Atunci au fost mai multe întâmplări fericite –
femeia fugită din singurătatea ei,
din îmbrăţişarea de fier a singurătăţii.
Din singurătatea care îi pune cătuşe în fiecare zi.
Ea este femeia care vorbeşte cu frunzele
şi creşte în sufletul ei rândunici. Rândunicile copilăriei.
Atunci au fost mai multe întâmplări fericite –
râsul ei ca o armată sonoră, sosită în ultima clipă
ca să mă scape din ghearele întunericului.
Din ghearele balaurului întuneric.
Iată o fereastră pe care râsul tău o deschide în mine!
Iată mâinile tale de copil, care adună razele,
zăpăcitele raze ale dimineţii.
Atunci au fost mai multe întâmplări fericite –
noaptea, care ne-o lua mereu înainte ca să ne deschidă
palatele pe Calea Regală. Palatele din cealaltă lume.
Deşi eu cred că palatele tale le căutam,
palatele tale bine închise,
de teamă să nu ţi se vadă singurătatea.
Bine închise, de teamă să nu ţi se vadă zmeura sânilor.
Să nu ţi se vadă zmeura, târziu, pe Calea Regală
a îmbrăţişării care stă la pândă în mâinile tale de copil,
în nervii mei gata-gata să facă explozie.
Vei şti că acum alerg noaptea pe străzi,
pe Calea Regală a acelui oraş,
ca să prind din urmă râsul tău de copil.
Vei şti că în fiecare zi eu tai în bucăţi întunericul
care s-a strecurat între noi. Da, palatele tale cresc în mine.
Cu rândunici cu tot, cu zmeură cu tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu