Scrisori netrimise (12)

Câtă diferenţă! De obicei, nu cad în greşeala de a face comparaţii, conştientă că fiecare om este o individualitate aparte, cu farmecul sau, dimpotrivă, cu hibele sale. Dar uneori, fără să vreau, mai pic în păcatul acesta. Ca şi astăzi, când Mihnea mi-a oferit flori. Evident, trandafiri. Aleşi cu grijă, după ce adusese aproape la exasperare biata florăreasă, ambalaţi corespunzător (nu funda aia, că nu li se potriveşte, vezi că unul trebuie să stea mai sus, coada asta le depăşeşte pe celelalte, ai grijă, nu le strivi frunzele!). Mihnea face totul ca la carte. Extrem de pedant, perfecţionist, atent la cele mai nesemnificative amănunte. Nu că nu mi-ar plăcea. Dimpotrivă, sunt încântată, chiar măgulită, deşi ştiu că nu o face în mod expres pentru mine, ci pentru că aşa este el. Mereu atent la felul în care se-mbracă, la gesturi, la ordine. Totul trebuie aliniat într-un mod anume: lenjeria de pe pat, pijamaua, ceasul de pe noptieră. Toate lucrurile se fac numai într-un anume fel: doar aşa se mănâncă, doar aşa se ţine furculiţa, etc.

Prima dată când m-a văzut la masă, m-a admonestat: „De ce ţii furculiţa în mâna dreaptă şi cuţitul în stânga?” Rămăsesem cu gura căscată, gata să scap tacâmurile. I-am replicat, parcă cerându-mi scuze: „Pentru că sunt stângace. Nu pot să tai cu mâna dreaptă. E vreo problemă cu asta?” N-a răspuns, dar se vedea clar că stângăcia mea naturală îi stricase armonia, ameninţând echilibrul său de persoană extrem de riguroasă pentru care e limpede că, dacă bunele maniere impun să ţii cuţitul în dreapta şi furculiţa în stânga, n-ai decât să rămâi nemâncat dacă nu poţi astfel. Îl simţeam studiindu-mă pe furiş, parcă neîncrezător în faptul că aş fi putut mânca „aşa cum se cuvine” mânuind cuţitul cu stânga.

După ce mi-a trecut stinghereala, mi-am propus să mă amuz de întâmplare, povestindu-i câte am pătimit datorită acestei stângăcii care la şcoală era interzisă pe vremea când eram elevă. Va să zică, nu conta cum te năşteai, trebuia să te aliniezi cu toată lumea, altfel nu erai bun de nimic. Învăţătoarea îmi dădea constant peste mână şi, pentru că o dată mă revoltasem, încercând să-i demonstrez că fac literele mai frumoase cu mâna stângă, m-a ţinut la „arest” cu toţi codaşii, dându-mi să scriu, cu dreapta desigur, zece pagini din fiecare literă pe care-o învăţasem până atunci.

La ora de sport, profesorul se răstea la mine când jucam handbal: „De ce nu tragi cu mâna dreaptă? Am să ţi-o leg pe stânga la spate!” Încercam zadarnic să-i explic că e ca şi cum ar trage el cu stânga. Şi, ca să mă înveţe minte, în loc să mă lase extremă stângă, unde mă simţeam în largul meu şi mai şi nimeream poarta, m-a trecut extremă dreaptă, obligându-mă să mă folosesc de mâna aferentă şi incompetentă. Astfel că mingile mele nimereau ca oiştea-n gard şi dincolo de el. Odată, chiar am ratat la milimetru „creasta” directoarei; mai să mă tundă, nu alta. Avea acest obicei – pardon! metodă pedagogică – de când o reclamase un părinte (miliţian!) că ne bate (ăla-i spusese: „În satul ăsta, numai eu bat, cucoană, ai înţeles?); astfel că a înlocuit bătaia cu o metodă pe care noi am considerat-o mai diabolică: coafatul gratis. Fetelor le tundea bretonul, iar băieţilor le făcea „cărare” pe mijloc. Tragedie, nu alta! Ne rugam de ea să ne „mângâie” cu câteva beţe, dar să ne lase neatinsă podoaba capilară.

