Scrisori netrimise (11)

-         Ce crezi, mă întreabă Mihnea, Dumnezeu are simţul umorului?

-         Cred şi eu, de vreme ce ne-a plămădit pe noi! Şi ne mai şi suportă...

-         Hm...

-         Ce nelinişti metafizice te-ncearcă în toiul nopţii?

-         Nu ştiu... nu pot s-adorm.

-         Normal, câtă vreme sunt lângă tine!

-         Obrăznicătură!

Mă sărută, apoi se desprinde din îmbrăţişare, aşezându-se pe spate, cu o mână sub cap.

Adevărul e că îl simţeam frământat în ultimul timp. O frământare pe care se străduia să n-o afişeze, însă nu mă putea păcăli. Îmi transmitea stările lui chiar şi când era, fizic, departe. Se întâmpla, când era la lucru, să mă stăpânească vreo angoasă. Analizam cauzele, dar nu găseam nimic. Nu mai era vorba de panica ce mă cuprinsese la scurtă vreme după sosirea în Italia. Aceea îmi trecuse, Mihnea avusese darul de a mă linişti complet. Dar, când o stare inexplicabilă de teamă sau tristeţe mă „inoportuna”, ştiam că de la el mi se trage. Se zbuciuma, îi mergeau tot timpul rotiţele, se gândea permanent la ceva, chiar şi atunci când zâmbea sau dădea să glumească. De data aceasta însă nu mai încerca vehement să ascundă. Am profitat de moment, să îl determin să vorbească, având convingerea că, orice ar putea fi, era mai uşor de rezolvat împreună, decât vorbind de unul singur.

-         Ce-ţi veni cu Dumnezeu?

-         Mă întreb ce planuri are cu mine. Şi cât crede c-o să mai rezist.

-         La ce?

-         La tot ce mi se-ntâmplă.

-         Vei rezista atâta timp cât va fi nevoie.

Îmi apucă nasul între degete şi mi-l răsuceşte uşor.

-         Ţi-am spus că eşti o obrăznicătură! Ia şi te culcă! Numai eu, dintre noi doi, sunt gânditorul.

-         Nu mă culc. Doar nu crezi că-mi mai e somn, când te văd astfel.

-         Atunci marş la cratiţă! mai zise, gâdilându-mă.

Dar nu i-am ţinut isonul cu joaca, voiam cu tot dinadinsul să-l determin să vorbească, măcar în felul acesta să-i mai uşurez chinul. M-am lipit şi mai tare de el, apoi i-am sărutat mâna, ştiind că gestul acesta îl face să cedeze oricărei rugăminţi. Avea mâini frumoase, elegante, fine. Deşi, după propria expresie, se cam bătătoriseră de când se „băgase slugă la macaronari”.

-         Te ascult.

Cu ochii în tavan, a dat drumul unui oftat prelung. Şi, odată cu el, neliniştei care-l măcina:

-         Mă gândesc la viitorul nostru comun... Ce se va alege?

Asta mă enerva la culme! Eu aveam altă atitudine în faţa acestor chestiuni. Ştiam că, dacă-ţi doreşti mult ceva, nu trebuie să ai îndoieli sau frământări, ci doar să crezi că totul se va rezolva. Deşi, ce-i drept, vorba lui – cineva mai trebuia să şi gândească. Erau probleme concrete şi imediate: unde vom locui, din ce vom trăi, cu ce vom creşte copiii; Mihnea îşi dorea mult un copil, dorinţă pe care eu o consideram firească şi pe care aş fi fost încântată să i-o îndeplinesc. Dar sigur, erau mulţi de „dacă”. La care eu, spre deosebire de el, refuzam să mă gândesc.

Nu mă arătasem prea încântată de ideea de a mă stabili în Italia. Deşi, cu ani în urmă, îmi imaginam că oriunde în lumea civilizată e mai bine decât în România. Abia când am stat mai multă vreme departe de ţară, când am văzut cum se trăieşte printre străini, când m-am confruntat pentru prima dată, concret, cu ideea de a-mi părăsi locurile natale, am înţeles că oricât de mari, de frumoase şi de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu era cântat „româneşte”. Că există un „cordon ombilical” care nu se rupe niciodată. Că însuşi Dumnezeu, Atotputernicul, Atotştiutorul şi Atoatefăcătorul, îmi putea vorbi numai pe limba mea. Sau numai aşa puteam eu să-l înţeleg. Şi nu mă refer aici la abilitatea de comunicare într-o limbă sau alta. Căci dacă nici eu, care eram profesor universitar de limbi străine, nu mă puteam descurca, atunci câţi ar fi făcut-o?

Înainte de plecarea în Italia, nu pricepeam în ruptul capului noţiunea de „dor de ţară”. Ba încă-i mai luam şi la rost pe alţii. Ce-i aia ţară? Peste tot e pământ, sunt ape, dealuri şi munţi, şi iarba creşte la fel. Când îi auzeam pe cei stabiliţi „departe” că le e „dor de ţară”, îi consideram nişte fiţoşi. Gândeam: „Ăstora li s-a urât de-atâta bine şi simt nevoia să-şi inventeze probleme. Şi altceva n-au mai găsit decât dorul de ţară. N-or avea şi ei facturi de plătit, copaci de tăiat, copii de hrănit?”. Eh, acum eram lămurită. Dar evitam să vorbesc prea mult cuiva despre asta, din teama de a nu fi suspectată de patriotism ieftin, sau pur şi simplu de a nu fi considerată fiţoasă. Uite-aşa, vorba bunică-mii: „Râsul nu doare, da’ te-ajunge”. Însă ceea ce eu simţeam, nu putea nimeni să mă convingă că nu simt. Tot bunica zicea „Mi-e dor de mi se rupe sufletul!”. Poftim! Tradu asta în engleză sau italiană. Adică nu s-o traduci, ci s-o spui în aşa fel încât chiar să simţi ce simţea bunica atunci când o spunea. Italienii, când vor să-ţi spună că le e dor de tine, zic „Tu mi manchi”, ceea ce s-ar traduce cam la fel cu englezescul „I miss you”. Adică ce? Îmi lipseşti. Sublim! Ca şi cum ţi-ar lipsi o şosetă sau... nu ştiu... schimbătorul de viteze. Ce faci când îţi lipseşte o şosetă? O cauţi pân-o găseşti sau o înlocuieşti cu alta. Dar atunci când ţi se „rupe sufletul”? Ce pui în loc?

