Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 30 iunie 2012

Cirese coapte - Cronică de Stână (13)




         Această cronică se vrea o combinaţie 2 în 1. Am lăsat să treacă timpul, am uitat, dar – cum, necum – va trebui să scriu ceva (din realitate, din imaginaţie, nu contează), dacă vreau să n-o încasez de la Dobre. Mai ales că i-a intrat în cap că trebuie să-l ascult (şi are dreptate!) după ce cronica anterioară (imaginară, după cum, probabil, aţi înţeles) am scris-o instigată de dumnealui. Că ce să facă omul, se plictisea mergând pe stradă şi ce şi-a zis? Să-i mai dea o temă Loredanei. Ea, obişnuită să-şi facă temele (uite-aşa ne deformează şcoala!), a executat. Ce-a ieşit, a ieşit...

Duminică, 27 mai a.c, am mers la stână cu Dobre, Costel, Teo(harie) şi Vasile

Aionesei. Sâmbătă, 02 iunie, cu familia (aproape reîntregită, mai puţin Georgi) Buzu:

Saşa, Creola şi Vitalie. Saşa e un pitic de vreo trei ani care, în urma drumului la Maltezi,
am aflat că cere mereu să mai meargă la plimbare cu „fata cu maşina roşie”. 


         La „ieşirea” din mai, am citit, am conversat, am şi scris ceva. La cea din iunie, ne-am jucat, că doar trebuia să dăm în mintea lui Saşa. La ambele – am cules cireşe coapte. Prima dată, când ne-am dus în livadă, Florin ne-a spus că e primul an în care mănâncă şi el cireşe din recolta proprie, asta datorită sistemului sofisticat anti-graur pe care şi-l instalase: câte-o cioară moartă atârnată de creanga fiecărui pom. Sinistră imagine, un fel de pădure a spânzuraţilor. Ecologista din mine, grijulie cu fauna patriei, s-a indignat, însă degeaba. Florin susţine sus şi tare că numai astfel ne putem bucura de recolta de cireşe. Eh, stomacul cere sacrificii! De artă, nu mai vorbim!
         Vasile ne-a tot desenat la portrete. Cu mine nu ştiu ce-o fi avut, de m-a făcut urâtă şi bătrână. 

Aşa zice mama care, văzând portretele lăsate undeva pe o masă, a ameninţat că pune ea mâna pe domnul Aionesei, că ea n-a făcut aşa arătare. „Asta a fost viziunea artistului, mamă.” „Ce viziune?! O să-şi schimbe viziunea când o da ochii cu mine!” Păzea, dom Vasile! Să nu te pui niciodată c-o mamă, care, la fel ca şi cioara – că tot suntem la capitolul cu pricina – îşi vede puii frumoşi (şi deştepţi, se-nţelege). Ori, dacă te pui, îţi asumi riscul. Cum spuneam, arta cere sacrificii. Ca s-o consolez pe mama, i-am spus să zică mersi că pictorul nu e adeptul artei cubiste. Atunci să fi văzut arătare!
         Când merg cu băieţii, nu prea mă simt răsfăţată. În schimb, Creola, ca o mămică grijulie, obişnuită să-i dădăcească pe toţi, m-a luat şi pe mine de suflet (chiar dacă vârsta m-ar îndreptăţi, mai degrabă, pe mine să-i fiu mamă) şi m-a lăsat să mă odihnesc în timp ce ei împuşcau la ciori şi mi-a cules cireşe, muşeţel, pelin, coada şoricelului.

        Saşa plimba o cioară de aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul a fost magistral: „E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da duhul. M-am răstit la Florin, să-i mai tragă o alice, să n-o mai lase să se chinuie. Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate. Şi vii şi moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră. Iubirile, pasiunile... nici nu le lăsăm în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi timp, de-a lungul existenţei noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un pact tacit. Dacă întrebi un adult despre ceva – indiferent ce – dacă e viu sau mort, îţi va răspunde ori, ori. Copiii au darul de-a surpinde mai fidel realitatea, exprimând-o fie şi prin acest paradox – E şi vie, şi moartă – paradox care în mintea lor încape.
          Privindu-l pe Saşa, copil de oraş,  cât de fericit era să se tăvălească prin ţărână, să se lase lins de Rex şi ceilalţi câini, să zburde în voie printre bălării, uitând de foame, de sete, de părinţi, mi s-a confirmat încă o dată teoria că omul încă mai simte dorul primordial de comuniune cu natura şi toată suflarea. Oraşul ne schingiuieşte între betoane.
         Iată de ce, Florine, de noi n-ai să scapi aşa curând. Decât dacă ai de gând să foloseşti puşca aia cu alice, cu care te dai mare la ciori.

Slobozia, 18/ 19 iunie  2012

(Publicat în „Helis”, iunie 2012)




Bărbații... la cratiță. Femeile, după bărbați, ăăă, asta... după ceapă verde, în grădină


Moment de tandrețe între Florin și măgărușul Marinică. Și măgarii se iubesc, nu-i așa? 




Îmi cer scuze față de colegii feteșteni de breaslă, domnii Radu MUNTEANU, Mircea DUMITRESCU și Constantin GORNEA, pe care nu i-am amintit în cronica din 27 mai a.c., deși întâlnirea cu dumnealor de la stână a fost frumoasă și interesantă; totodată, le mulțumesc pentru cărțile oferite și aprecierile la adresa scrisului meu. 


video


marți, 26 iunie 2012

Când Dumnezeu era impiegat




         Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul.
Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. “Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”
Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: “Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie…
                              
Nu mai trecusem demult prin halta prin care, azi, nu mai trec trenuri, iar odinioară treceau atât de rar. Acum, femeie de afaceri în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Preferam avioanele. Sau Mercedes-ul personal, când distanţele erau mai scurte. Probabil n-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea (întâmplarea?) n-ar fi făcut ca roata să explodeze în locul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult de calea ferată. În goana zilnică, uităm să mai oprim. Măcar atât cât să-I mulţumim Lui Dumnezeu. Ce, nu pricepe El singur?
Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi am făcut câţiva paşi. Pe şine, crescuseră buruieni, semn că niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe care plânsesem cândva părea mult mai mic şi mai sărăcuţ, iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşi revendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om, gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier. Asemenea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi vreo două-trei gări. Toată priveliştea părea un talou suprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea în paragină, fără ferestre, cu iarba care-mpânzea tot locul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav, gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivea limbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea ce fusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care mai treceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba, omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o arătare. Apoi, jenându-se, s-a scuzat cumva:
-         Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine. Lupane, unde eşti?
Cel apelat s-a ridicat agale dintre ierburi şi s-a prezentat, docil, la apel, aşteptând, în gardă, următoarea comandă.
-         Şezi cu tata! Şezi şi bucură-te! Avem musafiri!
Ca şi cum l-ar fi înţeles, Lupanul (o potaie cu ciulini prinşi în blană, cu părul în ochi) s-a bucurat în felul canin, scheunând uşor şi mişcându-şi ritmic coada.
-         Ce faceţi?, am întrebat, neştiind ce să-i spun.
-         Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul din mâna dreaptă. Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă! Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu. Apoi, schimbând vorba: Cu ce treburi pe la noi?
Purta aceeaşi haină de impiegat, acum ceva mai largă şi roasă pe alocuri, probabil singura haină, ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam. Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci când pierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aduc aminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cu tăcerea celor mai stupizi dintre oameni.
-         Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Ce de-a lume…
Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-am putut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat, ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de sub haină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o ca pe-o evidenţă:
-         Eu eram impiegatul!, a rostit cu mândria cu care trebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-am învins pe Napoleon!”.  Câte trenuri n-am pornit eu cu asta!
Îhm… dar mai important decât mulţimea de trenuri pe care le-ai pornit, e  unul anume pe care l-ai oprit!
-         O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.
Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-am strâns-o la piept. Am privit ceasul care mergea „ceas”, care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de sub nas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul a început să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali. Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, unduindu-se ca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel ca atunci:
-         Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-n colo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata, o cuconiţă, c-o paletă de impiegat? Da am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-am altceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!
Plângeam ca atunci când pierdusem trenul. Ceasul nu-l mai vedeam printre lacrimi, se topise de tot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul din nou. Trenul recunoştinţei. Eram bogată. Şi nu-mi folosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iar eu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş putea oferi. Cum i-aş putea mulţumi că, într-o zi, cu paleta pe care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenul care avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi că atunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, pe Dumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face Lui Dumnezeu?
L-am întrebat, printre lacrimi:
-         Dacă ar fi să-i faci un dar Lui Dumnezeu, ce i-ai oferi?
-         Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, că ţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, că rămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele. Câinele ăsta… îmi ţine de urât. Ce dar?! Uite ce dar Îi fac eu Lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix, întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…