Tot de la stângăcie, am tras-o şi-n armată, că şeful de Stat Major care ne asista la poligon, nu putea să priceapă-n ruptul capului poziţia mea de tragere. „Parcă eşti pe dos! Nu foloseşti umărul care trebuie ca să sprijini patul puştii, nu iei cătarea cu ochiul care trebuie; că despre mâna aia stângă cu care-apeşi trăgaciul nu mai vorbim!” M-am întors triumfătoare de la ţinta mobilă, precum un Napoleon în variantă feminină, arătându-i că, din trei gloanţe, am nimerit două în inimă şi unul în cap. Dar asta n-a părut defel să-l mişte pe insensibilul maior. Ce-i drept, nu-l mişcase prea tare nici faptul că mototoalele mele colege lăsaseră ţintele virgine, băgând, în schimb, spaima-n nişte vaci care păşteau liniştite dincolo de poligon. Victoria mea însă îl lăsase rece precum se presupune c-aş fi lăsat eu presupusa victimă cu cele două gloanţe-n inimă şi unul în cap. M-am ales cu un „Nesatisfăcător” de toată frumuseţea şi cu o zi de spălat vase la cantină. Că „Nu se poate, domnule, lupta cu inamicul aşa pe dos şi să mai vrei să obţii şi victorie. Aţi înţeles, domnişoara caporal?” Să trăiţi! Dar de-nţeles, n-am înţeles.

          Şi, după toate astea, Mihnea, cu furculiţa lui! Doar că el m-a găsit gata resemnată. Învăţasem de mică lecţia lui „trebuie să fii aşa cum este toată lumea”. De-a lungul timpului, mai mult obligată, dar şi cu-n soi de îndârjire de-a arăta că sunt cel puţin la fel de bună ca alţii, învăţasem să fac toate lucrurile la fel de bine cu ambele mâini. Ba încă mai aveam şi avantajul că, atunci când îmi obosea o mână, o-nlocuiam cu cealaltă. Ce bine-ar fi fost să am şi două suflete! Când unul oboseşte, să poţi să-l scoţi pe cel de rezervă din cutie, proaspăt, gata de a ţine piept „bocancilor” care dau năvală. Un singur lucru nu reuşisem să fac cu mâna dreaptă, poate şi pentru că nu mă obligase nimeni: să mă folosesc de cuţit. Astfel că, atunci când Mihnea a făcut observaţia, mi-am ordonat că şi asta va trebui să se întâmple cât de curând. Căci nu voiam să fac nimic care să nu-i fie pe plac. Dimpotrivă! În prezenţa lui, aveam tot timpul tendinţa de a mă controla excesiv, eram mereu atentă la tot ce fac, la ce spun, cum spun, la ce îmbrac. Îmi studiam încordată toate gesturile şi, datorită acestei încordări, riscam să par chiar mai stângace decât sunt, adică stângace de colo până dincolo - şi la propriu, şi la figurat. Eram stresată în prezenţa lui şi la asta se adăuga şi disconfortul mental şi sufletesc la gândul că încerc să par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi fiinţă insuficient de „înălţată” la nivelul lui.

          Astfel că, dincolo de voinţa mea, n-aveam cum să nu fac comparaţia cu Ladaru. Câtă diferenţă! cum spuneam. Prezenţa lui Sabin era atât de reconfortantă! În preajma lui, nu mi-am studiat nici măcar o clipă gesturile, puteam să fiu eu, cea de toate zilele, fără să-mi fie ruşine de mine, să mă mişc în voie în nişte coordonate, şi fizice, dar mai ales sufleteşti, într-o stare de totală relaxare, fără să-mi pun întrebarea ce crede, cum mă va privi, dacă-l va deranja... Sabin mă iubea aşa cum sunt, fără niciun artificiu, fără zorzoanele meschinăriei. Şi nu ştiu, zău, de unde-mi venea certitudinea aceasta! Poate din felul său de a fi: simplu, direct, „nefardat”, aproape ţărănesc. Dar ţărănesc numai în simplitate, în partea formală a lucrurilor, căci, altfel, avea o delicateţe sufletească pe care nu cred să mai fi întâlnit-o la cineva. Cred că asta am iubit la el cel mai mult: blândeţea şi nemărginita bunătate. Felul direct în care te privea în ochi. Spunea atât de multe în vorbe atât de puţine! Îmi transmitea stări, fără niciun cuvânt. Şi numai stări de bine. Nu ştia să urască. Pe nimeni! Nu ştia să certe ori să facă observaţii sarcastice. Singurele ironii pe care le-am auzit de la el îi erau adresate lui însuşi.