Mihnea m-a înţeles. Dar cu el era altă problemă: nici prin cap nu-i trecea să se întoarcă în România. Oricât am încercat să-l conving, m-a combătut cu argumente cu care nu eram de acord, chiar dacă le înţelegeam, la rândul meu. Consideram că era mai mult o chestiune de orgoliu masculin (să recunoaştem, uneori aberant), că nu mai vrea să se întoarcă de unde a plecat dat afară în şuturi. Se pare însă că era ceva mai mult: doctorul H. nu-l dăduse doar afară din spital, dar reuşise să obţină şi să i se interzică dreptul de a mai practica medicina ca doctor. Şi, în cazul acesta, ca asistent medical, n-ar fi câştigat mai nimic în ţară. În plus, aici chiar intervenea o problemă de orgoliu. Apoi, nici bani să-şi deschidă o afacere n-avea. Când am încercat să-i sugerez că, până la urmă, şi eu aveam o profesie, care nu era chiar prost plătită, că aveam suficient timp şi destulă energie să mai pot lucra şi în timpul liber şi am putea, eventual, să ne unim forţele, l-au apucat furiile: „Doar nu crezi c-am să trăiesc de pe urma ta! Ai putea câştiga oricât, dar în clipa în care ţi-ai dori ceva, orice, fie şi numai o cafea sau un ciorap, nu mai vorbim de-o bijuterie, şi n-aş putea să-ţi ofer eu ceva-ul acela, din banii câştigaţi de mine, în clipa aceea aş şi muri!” Scârţ! Degaba am încercat să-l conving că nu sunt genul care să-şi dorească mult, că singurele lucruri de care aveam neapărată nevoie de la el şi de care nu concepeam să mă lipsesc erau dragostea şi tandreţea lui. N-am reuşit, cred, nici să-l fac să

m-asculte. O ţinea una şi bună. Şi mă-ntrebam dacă asta se datora firii lui, sau poate obişnuinţei de-a fi avut mulţi bani cândva, ori pur şi simplu faptului că împărţise zece ani din viaţă cu o femeie pentru care banii, bijuteriile, toaletele şi alte fleacuri costisitoare constituiau o necesitate de netăgăduit. Dar oare era atât de puţin inteligent sau lipsit de imaginaţie încât să-şi închipuie că toate suntem la fel?

Oricum, eram conştientă că, până la urmă, tot eu trebuia să fac compromisul. De dragul lui Mihnea, o să-mi calc pe dragostea de ţară. Că-n fond, eu nu dormeam cu ţara-n braţe. Şi nici ea cu mine.

-         Hai, lasă, nu te mai gândi! Dacă asta este problema, că tu nu vrei să te întorci, ne vom stabili  aici. O să vezi că totul va fi bine!

A oftat iar şi, în sfârşit, mi-a spus:

   - Nu e numai asta! Nu voiam să-ţi spun... mă simt prost... dar poate-i mai bine să afli. De două luni, Battista nu mă mai plăteşte. Şi-mi tot caută nod în papură.

   - Îmi pare rău... N-ai cum să-l constrângi? Du-te şi plânge-te!

   - Cui? Tu nu înţelegi că eu aici nu exist? Ce să le spun? Fraţilor, muncesc la negru şi ăştia uită să mă plătească. Primul carabinier mă bagă la zdup sau mă trimite în ţară. Au ăştia o plăcere nebună să ne hăituiască.

   - Atunci poate-ţi găseşti în altă parte.

   - Crezi că alţii sunt diferiţi? Întreab-o pe Nina ce păţeşte, întrebă-l pe Crin. Singurul dintre noi care-i sigur pe banii lui de la o lună la alta e Vasile. Ţi-am spus că doar el are documente în regulă. A prins ultimul tren şi l-a şi ajutat cineva care îi era dator. La poker. Eu ce vină am dacă nu joc jocuri de noroc? Aici eşti protejat numai dacă eşti cu acte.

   - Chiar aşa, poate-ţi faci actele.

   - Nicio şansă! Ăştia tărăgănează special legea, şi apoi or s-o aplice după cum îi taie capul. Singura şansă ar fi să intrăm mai repede în Uniunea Europeană.

          Păi să intrăm odată! Dar eu ce fac până atunci? Psihoterapie lui Mihnea? Şi mie, cine?

          Nu vedeam lucrurile clar. Nu c-aş fi fost vreodată prea lucidă! Dar nu mă întrebam nici măcar de ce, dacă ştia că lucrurile stau astfel, Mihnea a mai tulburat apele. De ce m-a chemat la el? De ce-mi vorbise de căsătorie? Ca să-mi explice după aia cum nu putem fi împreună, de ce nu ne putem căsători? Cine avea nevoie de explicaţii?

Însă la vremea aceea, toate aceste întrebări mi-erau străine. Căci – nu-i aşa? – dragostea-i oarbă. Şi oarbă şi tâmpită pe deasupra!