Slobozia, 25/ 26 iunie 2012 


vineri, 22 iunie 2012

Înainte de magnolii (7)


Dansul



După concert, ne-am dus să ne plimbăm în Grădina Botanică. Tăceam, fiecare cu gândurile şi cu trăirile sale. Simţeam o răceală de gheaţă dinspre Claudiu şi, din acest motiv, am simţit imboldul să fac un gest de apropiere, fără să intuiesc faptul că tocmai gestul acela avea să producă ruptura. I-am luat mâna într-ale mele şi l-am întrebat: „Ţi-a plăcut?”. Reacţia a fost, pe cât de neaşteptată, pe atât de îndreptăţită. Pentru prima dată de când îl ştiam, Claudiu m-a privit cu răceală şi mi-a vorbit tăios:
-         Pe el de ce nu-l întrebi?
Întrebarea ne opri în loc pe toţi trei, ca la un semnal. Şi, pentru că mă arătasem nedumerită, a continuat, cu acelaşi tăiş de sabie în voce:
-         Să-ţi traduc? Să-ţi spun eu de ce nu-l întrebi pe David dacă i-a plăcut? Pentru că ştii. Pentru că pe el l-ai simţit. Dinspre mine, în schimb, nicio adiere. Pe mine m-ai întrebat ca pe oricare străin: „Ţi-a plăcut?”, crezând că astfel te-ai „achitat” de datorie. Nu-mi eşti datoare cu nimic, Ina, tot ce mi-am dorit de la tine a fost iubirea. Dar nu iubirea unei prietene oarecare, ci iubirea aceea pe care i-o dăruieşti lui David, fără ca el, idiotul, măcar să priceapă. Atât a fost! O inimă are patru cămări, dar bate o singură dată şi pompează într-un singur sens. Am sperat că inima ta va bate pentru mine, dar m-am înşelat. Iartă-mă! Nu te acuz; nu-i poţi dicta inimii când, cât şi pentru cine să bată. Dar nici nu poţi ascunde pentru multă vreme suspinul ei. De azi înainte, noi trei nu mai putem fi prieteni. Vă iubesc pe amândoi prea mult, ca să-mi pot permite s-ajung să vă urăsc. Dacă aş rămâne în preajma voastră, asta s-ar întâmpla inevitabil. Adio!
Apoi a rupt-o la fugă, dispărând în noapte. Aveam să-l mai văd abia peste nişte zeci de ani. La scurtă vreme, s-a însurat cu Păpuşica, iar puţin înainte de Revoluţie, au „fugit” în Franţa, stabilindu-se la Paris, unde el a devenit un pictor cunoscut şi apreciat. Aveam să mă întreb multă vreme cine-ar fi ajuns Claudiu, ori cum aş fi fost eu, dacă în noaptea aceea geroasă nu mi-ar fi venit ideea să-l iau de mână întrebându-l dacă i-a plăcut concertul. Probabil tot acolo s-ar fi ajuns. Pe căi mai ocolite, cu paşi mai nesiguri…
     Deocamdată, mă pricopsisem c-o fericire nouă, cu care nu prea ştiam ce să fac. Deşi m-a durut felul în care s-a rupt prietenia cu Claudiu, modul fulgerător şi intransingent în care plecase – din Grădina Botanică şi din vieţile noastre – mai mult m-am bucurat. Eu tot amânam momentul lămuritor cu Claudiu şi iată că el venise cu rezolvarea, scutindu-mă pe mine de-o explicaţie pe care ezitam s-o avem, în ciuda faptului că era necesară. Mi-au fost întotdeauna nesuferite tranşările, intransingenţele, lucrurile definitive. Deşi, în egală măsură, nesuferite mi-au fost situaţiile ambigui, indeciziile. Aş fi vrut ca toată lumea să accepte de la sine că unele lucruri se pot, altele nu se pot întâmpla, că unele relaţii pot continua, altele nu, iar totul să se petreacă astfel încât nimeni să nu aibă de suferit, să nu fie spuse vorbe grele şi orice „trecere” să fie una „de catifea”. Natura mea paşnică şi dornică de armonie şi înţelegere, oroarea de a provoca suferinţă mă determinase să amân ceea ce era, până la urmă inevitabil. Târziu am înţeles că, dacă, până la urmă, ceva trebuie să se rupă, trebuie să se rupă mai devreme, că orice amânare nu-i decât o amânare, în nici un caz o rezolvare.
