Florentina Loredana Dalian

miercuri, 30 mai 2012

Cavalerii de la Maltezi - Cronică de Stână (12)


              Ploaia venea în ropote zgomotoase, se-ntunecase ca la sfârşit de lume, tabla de pe casă se anima de sunete bethoveniene, pomii îşi mişcau crengile ca-ntr-un dans ritual străvechi, toată natura părea o walkirie dezlănţuită. În jurul unei lumânări aşezate pe masă, a cărei flacără dreaptă era singurul semn de stabilitate în tumultul exterior, stăteau aşezaţi poeţii. Se aflau într-o încremenire care-i făcea să semene cu scaunele din piesa omonimă a lui Eugen Ionescu. O nemişcare izbitor de contrastantă cu vijelia de-afară care le pătrundea, printr-o poartă neştiută, în gânduri şi-n simţiri. Probabil ar fi avut multe de spus, de comunicat, dar făcuseră un pact – nimeni să nu vorbească. Acela care va deschide primul gura, trebuia să iasă din cameră, afară, în ploaia duşmănoasă; şi tot aşa, pe rând, pe măsură ce vorbeau, trebuia să părăsească încăperea. Se pare că nimeni n-avea chef deocamdată să facă duş, astfel că era o tăcere desăvârşită. Exceptând, desigur, zgomotele care veneau din natură. Se aflau într-o împietrire nu doar a limbii, ci a întregului corp. Doar trăznetele, despicând tăcerea, mai făceau din când în când să le tresară vreun muşchi, să clipească vreo geană, iar, când şi când, se mai citea câte-o licărire în ochii vreunuia, adusă pesemne de vreun gând răzleţ.
            Totul începuse în joacă, aşa cum probabil încep toate marile renunţări. Poetul Exigenţelor le spusese cândva: „Ce-ar fi ca oamenii să nu poată vorbi?” Chiar aşa, ce-ar fi? Ce modalitate ar alege pentru a-şi îmbânzi singurătăţile? Cineva fusese de părere că probabil s-ar asculta mai mult unii pe alţii, printr-un dialog al sufletelor, care trebuie să fi existat cândva, dar pe care oamenii l-au pierdut în nesaţiul lor de a sporovăi verzi şi uscate. „Vorbim mult şi comunicăm puţin”, fusese de părere şi Prozatoarea de Inimă Roşie. Ea ştia mai bine cum vine asta, cunoscut fiind că femeile au un apetit mai dezvoltat spre trăncăneală.  Şi-atunci, Inventatorul Raiadului, gata oricând să se agaţe de o idee trăznită, le propusese ca, în loc să discute pe această temă, să experimenteze măcar o zi. O zi din viaţa asta plină de zile. O singură zi în care să afli pe cine ai iubi, pe cine ai urî, cine ţi-ar fi indiferent în condiţiile în care nu te poţi exprima prin cuvinte. Şi iată-i aşezaţi în jurul mesei, ascultând rapsodia de-afară şi căutând, fiecare, spre sine ori spre ceilalţi. La finalul acestui experiment, fiecare trebuia să „raporteze” senzaţiile trăite, concluziile la care au ajuns şi să elaboreze chiar o lucrare mai amplă pe tema: Omul negrăitor.
             Poetul Exigenţelor îşi aminti că le spusese cândva: „Vreau să călcaţi pe inima mea!”. Gândea acum: Hm... cine, ăştia? Ia te uită ce bocanci plini de noroi au! Şi dac-ar fi numai ăsta păcatul lor! Nemişcarea asta îi face să pară nesuferiţi, anoşti, nişte biete măşti triste uitate în cui în dulapul păpuşarului; nu, nu, cu siguranţă aceştia nu sunt prietenii mei. Doamne! Cum am putut să-mi fac inima tren de aterizare pentru petardele-astea?! În fine, viaţa înseamnă mai mult decât atât. Iar noile descoperiri din fizica cuantică te lasă mască. Pardon! nu mască, aşa ca măştile prăpădiţilor ăstora. Dar ia, mai bine, să-mi mut eu atenţia de la ei, nu devin cu nimic mai deştept concentrându-mă pe subiect. Am chef să vorbesc cu Dumnezeu. Hei, Doamne, eşti? A, scuze, păi sigur că eşti, Tu eşti mereu, doar noi suntem destul de idioţi încât să nu Te simţim. Auzi, n-ai putea să dai furtuna aia mai încet, să pot şi eu să-mi ascult gândurile? Scuze, din nou, păi sigur că poţi, ziceam dac-ai vrea... Nu ştim ce i-a spus mai departe Lui Dumnezeu Poetul Exigenţelor, nu ne băgăm în lucruri de taină. Cât despre răspunsul Acestuia...
             Arhitectul Trofeelor se gândea ce bine-ar fi să-şi aprindă o ţigară. Până la urmă, convenţia a fost să nu vorbim, nu să nu fumăm, îşi linişti conştiinţa în timp ce scăpără bricheta şi trase cu nesaţ primul fum. Şi abia nu mai poate niciunul să-mi zică s-o sting, că n-o să încalce legământul tăcerii pentr-un aşa fleac. Îşi zâmbi în barbă. Apoi, de-odată se întristă, amintindu-şi că, uneori, parcă toată greutatea omenirii îi atârna pe umeri. Gata să scoată un oftat, dar şi-l înghiţi, de teamă c-ar putea să fie considerat la categoria „grăite”. Ei, chiar aşa, nici să ofteze omul nu mai poate! Uită-te la noi, parc-am fi nişte statui. Norocul nostru că ceata de câini a rămas afară. Ei mai lipseau să ne ude! Nu destul ne-a făcut ploaia asta ciuciulete pân-am intrat în casă. Îşi privi semenii aşezaţi în jurul mesei. Cavalerii de la Malta, îi veni în minte. Apoi imediat îşi dădu seama că nu era departe: Cavalerii din Maltezi. Yes! Dar ce folos că mi-a venit aşa o idee, dacă nu pot s-o împărtăşesc nimănui. E aiurea să taci. Îi mai scrută o dată. Ei, ce ştiu ei? Câteodată, sunt sătul de toţi. Toţi vor ceva de la mine: unul să-l public, altul să-i scot carte, alta festival... Mi-aţi mâncat zilele! Ce sunt eu, frate, armata salvării? Ia, mai bine tăceţi voi, că parcă sunteţi mai drăgălaşi aşa. Să mai compun în minte un Trofeu...
           Poetul Nefericirilor Târzii chiar scria în minte o poezie. Se gîndea că în atâtea ore cât avea să tacă ar fi putut scrie chiar o carte întreagă. Pe care, de data asta, am s-o intitulez „Ziua, cu sinele meu”. Da, da, da! E bine să se ştie că nu numai noaptea, ci şi ziua poţi fi singur cu sinele tău. (Iertaţi pleonasmul! Oricum, nu-i nimeni să-mi audă gândul.) În fine, asta facem noi acum, fiecare cu sinele său. Problema e: cât poţi să stai numai tu cu tine?  Câtă vreme poţi să te suporţi fără să-ţi vină să-ţi scoţi ochii, fără să ai aşa un dor de ducă din tine. Vezi, asta facem când ne întâlnim, sătui de noi înşine, încercăm să ne amăgim singurătatea prin alţii. Suntem cu adevărat singuri? Adică nu doar în faţa marilor dureri, ca şi în faţa marilor bucurii – după cum afirma Balzac – ci suntem mereu şi întotdeauna singuri? Aşa s-ar părea. Tot ceea ce întreprindem în viaţă nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înşela singurătatea.
