ţi-e sete, dacă-ţi e... frică...

            Aşa l-am văzut. Bucăţi de puzzle dincolo de poartă. Parcă ducea pe umeri toată greutatea omenirii, parc-ar fi alergat desculţ prin iarbă, parc-ar fi avut un dor. Parc-ar fi vrut să fie un biet ţăran îndreptându-se agale, fără nicio greutate pe umeri, spre poarta lui.

           Am plimbat după mine ziua întreagă filmul acesta. Seara, mi-a curs o lacrimă. O lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului.

luni, 24 octombrie 2011

Concurs International de Haiku in Engleză - KLOŠTAR IVANIĆ


KLOŠTAR IVANIĆ
INTERNATIONAL CONTEST FOR HAIKU IN ENGLISH 2011 - RESULTS
This year we received haiku by 72 authors from 16 countries (Australia, Austria, Belgium, Bhutan, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Canada, Croatia, Germany, Greece, India, New Zealand, Poland, Romania, Serbia, Sweden, UK, USA.  We thank them all and hope they join us next autumn as well.  Our contest for 2012. g. will be open until  APRIL 30, 2012. 
1st PRIZE/1. NAGRADA:  Saša Važić, Serbia
new year's eve …                                                Nova godina …
my new face stares at                                       moje novo lice
my old face                                                         zuri u staro                                           tr. by the author
2ND PRIZE/2. NAGRADA:  Che ou liu, Canada

attic window –                                                    tavanski prozor -
a few moonlit shadows                                    nekoliko sjena obasjanih mjesečinom
come and go                                                       dolazi i odlazi

3RD PRIZE/3. NAGRADA:  Kevin Goldstein-Jackson, Poole, England

crowded beach                                                   puna plaža
i walk the shoreline                                            šetam uz more
reading tattos                                                     čitajući tatue

                                COMMENDATIONS / POHVALE:
Birds flying away.                                              Ptice odlijeću.                                     
Birds flying back.                                               Ptice dolijeću.
My wrinkled hand.                                             Moja smežurana ruka.
Rajna Begović, Serbia  (October 4, 1939 - August 15, 2011)


harvest moon –                                                  puni mjesec -
a young couple waiting for                                mladi par u očekivanju
first baby kicks                                                  prvog ritanja bebe
Cezar-Florin Ciobîcă, Romania

alone on the mountain                                     sama u planini                             singur pe munte
I have lost the path –                                        izgubih stazu -                              am rătăcit cărarea -
wild strawberries fragrance                           miris divljih jagoda                        mirosul fragilor

Florentina Loredana Dalian, Romania
carpet of pollen                                                 sag polena                          
behind the boat a trace                                     iza čamca trag    
of clarity                                                             bistrine
Volker Friebel, Germany
Silence at dusk-                                                                       Linişte în amurg-
behind the sonic boom's                                                       în urma bang-ului sonic                                                     
the buzz of a mosquito.                                                          bâzâitul unui ţânţar.                                    
Dan Iulian, Romania
coming storm-                                                    nailazi oluja -
old man with an umbrella                                  starac s kišobranom
runs  on a red light                                             trči preko crvenog svjetla
Krzysztof Kokot, Kielce, Poland

cloud pillows…                                                  jastuci oblaka…
if only i could sleep                                          samo da mogu zaspati
on this early flight                                            na ovom ranom letu
Deborah P. Kolodji, CA, USA


the stick forgotten                                             zaboravljen štap
her dog fetches                                                  njen pas dohvatio
the river                                                              rijeku
Darrell Lindsey, TX, USA

moonlit branches . . .                                       grančice na mjesečini…
glazed with autumn rain                                  uglačane jesenjom kišom
droplets of me                                                 kapljice mene
Chen-ou Liu, Canada

golden wedding                                                 zlatno vjenčanje
our polaroid kiss                                                naš polaroidni poljubac
fades                                                                  blijedi

Jacek Margolak, Poland
good neighbourhood:                                      dobro susjedstvo:
a white handkerchief clearing                        bijela maramica čisti
the Danube waters                                         vode Dunava
Vasile Moldovan, Romania

fishing in the creek                                            pecanje na potoku
among browning reeds                                      među smeđim trskama
shellducks                                                         hrđave patke
Patricia Prime, New Zealand

gathering storm                                                 skupljajući oluju
the boy in the park                                            dječak u parku
swings higher and higher                                 zamahuje sve više i više
Vanesa Proctor, Australia


dog's barking                                                      pas laje
on passerby                                                        na prolaznika
petal softly falling                                              meko padaju latice
Živko Prodanović, Croatia 

scarecrow –                                                         strašilo -
no leg                                                                   bez nogu
to make a step                                                    da zakorači

cloudless sky –                                                   vedro nebo -
a pair of geese leaves                                       par gusaka napušta
the V formation                                                  V formaciju
Grzegorz Sionkowski, Torun, Poland

still waiting –                                                     još uvijek čekam -
the champagne glasses                                    čaše za pjenušac
filled with dawn                                                 ispunjene zorom
Eduard Tara, Romania

where the old lady                                             gdje je sjedila
with the dog used to sit                                     stara dama s  psom
an empty bench                                                  prazna klupa
Ana Truban Dolenec, Croatia

falling star                                                          padnu zvijezda
a fleeting sense of                                             kratkotrajni osjećaj
transcience                                                         prolaznosti
Rafał Zabratyński, Poland

autumn wind –                                                   jesenski vjetar -
a jazz procession                                                ulicom vijuga
sways along                                                       jazz procesija
                John Zheng, MS, USA