Şi în latura „vizibilă” era atât de diferit de Mihnea. Chiar dacă nu umbla neglijent, Sabin nu părea niciodată interesat de lucrurile pe care le poartă, de felul în care îi stă cravata, de scamele de pe costum. Odată, îl văzusem în curtea Facultăţii, suflecându-şi mânecile şi pantalonii pentru a intra într-o groapă noroioasă în care alunecaseră nişte pui de căţel care nu mai puteau ajunge la mama lor; şi nici ea la ei. După ce-i scosese şi-i dăduse căţelei, se dusese la cursuri, aşa, plin de noroi, scuzându-se că a intrat într-o baltă pe care n-o văzuse la timp. Dar nimeni nu era interesat de noroiul de pe pantofii lui Sabin, căci el tot era o lumină, lângă care ţi-ai fi dorit şi tu să fii, spre propria-ţi luminare. Iar studenţii simţiseră asta şi îl iubeau enorm pentru marea lui bunătate pe care zadarnic încerca s-o ascundă, pe de o parte nespunând niciodată când ajuta pe cineva (lucru pe care-l făcea întotdeauna cu discreţie, dar, evident, faptele se aflau), pe de alta, prin înfăţişarea sa care, dacă nu-l cunoşteai, inspira mai degrabă teamă: foarte înalt, impunător, sobru, aproape morocănos. Dar nimeni dintre cei care-i stătuseră în preajmă nu se mai lăsa păcălit de aparenţele acestea. Studenţii lui, nici atât. De altfel, îl şi porecliseră „Mama răniţilor”.

          Trandafirii perfecţi ai lui Mihnea, în loc să mă dea pe spate, mi l-au amintit pe Sabin şi felul în care îmi oferea flori. Nu mi-a adus niciodată o floare din florărie, şi nu pentru că era un zgârcit. Dumnezeu ştie de unde fura câte-o floricică, cu coada scurtă, pe care-o aducea pitită sub haină şi mi-o întindea când mă aşteptam mai puţin, uneori smotocită, şifonată sau chiar pălită de atata stat în buzunar. Poate că sunt defectă de la natură (căci se pare că şi partea de creier pe care-o folosesc eu nu-i cea folosită de toată lumea), dar n-aş da toţi trandafirii perfecţi din lume, cu tot cu ambalajele lor sclipitoare, pe o singură floare şifonată de la Sabin! Poate şi pentru felul în care o oferea. Aşa cum era el: simplu, direct şi cu sufletul pe tavă.

          Când Mihnea mi-a întins, în plină iarnă, galant, trandafirii, eu l-am văzut pe Ladaru, într-un sfârşit de primăvară, venind grăbit la mine, între două ore de curs, scoţând de sub haină şi întinzându-mi cu bucurie o floare mov de ciulin, adresându-mi-se cu mirarea unui copil: „Ai mai văzut, tu, ceva atât de frumos?”

          Acasă, pe marginea patului, fără vlagă, privesc la Mihnea cum aşează, meticulos, trandafirii în glastră.

-         De ce lăcrimezi? mă întreabă.

Ridic din umeri. Ce să-i spun?

-         Nu trebuie să fii aşa emoţionată! Îţi voi mai oferi multe flori, am să te sufoc, te vei împiedica de ele prin toată casa! îmi spune exaltat. Apoi ceva mai stins: când îmi voi permite, desigur. O să-ţi placă, nu-i aşa?

-         Sigur..., răspund ca din altă lume, simţindu-mă vinovată, nemernică şi nelalocul meu pentru că Mihnea nu ştia şi, chiar dacă ar fi ştiut, nu cred că ar fi-nţeles, că eu plâng pentru o floare pierdută de ciulin...