            Prozatoarea de Inimă Roşie parcă l-ar fi auzit, continuându-i gândul: Câtă tristeţe în această singurătate! Odată, un om drag a fost bolnav. A fost bolnav două săptămâni, iar eu n-am ştiut asta. Problema e nu că n-am ştiut, ci că n-am simţit. De ce? Dacă omul acela îmi este drag cu adevărat (şi eu asta afirm şi susţin), de ce n-am simţit cumva şi eu durerea lui? Nici măcar o nelinişte. Cum poţi trăi liniştit departe, în timp ce pe el îl doare? De ce era nevoie ca cineva să-mi comunice prin viu grai o realitate pe care ar fi trebuit să o simt, dincolo de cuvinte? Aşadar, suntem cu adevărat singuri? Atât de dependenţi am devenit de comunicarea verbală, încât, în lipsa acesteia, nu mai ştim, nu mai putem şi nu mai simţim nimic? Poate graiul mai mult ne încurcă. Dacă nu l-am avea, am fi nevoiţi să comunicăm altfel, ne-am dezvolta anumite abilităţi care poate ne-ar face mai uniţi. Cine ştie? Ia să vedem, la ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare? Daaa, la trădare. Iuda a trădat prin cuvânt; Petru la fel, s-a lepădat prin cuvânt. Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubeşti şi să-ţi fie frică să iubeşti până la capăt, apoi să-ţi pară rău şi să plângi la fiecare cântat al cocoşilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulţi petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginţi, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total. Aşadar, cuvântul... Dar tot cuvântul ne-a ajutat să-L vestim. Prin cuvânt L-a vestit samarineanca, tot prin cuvânt Maria-Magdalena. Ia te uită! Coincidenţă, sau o fi pentru că femeile-s mai vorbăreţe? Sau pentru că le e mai puţin teamă de a iubi până la capăt? Ei, cucoană, ai luat-o razna, astea nu-s probleme de mintea ta. Marş la cratiţă!
           Tot la cratiţă se gândea şi Inventatorul Raiadului (numai el ar fi putut scorni această „mezalianţă” nefericită!). Hrănea armate întregi de oameni şi de animale. Dacă, într-o zi ar fi rămas fără cratiţă, ar fi fost un om terminat. Se împărţea jumătate la prieteni, jumătate la oi, jumătate la câini... După cum se observă, el are mai multe jumătăţi. Dar numai el are voie! Pentru că are şi nevoie. În fine, la el e posibil orice. Chiar şi să ai mai mult de două jumătăţi. Acum, privindu-şi prietenii, se gândea că, pe la o vreme, tot o să li se facă foame. Chiar dacă nu aveau voie s-o spună, o puteau mima cu uşurinţă, prin semnul acela sugestiv în dreptul stomacului. Aşa că mai bine pune cratiţa pe foc. Ce apăsătoare şi tăcerea asta! He, he! Zâmbi cu gura până la urechi întrebându-se cum ar fi suportat-o, dacă ar fi fost acum, cu ei, poetul-care-le-ştie-pe-toate-şi-le-ştie-numai-el. Sau nevastă-mea. Chiar mi-ar plăcea să n-o aud ciripind de la 12 ziua până la 12 noaptea. Cred că la asta s-a gândit şi autorul zicalei „Tăcerea e de aur”. O fi avut, săracul, vreo nevastă care ciripea întruna. Ia te uită la prietenii mei, parcă li s-a anunţat sfârşitul lumii. Fiţi veseli, fraţilor, că viaţa-i frumoasă! Mai bine mă duc să dau la oi! Alea nu-s nefericite pentru că sunt nevoite să tacă. N-au angoase ori frământări existenţiale. Nici vaca nu se supără când omul, cea mai crudă fiară din câte există, îi ia viţelul de la uger şi nu-l lasă să sugă, pentru a lua el laptele. Tace şi-ndură. Dar omul, această fiinţă grăitoare, s-a învăţat să zbiere întruna: Să ni se facă, să ni se dea, să nu ni se mai ia! Să! Ei, uneori parcă ar fi mai bine fără să vorbim. Aşadar, tăcere. Mai e destul...
          Tăcerea îi plăcea Prozatorului de Ştiinţă (se numeşte astfel, prescurtat, întrucât îndeplineşte un „cumul de funcţii” interesant – prozator şi om de ştiinţă. Doi într-unul, ca la detergent). Lui nu-i era greu să tacă. Oamenii de ştiinţă, cum se ştie, gândesc mult şi vorbesc puţin. Se cunosc cazuri ale unor inventatori celebri, oameni care au revoluţionat ştiinţa, dar care nu sunt în stare să-şi prezinte rezultatele. Fie pentru că li se pare prea banal să vorbească unor diletanţi despre munca lor, fie pentru că li se pare pierdere de timp (de ce să vorbeşti, când ai putea să gândeşti? Viaţa-i scurtă). Aşa şi Prozatorul de Ştiinţă, avea la ce se gândi. Bunăoară, privind lumânarea, îşi rememora formula parafinei şi estima numărul de lucşi ai nivelului de iluminare al flăcării. Citise că, odată cu evoluţia corpurilor de iluminat, în special după apariţia luminii electrice, a evoluat proporţional şi ochiul uman. De fapt, a fost o involuţie. Se pare că oamenii zilelor noastre n-ar mai putea coase iile care se coseau odată la lumina opaiţului. Cu cât lumina a devenit mai puternică, cu atât ochiul, adaptându-se, a devenit mai neputincios. Aşa şi cu vorbirea. Cu cât s-au dezvoltat mijloacele de comunicare, cu atât omul a devenit mai ermetic; oamenii nu mai transmit, vorbesc şi-atât. Intensitatea trăirilor a „evoluat” invers proporţional cu explozia tehnicii comunicaţiilor. Toată ziua sunt cu telefonul la ureche, înşirând nimicuri. Am devenit sclavii telefoanelor. Când eram copil şi mergeam vara în tabără, mama nu ştia două săptămâni de mine. Acum, părinţii le iau telefoane copiilor, de la grădiniţă. Uneori mi se face greaţă de toată ştiinţa omenirii, şi mă gândesc că mai bine rămâneam la coasă. „De ce m-aţi dat de lângă voi?” Am evoluat, da! Am descoperit fisiunea nucleară, e nevoie să spun la ce ne foloseşte? Câte arme de distrugere în masă, câte vieţi curmate... Chimiştii au dezvoltat substanţele toxice de luptă, da, daaa, suntem deştepţi. Am descoperit o nouă particulă elementară; s-ar putea chiar să depăşim viteza luminii în această goană nestăvilită, testăm arma psihotronică, facem, dregem, dar n-am învăţat nimic de două mii de ani încoace. Qvo vadis, Domine? E = mc2, sigur că da! Moromete ar întreba „Pe ce te bazezi?” Iar bunica: „Şi la ce-ţi foloseşte?”
          Şi la ce-ţi foloseşte?, se întreba şi Prozatorul de Cursă Lungă. Fagi, umbre, nori, la ce-ţi folosesc? Rămâne ceva? Rămâne pe naiba! Ţi-ai petrecut jumătate din viaţă scriind, iar cealaltă jumătate o vei petrece întrebându-te la ce-ţi foloseşte. Când să te bucuri şi tu de glorie, îţi vine cheful de plecare. Că doar n-ai să trăieşti ca cioara, trei sute de ani. Deşi, hm... n-ar fi rău. Ce bine că avem vorbirea! Despre ceilalţi, nu ştiu, dar eu cum mi-aş fi exercitat profesia fără să pot vorbi? Şi, în general, oamenii cum şi-ar fi transmis unul altuia cunoştinţele? De bună seamă, s-ar fi găsit o modalitate. Şi cine ştie, poate am fi fost mai fericiţi.
       „Fericiţi cei ce plâng...”, zicea şi Tânărul Teolog, repetând în minte Fericirile şi oprindu-se asupra sensurilor lor. Parcă nu se mai oprise şi altă dată! Dar de fiecare dată i se relevau sensuri noi. Avea inspiraţie, ar fi scris un eseu. Dar nu voia să strice nemişcarea. Aşa, în joacă, mai adăugă o fericire, inspirat de momentul de faţă: fericiţi cei ce vorbesc! Da, oamenii au nevoie de cuvinte. În special femeile. Ce le-or fi trebuind atâtea cuvinte? De ce n-or fi putând să priceapă din micile sau marile gesturi? Tu urci pe cer, îţi juleşti sufletul şi genunchii, te lupţi cu norii, cu gravitaţia (fir-ar Newton de râs!), reuşeşti să înhaţi luna de-un colţ, te străduieşti s-o aduci întreagă, nevătămată pe pământ şi când, în fine, i-o aşezi, fericit, în braţe, toanta te întreabă: „Mă iubeşti?” Îţi vine să dai cu ea de pământ! Sau de lună! Fericiţi cei ce n-au parte de toante! Doamne, iartă-mă!
          Doamne, iartă-mă!, se ruga şi Pictorul, eu vreau şi mă străduiesc, dar nu-mi iese. Lucrez de ani de zile la Icoana Ta, dar nu pot s-o termin. Ştiu că mântuirea ne-a venit prin Cruce, dar ce să fac dacă nu sunt în stare să pictez cuiele-alea şi coroana de spini? Când mă apropii de pânză, îmi tremură mâna, culoarea se împrăştie, mă ia ameţeala şi-mi vine să strig. Nu sunt în stare, Doamne, să-Ţi privesc răstignirea în ochi. Darămite să-Ţi pun cuiele. Te-am lăsat aşa, nelămurit, de parcă Te-ai fi urcat singur acolo, să Te odihneşti oleacă pe Cruce. Mai stai, mai odihneşte-Te puţin, până când n-o să-mi mai tremure mâna! Până când n-o să mai am senzaţia că, odată terminată, pânza se va despica în două, precum, atunci, catapeteasma templului.
          Templul iudeilor, templul lui Isis, templul lui Tutankamon, templul... Istoricul Urbei îşi repeta lecţia istoriei. Ani, temple, războaie, înfrângeri, victorii, trădări, mezalianţe, edicte, încoronări, shit! Shit o dată, shit de două ori, shit de trei ori! Trebuie să am grijă să nu le spun asta elevilor. Deşi uneori tare aş spune-o. Istoria omenirii e plină de fapte sângeroase. De mii de ani încoace, oamenii n-au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară între ei. Şi podoabele. Ne împopoţonăm şi ne ucidem. Ne ucidem şi ne împopoţonăm. Şi mai ce?
        Şi mai ce? N-oţi fi vrând să vă şi spăl pe picioare! Nici eu nu sunt Iisus, nici voi Apostolii, aşa că mai scutiţi-mă! Credeţi că nu ştiu ce aşteptaţi toţi de la mine? Să vă laud, să vă ridic în slăvi. Mai lăudaţi-vă şi singuri! Cronici, cronici, cronici! Recenzii, recenzii, recenzii! Ce-oţi fi crezând? Sunt şi eu om, nu maşină de citit. Una, două, îmi băgaţi cărţile sub nas. Să nu mai văd cărţi! O să hrănesc soba cu ele. Aşteptaţi cuvinte de laudă pentru porcăriile cu pretenţii de literatură pe care le scrieţi. Ştiţi voi ce greu e să scrii frumos despre ceva ce nu-ţi place? De unde să ştiţi? Criticul Marelui Oraş  îşi vărsa năduful pe scriitorii din jurul lui, din cauza măselei care-l durea cumplit şi a interdicţiei de a-şi alina durerea măcar cu un „au!”. O simplă durere de măsea (aiurea, simplă!) te transformă într-o fiară, te anihilează ca om, îţi şterge orice urmă de demnitate umană. Dacă aş şti că-mi trece, m-aş târî pe jos, până la urmă, mi-aş călca pe inimă şi aş scrie frumos despre operele voastre incomplete. Dar până la urmă, chiar am să scriu, că-mi sunteţi prieteni. Buni, răi, proşti, deştepţi, tot prietenii mei rămâneţi. Şi promit să nu dau prea tare... Ia te uită, m-a lăsat durerea de măsea. Nu se poate! Să treacă aşa, degeaba? Criticul Marelui Oraş uitase de puterea gândului bun asupra oricărei forme de durere.
            Prozatoarea de Inimă Roşie gândea: Să vezi că or să-mi ceară să scriu cronica. Sanchi cronică!  Ce să scrii despre nişte oameni care au stat stană de piatră atâtea ore şi fără să scoată un cuvânt? Că doar nu sunt mama omida să le citesc gândurile!
            În momentul acela, bătu de douăsprezece noaptea. Odată cu bătaia ceasului, se oprise şi furtuna. Parcă nici nu fusese. Nu se mai auzeau decât respiraţiile celor prezenţi, dar şi acelea controlate parcă. Pendula spărsese liniştea, făcându-i să tresară. Gata, se terminase! Convenţia tăcerii înceta la miezul nopţii. Dar parcă nimeni nu mai voia să vorbească. Nimeni nu se îndura să spargă gheaţa. Poate le era bine cu ei înşişi, poate voiau să-şi continuie firul gândurilor. Dar nu, nimeni nu-şi mai continua ţesătura de gânduri începută, de parcă se stricase războiul, ori se pierduse suveica. Fiecare, pe căi diferite, ajunsese la aceeaşi concluzie pe care şi-au exprimat-o tot în gând, aproape simultan: Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai dat graiul! Da-Ţi mulţumim că ne-ai dat şi tăcerea. Cum faci Tu, Doamne, de le ştii pe toate? Şi, mai ales, Îţi mulţumim că ne-ai dat prieteni!
              Se îmbrăţişară din priviri şi, astfel îmbrăţişaţi, au ieşit din poveste.               


Slobozia, 19/20 mai 2012

Publicat în revista "Helis", mai 2012

joi, 24 mai 2012

Vernisajul Expoziției Pictorului Vasile Aionesei




La Casa Municipală de Cultură din Slobozia, joi, 24 mai 2012, a avut loc Vernisajul expoziției Pictorului Vasile Aionesei. Au fost expuse atât lucrări de pictură, cât și de grafică. Prilej de bucurie pentru ochi și suflet. Expoziția se înscrie în suita acțiunilor desfășurate cu ocazia Zilelor Sloboziei.
        




miercuri, 23 mai 2012

Din Bărăgan, cu drag - Debut, Vineri, 25 mai 2012


http://elenatomaxxl.blogspot.com/2012/05/debut-radiofonic-din-baragan-cu-drag.html


La Radio Club XXL România


Vineri, 25 mai 2012, orele 21, emisiunea săptămânală „Din Bărăgan, cu drag”  - ora de muzică și poezie. 

Redactor: Florentina Dalian

Emisiunea poate fi ascultată pe adresa http://radioclubxxl.eu/

Mulțumesc doamnei Elena Toma pentru spațiul de emisie și domnului Mirel Dragomir pentru asistența tehnică. 

Vă aștept, în Bărăgan, cu drag!

luni, 21 mai 2012

TUDOR CICU despre „Scrisori netrimise”






Florentina-Loredana Dalian: Fericirea la călcâiul raţiunii

    Am oscilat mult, a mă exprima cu privire la proza Loredanei Dalian, cu privire la sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi cititorului. Am ales romanul, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, legat de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. Cu romanul „Scrisori netrimise”, 2011, autoarea trece prin noi, cu amintiri cu vise, cu gânduri cu tot, ca printr-un suflet ce arde să încălzească un pumn de sentimente strânse într-un pumn de cuvinte. Romanul acesta e un început bun, pentru că se simte în el dorinţa Celui-care-scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile şi înţelesurile lor. Pe autorul adevărat îl simţi de la prima citire, cum creşte înlăuntrul cuvintelor, ca-n fântână, apa dintre ghizduri. Parcurgând povestea de dragoste a romanului, cititorul va înţelege repede că nu se află într-un labirint, ca pătruns definitiv în viziuni, să nu mai înţeleagă unde începe şi se sfârşeşte povestea, ci, dinaintea unor oglinzi, unde, cu prima şi ultima frază a romanului << „Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine” (la început) şi ... „o datorie faţă de mine” (la sfârşit)>>, omul cu „faţa acoperită” (Mihnea) deţine una dintre cheile cu care păpuşarul şef (autoarea) îşi coordonează abil eroii, prin te miri ce ochi, cu care îi urmăreşte privirea până la căderea cortinei. Deci: în privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului „refelectat în oglinzi” şi iluminării psihologice a acestui adevăr, în straiele mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţile romanului. Ilinca e prizonieră în hăţişul propriului suflet şi în iubirea care îşi cere drepturile. Dar, fericirea se plăteşte cu lacrimi, ştie asta foarte bine Ilinca. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie) asupra adevărului deja rostit, după o dureroasă despărţire de omul pe care l-a iubit sincer: profesorul Sabin Ladaru. Dar, oare, ce alt adevăr spera Ilinca să mai poată găsi, altundeva, în nordul Italiei? Adevărul dintre ea şi prostituata cu care împarte bancheta maşinii care le duce spre ţara „fericirii”, e o pistă falsă. Atunci, nu ne rămâne decât adevărul „scrisorilor netrimise” de către noul ei iubit, doctorul Mihnea. Sau suntem tentaţi să credem că în cazul acesta va fi altfel? Există un răspuns în astfel de incertitudini. Un prim răspuns îl dă „omul natural” Nina: „De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arătă un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Aşa suntem noi în mâinile lor”. De ce e Nina un „om natural”? Pentru a ne lămuri, e de ajuns fraza prin care se descrie: „..nu-mi fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot”. Dar, cine e de cealaltă a adevărului nostru? Nimeni altul, decât Mihnea: „Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat, sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?” (ori) „Omul (care) se mângâie cu gândul că şi altul îi împărtăşeşte suferinţa”? (Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre) – asta i-o spusese Ilincăi, însuşi Ladaru. Dar, omul e dator să se agaţe de fericirea lui, ca de un colac de salvare. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale, aflată la o răspântie de drumuri în viaţă) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o existenţă străină, dintr-o viaţă în doi „rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să afle” unde a greşit. Dacă Pascal credea că nu există nimic în Univers care să nu slujească drept stimul al gândirii, autoarea ne demonstrează şi că în Iubire, acest adevăr e un corolar al luptei pentru propria fericire. Oglinzile autoarei (Jurnalul cu destăinuirile la timpul trecut al lui Mihnea-şi-destăinuirile Ilincăi la timpul prezent al desfăşurării evenimentelor), ne arată că e deţinătoarea celor două chei, pe a creştineştei Iertări şi pe a dureroasei Pedepse.     

Tudor CICU

Buzău, 21 mai 2012

Florinel la ski



video


Ianuarie, 2006, Predeal

sâmbătă, 12 mai 2012

Înainte de magnolii (6)

Concertul


Înainte de magnolii (5): http://www.florentinadalian.blogspot.com/2012/04/inainte-de-magnolii-5.html


        Bunica povestea, cu umor, cum o femeie de la ei din sat, pe la ora înserării, după ce-și terminase treburile pe-afară, pregătindu-se să se spele în casă și auzind oarece mișcare în polată, a strigat presupusului soț sau copil care se auzea mișunând: „Care vii de-afară, adu și copaia!”. De unde să știe, sărmana, că de-afară venea tocmai Părintele cu Icoana? Acesta, obișnuit cu ascultarea, și neavând dascăl (că satul era sărac, iar biserica așișderea), după ce a evaluat rapid situația ivită și coordonatele „câmpului de luptă”, a dosit Icoana sub sutană și a luat copaia, bucuros să îndeplinească porunca femeii, ba încă și „canonul” suplimentar dat de aceasta: „Și, dacă tot o aduci, pune și clătește-o, mai întâi!” Când s-a înființat cu albia în mâini, mândru de îndeplinirea cu succes a misiunii ce-i fusese încredințată, în fața femeii pe jumătate dezbrăcată, aceasta, pierdută și încercând zadarnic să-și acopere părțile „rușinoase”, de emoție („și de tută”, zicea bunica), în loc să-și ceară scuze („să dreagă, cum o putea, busuiocul”), a făcut-o și mai lată: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!” La care Preotul, înciudat că „zdrogheala” lui fusese zadarnică și că se pricopsise cu o nouă corvoadă, i-a replicat, cu obidă și cu o oarecare undă de umor: „O duc, femeie, dar să nu mă pui să dau și la porc!”. Generoasă, l-a liniștit, dându-i asigurări că p-asta chiar n-are s-o pățească: „Nu, Părinte, că nu mai avem, ne-a murit astă toamnă, când cu boleșnița-aia din animale.” Cu alte cuvinte, Părintele să zică mersi că soarta porcului fusese nemiloasă cu el înainte de vreme. Altfel, nu se știa...
         Această poveste am spus-o, spre hazul general, prietenilor mei: Claudiu, Lena și David. Interesant cum poveștile supraviețuiesc protagoniștilor lor. Și mai interesantă este forma sub care sunt ele transmise mai departe, de cele mai multe ori nemaiamintind nimic de protagoniști, scufundați în uitare, și nici măcar din firul epic, ci extrăgând esența, aceea universal valabilă, care se-aplică în orice timp, în orice loc și de către oricine. Povestea am spus-o o singură dată. Însă esența, aceea pe care am extras-o noi, formula magică universal valabilă, am repetat-o de nenumărate ori, integrând-o acelui „cod” pe care-l folosesc de regulă tinerii între ei, ca pe o emblemă ce-i unește și, totdată, deosebește de restul lumii, ca entitate distinctă. Astfel, de câte ori se întâmpla să greșim, s-o dăm în bară cu ceva, voind apoi să „dregem busuiocul”, fără prea mari șanse de succes, ne trezeam exprimând, uneori simultan, formula magică: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!”. Evident, pentru cei „din afară” care s-ar fi întâmplat să asiste la discuție, aceasta părea cel puțin o ciudățenie, aproape o enigmă de nedezlegat, ceea ce pe noi ne făcea să părem și mai interesanți, mai diferiți de alții, având, așadar, un ce al nostru de care ei habar nu aveau. Văzându-le fețele contrariate, ne bufnea râsul, spre și mai marea ciudă a celor care chiar nu mai pricepeau nimic. Și pe care, evident, nu ne oboseam să-i dumirim.
         O altă poveste din care am extras esența ne-o spusese Lena, despre mătușa ei, actriță la un teatru de amatori. Într-una dintre piese, aceasta interpreta rolul unei tinere îndrăgostite pe care o vizitează iubitul acasă, la țară. Din scena în care se aflau cei doi îndrăgostiți și mama fetei, mama trebuia să iasă, la un moment dat, cu replica „Ei, mamă, eu mă duc la porci!”, urmând ca cei doi să-și continue rolul, împărtășindu-și reciproc marea dragoste. Numai că „mama” se blocase, rămânând înțepenită în  mijlocul scenei, nemaiamintindu-și replica ori ce urmează să facă, creând un moment de panică teribilă, întrucât piesa nu putea continua, evident, în prezența acesteia. Atunci mătușa Lenei, văzând că nu sunt șanse de revenire a memoriei colegei sale, după o pauză cam lungă în care publicul deja începuse să dea semne de iritare, i-a sărit în ajutor cu replica spusă pe un ton de indignare: „Mamă, nu te duci la porci?” Cu alte cuvinte, tu n-ai altă treabă, simte-te odată și pleacă! Aceasta, fericită că, în sfârșit, fusese salvată, a început să țopăie de pe un picior pe altul, repetând ca o jucărie stricată: „Aaaaa, ce bineeee, sigur, eu mă duc la pooorci!”, de parcă dusul la porci ar fi fost firul de care atârna toată nădejdea omenirii.
Din povestea Lenei, ne-am însușit formula „Mamă, nu te duci la porci?”, pe care o spuneam ori de câte ori se întâmpla ca vreo persoană indezirabilă să ne agaseze cu prezența. Evident, o spuneam și râdeam, fără a da explicații, stârnind indignare, întrebări, dar niciodată efectul scontat. Însă prezența personajului nedorit, căruia nici prin cap nu-i trecea să „iasă din scenă” țopăind, devenea, astfel, mult mai suportabilă.
         Tinerețea are formulele ei magice de îmblânzit viața. Lucruri mici, care lasă urme mari. De nenumărate ori m-am trezit zâmbind în situații care numai de zâmbit nu erau, dar în care s-ar fi potrivit una dintre exprimările atât de des folosite în trecut cu prietenii mei, amintindu-mi codul nostru din studenție. Un zâmbet dulce-amărui, din acelea care lasă un rid pe față și unul pe inimă; dulce, pentru că îmi aminteam de bucuriile de-atunci, amar, pentru că zâmbeam singură, neavând în jurul meu nici pe Claudiu, nici pe Lena, nici – mai ales – pe David. Acum eram înconjurată de alți oameni, dar cum aș fi putut să le explic și, mai ales, cum i-aș fi făcut să-nțeleagă farmecul acelor lucruri mici, aproape niște copilării, dar care lasă urme atât de mari. Așa cum în chimie sunt reacții care au loc numai în anumite condiții de reacție (de temperatură, presiune, catalizatori), tot astfel și în viață există trăiri care nu pot fi simțite decât în anumite condiții de... trăire. Nu spun că n-am avut și ulterior parte în viață de lucruri bune, de mari bucurii, de fericire chiar; însă acele trăiri din vremea studenției, și mai cu seamă cele de dinainte de magnolii, au fost unice și irepetabile. Așa cum unic și irepetabil este sufletul omului.

         Condiții de trăire. M-am întrebat adeseori ce condiții de trăire fuseseră simultan îndeplinite în iarna aceea, ce miresme se aflau aer, ori ce aură ne învăluise în seara când am mers cu David și Claudiu la acel concert. Ce aripă de înger își risipise parfumul deasupra capetelor noastre, printre notele muzicale care pluteau în eter, „particule” invizibile, dar atât de trăibile.  La astfel de întrebări, nu există răspunsuri. Ci numai mirări. Eram toți trei la Ateneu, eu, ca de obicei, așezată între ei doi, asistând la un regal muzical din compozitorii ruși: Rachmaninoff, Tchaikovsky, Stravinsky, Prokofiev, dar mai ales Shostakovich, Dmitri Shostakovich cu al său vals rusesc pe ale cărui note mă ridicasem sus, sus de tot, împreună cu David. Un vals al sufletelor înlănțuite cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc. Dacă n-ar fi simțit și Claudiu (care mi-a spus-o cu reproș, mai târziu), aș fi crezut c-a fost doar plăsmuirea mea. În fond, cum ai putea să fii sigur de-un astfel de lucru, nesusținut de nimic vizibil, palpabil, demonstrabil? Dar viața înseamnă mai mult decât a vedea, a palpa, a demonstra. Claudiu îmi luase mâna în mâinile sale. Când îmi cerea să întind o mână, să-mi pună diferite obiecte în ea (o bomboană, o cireașă, o floare mică), întrebam pe care, deși cunoșteam dinainte răspunsul. „Pe stânga”, zicea, „stânga e mâna inimii”. Era ca un joc. Cu Claudiu mă jucam, inconștient, așa cum se joacă copiii cu focul, fără să aibă habar ori prea mare grijă de consecințe. Cu David nu mă jucam. În el ardea un foc prea mare, pentru ca eu să pot să mă-nalț la flacăra lui. Dar nu știu cum, în seara aceea, flacăra m-a cuprins și pe mine. Chiar am crezut că ardem unul pentru altul. Fără să știu, fără să înțeleg atunci că eram prea mică pentru un foc atât de mare, că, oricât de mult m-ar fi iubit (dacă m-ar fi iubit!), nu putea să mă iubească mai mult decât pe Cel care aprinsese focul în soba inimii lui. La granița dintre copilă și femeie în devenire, nu aflasem și de celălalt fel de dragoste, cel mai înălțător dintre toate, crezând că iubirea se reduce la cea omenească. Probabil, și dacă aș fi aflat, tot nu mi-aș fi imaginat că ai putea fi nevoit să alegi între cele două. Dar atunci, în acele condiții de trăire, neștiința mea m-a ajutat să fiu fericită. Mai mult decât am fost sau aș putea spera să fiu vreodată. Atunci, numai atunci. Căci mai târziu, aveam să plătesc prețul. Prețul câtorva clipe furate, ascunse-n inimă precum cireșele-n sân, acelea prea frumoase și prea coapte, pe care nu te înduri să le lași în pom, dar nici să le mănânci.
Claudiu stătea în stânga mea, pe partea cu inima, și îmi ținea mâna stângă în mâinile lui. Dar inima mea se mutase pe dreapta. Acolo unde era David, cireșul meu cu cireșe prea coapte. Dar care, din păcate, avea crengile mult prea sus.



Slobozia, 12 mai 2012

marți, 8 mai 2012

A arde fără să arzi



Concert de muzică sacră sau muzica la superlativ 

Se-ntâmplă-n viaţă să ai un vid de cuvinte. Mie mi se întâmplă atunci când senzaţiile sunt puternice. Atât de puternice încât mă tem că, orice-aş spune, ar suna banal, vulgar, ori nelalocul lui. Şi-atunci tac. Tac, nu ca cel mai mare înţelept (tăcerile înţelepţilor sunt grăitoare), ci precum cel mai mare prost, sau ca bietul ţăran de odinioară frământându-şi căciula în mâini în faţa boierului căruia, după ce i-a zis “săru’ mâna, conaşule!”, nu mai ştie ce să-i spună. Aşa m-am simţit şi eu după concertul susţinut sâmbătă seara (05 mai 2012) de Corala “Sf. Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, cu prilejul Festivalului “Ionel Perlea”, în ambianţa binecuvântată din Mănăstirea “Sfinţii Voievozi”. Precum ţăranul ce-şi trecea căciula dintr-o mână în alta, aşa am frământat eu o idee dintr-o emisferă cerebrală în alta, căci am fost sfătuită să nu tac.

Nu mă pricep la muzică. Spre  ruşinea şi ciuda mea, am uitat şi puţinul pe care-l ştiam legat de note, măsuri, pauze muzicale. În schimb, “mă pricep”să simt muzica. Elementele care ţin de tehnică sunt doar instrumentele de care interpreţii se folosesc pentru a transmite mesajul prin intermediul acestei minunate arte. Elementele care ţin de tehnică – fie ea perfectă – şi chiar vocile cele mai superbe, sunt sterile, nereuşind să obţină niciun efect, în lipsa acelei flăcări care arde, ca o altă stare de agregare – invizibilă, impalpabilă – şi care acţionează ca o curea de transmisie (iertaţi asocierea!) între emiţător (solist) şi receptor (cel care ascultă). În seara de sâmbătă, flacăra a ars la temperaturi înalte, dar fără să ardă; dimpotrivă: a mângâiat, a entuziasmat, a ridicat pe înălţimi. A arde, fără să arzi… Aceasta s-a întâmplat nu doar interpreţilor – Preacucernicii Părinţi, membrii ai Coralei, invitaţii de onoare – soprana Bianca Manoleanu (magistrală interpretare, mi-au dat lacrimile la “Ave Maria”!) şi baritonul Cătălin Orlando Toropoc, câştigătorul de anul trecut al Trofeului “Ionel Perlea” – nu doar ei au “ars”, ci, parcă, şi publicul, numeros şi divers în ceea ce priveşte priceperea în arta muzicală. Şi publicul a transmis către interpreţi. Se crease o emulaţie, o stare de bucurie generală, un transfer reciproc, fără ca nimeni să se întrebe cine oferă mai mult. O transfuzie de suflet.
Anul trecut, plecasem puţin tristă de la acelaşi concert. Deşi fusese unul foarte bun. Totuşi, se simţise o anume încordare, o anume teamă de a nu greşi, în faţa somităţilor muzicale prezente, o concentrare pe ideea de a interpreta corect. De ce corect? Suntem oameni, greşim. Apoi, preoţii nu sunt absolvenţi de Conservator (deşi unii par dă dezmintă afirmaţia). Şi totuşi, o emoţie firească.
Pe care, însă, de data aceasta au depăşit-o. De data aceasta, n-au interpretat corect, ci sublim! Dar cine sunt eu să spun asta? Poate mă înşel, poate sunt subiectivă. Poate. Dar îmi asum afirmaţiile. Nu ţin să fiu corectă. Eu nu discut tehnica interpretării (ar fi chiar culmea!), ci pe cea a simţirii (adică rezultatul acesteia). Muzica, mai cu seamă cea sacră, se cântă, se ascultă, dar mai ales se simte. Cum? Nu ştim. Ştie Dumnezeu ce esenţe a presărat şi pe unde. Noi să-I mulţumim!
Cineva spunea că vocea e singurul talent care nu se poate truca. Am “rumegat” bine afirmaţia aceasta şi am ajuns la concluzia că poate n-o fi singurul, dar cu siguranţă e cel mai greu de trucat. Aceeaşi persoană (o doamnă scriitoare) afirma că (a avea) o voce frumoasă i se pare cel mai mare dar de la Dumnezeu. Îmi vine în minte replica personajului masculin din filmul “Strada Hanovra” adresată personajului feminin (interpretat de frumoasa Lesley-Ann Down): “Nu-i drept că Dumnezeu a dăruit unei femei nişte ochi atât de frumoşi”. Uneori, ascultând vocile minunate ale membrilor Coralei, îmi vine să exclam şi eu parafrazând personajul amintit: “Nu-i drept că Dumnezeu a dat nişte voci atât de frumoase…” Şi cred că nu voi fi înţeleasă greşit (nu-I dau sfaturi Lui Dumnezeu şi nu pun o clipă la îndoială dreptatea Sa), ci în sensul intenţionat, cel mai pur apreciativ.

Concertul s-a încheiat în aceeaşi notă distinsă, prin discursul elevat, ca de obicei, al Preasfinţitului Părinte Episcop Vincenţiu care i-a felicitat şi le-a mulţumit tuturor membrilor Coralei, Părintelui Cătălin Stanciu – dirijorul, Părintelui Protopop Dumitru Drăghici, precum şi distinşilor invitaţi speciali.
Mulţumesc şi eu pentru încă un concert de aleasă ţinută şi îi felicit deopotrivă pe interpreţi şi pe organizatori: Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, Consiliul Judeţean Ialomiţa şi Centrul Cultural UNESCO “Ionel Perlea”.

Încă mai cred că mai bine aş fi tăcut, că am spus cuvinte prea mici pentru un moment atât de mare. Poate ar fi trebuit să urmez calea lui Nichita Stănescu: “Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac/ iau cuvintele şi le-nec în mare…” Dar n-am tăcut, pentru că am fost îndemnată să nu tac, de… o voce nedrept de frumoasă.


Slobozia, 07/08 mai 2012




joi, 3 mai 2012

Profil Cultural - Asociaţia Culturală Helis la Radio Club XXL România



Joi, 03 mai 2012, orele 21:00, la Radio Club XXL România, emisiunea "Profil cultural", va găzdui prezentarea Asociaţiei Culturale "Helis". 
Protagonişti: Costel Bunoaica, Vitalie Buzu, Titi Damian, Gheorghe Dobre, Dan Elias, Marius Stan, Romeo Aurelian Ilie. 
Realizator: Florentina Loredana Dalian


Adresa pe care poate fi ascultata emisiunea:    http://radioclubxxl.eu/

Mulţumim doamnei Elena Toma, care a avut ideea şi amabilitatea de a ne prezenta. 
http://elenatomaxxl.blogspot.com/2012/05/profil-radiofonic-revista-helis-joi-ora.html

Vă aşteptăm la o întâlnire cu literatura şi muzica. 


Luni, 07 mai 2012, ora 10:00, emisiunea va fi transmisă în reluare. 


Mulțumesc tuturor ascultătorilor care mi-au transmis impresiile, personal, pe mail, pe mess, pe blog!


Voi reveni în curând cu o nouă emisiune la radio club xxl România. 




miercuri, 2 mai 2012

Atentat la Dama de Cupă - Cronică de Stână (11)




Am fost victima unui complot. Această frază de început mi-a fost sugerată de Dobre. Acelaşi Dobre care, după ce s-a victimizat în direct pe adresa mea de e-mail (că ce se face el, că toată lumea - bună şi nebună – îl somează să mergem la Stână), determinându-mă să mă sacrific, săritoare cum mă ştiu, să las curăţenia nefăcută, vasele nespălate, ouăle nevopsite, etc., hotărând că da, niciun sacrificiu nu-i prea mare pentru a merge la stână, aşadar, după ce s-a victimizat cu talent, mi-a mărturisit până la urmă (că doar nu era să păcătuiască fix în Vinerea Mare) că, de fapt, a fost o tactică de abordare, întrucât nu ştia cum să „atace” subiectul atât de delicat într-un astfel de moment, afirmând, aşadar, că am fost victima unui complot. S-o creadă dumnealui! Ceea ce nu ştie (poate doar bănuieşte) e că eu abia aşteptam să mă sacrific, va să zică să las toate alea nefăcute (alea jacta est; nu, asta-i din alt banc, cu alea e pe iaht), că doar nu m-am născut slugă la o casă. Sau la ouă. 
Florin abia ne aştepta. E drept că nu cred că suferea şi de dispoziţiile trasate de noi: deTeoharie – să facă bine să aprindă focul (corpul dumnealui având punctul de congelare pe la 40 de grade plus) şi de mine – să-mi prăjească o tonă de seminţe, din motive de... şi de... Nu cred că am fi găsit cu uşurinţă altul care să ne suporte nazurile aşa cum ni le suportă Florin. E drept că nici nu ne prea bagă în seamă: în loc de foc în sobă, lui Teo, Florin i-a „aprins soarele” (după propria expresie), iar mie, e drept că mi-a prăjit o tonă de seminţe, dar atât de mici încât mai că le scăpam printre dinţii din ce în ce mai rari, în ultima vreme. 
În fine, după bucuria reîntâlnirii, după obişnuitele tabieturi de început – Florin, agitaţie peste tot, Teo, cafeaua, noi, ceilalţi, mângâiat căţeii (asta ca să nu zic vorba-aia cu pisica), ne-am liniştit, într-un final, aşezându-ne la masa din curte, printre pomi înfloriţi. O vreme splendidă pentru poezie! Doar că timp n-a prea fost, întrucât la ora 19 începea Denia, de unde nu puteam lipsi (cel puţin eu). Aşa că am sărit peste de-acum obişnuitele improvizaţii pe cuvinte impuse, mulţumindu-ne cu a citi. Teo ne-a citit (se pare că doar mie în premieră) poezie de dragoste care ne-a amuţit. Scrisă de el, evident. Poezia de dragoste nu-i la îndemâna oricui. Nu o poţi scrie dacă eşti o uscăciune de om (Slavă Domnului, nu-i cazul cu niciunul dintre prietenii mei!). Trebuie să iubeşti oamenii, dacă eşti creştin adevărat. Abia apoi poţi să scrii poezie de dragoste adevărată. Nu o poţi scrie nici dacă te-ai pricopsit, de exemplu, cu o tulburare de personalitate narcisică. Nu întâmplător am adus vorba de asta, ci întrucât Teo aproape că ne-a recitat un rezumat despre această tulbureală, pus la dispoziţie de psihiatrul de serviciu de pe net-ul dedicat sfatului medicului, în timp ce Dobre îl fugărea pe Florin prin casă, încercând să-l convingă de ceva ce numai el ştie (ei, ştim şi noi, dar nu-i frumos să zicem!).
Costel a supus atenţiei noastre versuri scrise pe la anul 1944 de profesorul ialomiţean, militarul Petre Duţă din Andrăşeşti. Rănit grav în război la vârsta de 22 de ani, unul dintre acei oameni care există şi sunt supuşi încercărilor parcă anume pentru a ne arăta nouă cât suntem de fericiţi şi binecuvântaţi, pentru a ne determina să încetăm odată cu văicărelile ieftine şi mofturile existenţiale, amintind de proverbul care spune: „Atât m-am văitat că n-am pantofi, până-am întâlnit un om fără picioare”. Petre Duţă n-a abandonat lupta cu viaţa, a continuat să studieze, să fie un model pentru cei din jur.
Am fost uimită de faptul că cineva mai „dezgroapă morţii” şi l-am întrebat pe Costel cum e posibil. Astfel am aflat că nu este singurul caz asupra căruia s-a oprit, că obişnuia să facă această muncă de cercetare pe vremea când era metodist la Biblioteca Judeţeană. O activitate absolut remarcabilă nu atât din punct de vedere literar (poate n-a reuşit să scoată la iveală cine ştie ce geniu), cât, mai ales, din punct de vedere uman. E tonifiant să ştii că cineva mai scutură praful de pe amintirea cuiva, că cineva mai pătrunde, păşind atent, în odaia sufletului cuiva care-a trăit demult, care nu s-a mulţumit să treacă oricum, ci a aşternut un gând, o frământare, o idee, o suferinţă pe hârtia îngălbenită de vreme dintr-un pod fără scară.
Să punem scara podului! Să urcăm cu încredere, cu credinţa că e de datoria noastră să dăm la o parte pânza de păianjen  de pe un manuscris, de pe o amintire... Costel a făcut-o, bravo lui! Şi mă gândesc ce mare bucurie trebuie să simtă cineva când face asta. Păstrând proporţiile, aş spune că e... ca o mică înviere. La care fiecare dintre noi am putea contribui, cu mijloacele şi după posibilităţile noastre. Cred că putem mult. Dar mai ales putem mult împreună. 
Pe Florinel l-am mai certat (că aşa-i schema: după ce-i mâncăm mâncarea şi ficaţii, după ce-i bem băutura, să-l bombănim) pe teme literare, că nu se ia în serios. Mie îmi revine sarcina să-l conving (canon de la băieţi, că nu-mi ajungea cel de la preot!) să-şi sistematizeze scriitura, s-o ambaleze frumos şi să-i facă vânt în lume. Vânt din pupa, Florine! Tu ştii mai bine la ce foloseşte. 
Am mai discutat pe teme literare, de publicări, de întâlniri, de revistă, de una, de alta, până ce timpul, timpul nostru de la stână, acest mare hoţ, s-a scurs, că asta ştie să facă cel mai bine. 
Sunt zile, sunt ore, sunt clipe în care strigătul din versul lui Blaga se strigă singur din inimă: „Opreşte trecerea!/ Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire/ Şi totuşi Te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul/ cu care ne măsori destrămarea...”

  HRISTOS A ÎNVIAT!



Slobozia, 17aprilie 2012

Publicat în revista „Helis”, aprilie 2012