     Acum, stăteam împreună cu David, înţepeniţi pe o alee, neştiind ce să facem cu mâinile, cu vorbele, cu noi înşine şi cu noua noastră situaţie. Pentru prima dată eram singuri faţă în faţă, aşa cum de-atâtea ori îmi dorisem (aveam să aflu ulterior că şi el), cum de-atâtea ori visasem, şi-n loc să profităm de ocazie şi de libertate, împietrisem parcă în aşteptarea a ceva, în aşteptarea cuiva care să ne spună ce să facem. Claudiu ne surprinsese şi ne lăsase perplecşi pe-amândoi. Ce putere de înţelegere avea acest om, ce pătrundere dincolo de straturile aparente ale fiinţei, de pricepuse ceea ce nici măcar noi nu eram siguri? Nimic aparent, vizibil, tangibil nu se petrecuse între mine şi David. Totul era simţire, trăire interioară, ardere. Atunci de unde înţelesese Claudiu? Ori poate tocmai de aceea urma să ajungă un pictor celebru, pentru că avea darul de a vedea cele nevăzute? În orice caz, el fusese, cumva, liantul iubirii care se înfiripase pe nesimţite între mine şi David. Pretextul care ne ajuta să ne amăgim, să ne minţim cumva că nu tânjim unul după altul. Odată dispărut, nu mai aveam după ce să ne-ascundem. Cortina căzuse, nu mai eram actorii, ci protagoniştii propriilor noastre vieţi.
     Nu ştiu cât am rămas cu David pe alee, nu-mi amintesc nici care dintre noi şi-a urnit primul paşii. Trăiam ca-ntr-un vis, când te vezi pe tine şi ştii că eşti tu, prezent în tine şi exterior ţie totodată. Nu mai ştiu nici cât ne-am plimbat în tăcere, nici cât i-a luat lui David să prindă curaj să mă ia de mână. Ştiu doar că atingerea aceea, că înlănţuirea mâinilor noastre am simţit-o multă vreme în urmă (mi se întâmplă şi azi să visez că mă plimb cu David prin Grădina Botanică, ţinându-ne, pentru prima oară, de mâini) şi că în momentele acelea, câte vor fi fost, mi-am dorit cu ardoare ca viaţa mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârşită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte  geroasă de iarnă, în care îmi era cald şi bine ca-n plină vară. Cum ai putea să descrii anumite trăiri? Cum ai putea să reiterezi clipe unice şi irepetabile? O mie de vorbe n-ajută la nimic.
Într-un final, David m-a condus la cămin. Aş fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, trăgeam de paşi ca şi cum ceva îmi spunea că viaţa ar fi trebuit să stea, atunci, pe loc. N-am putut dormi în noaptea aceea. Mă stăpânea o senzaţie ciudată, de contopire a începutului cu sfârşitul, ceva ca un presentiment, care îmi dădea impresia că David îmi scapă, deşi mă iubea. Raţiunea îmi punea în faţă începutul. Acel ceva de dincolo de raţiune îmi aducea neliniştea sfârşitului. Frământată între aceste două extreme, întreaga mea fiinţă s-a revoltat, manifestându-se printr-o stare febrilă intensă care a durat o săptămână. Din traseul existenţei mele, săptămâna aceea lipseşte precum o piesă dintr-un puzzle. Pur şi simplu, nu mi-o amintesc. Fericirea mă prinsese nepregătită. Atunci am înţeles că omul poate să înnebunească nu doar de durere, ci şi de fericire. Pe mine, febra m-a salvat. Aşa cum avea să mă salveze şi – câteva luni mai târziu – după plecarea lui David. Dar până acolo mai era. Până acolo, mi-am trăit partea de iubire din viaţă, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare în fiecare zi. Atunci, între iarna aceea geroasă în care crăpau pietrele şi primăvara spre vară în care înfloriseră magnoliile, am trăit în câteva luni ceea ce alţii poate n-au norocul să trăiască într-o viaţă întreagă. Eu am trăit înainte de magnolii. Înainte ca David să-mi spună privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”.
Plecat a fost şi n-a revenit. Fără să ştiu atunci unde, fără să înţeleg de ce, pentru ce… Ştiu numai că m-a iubit. Dar că această iubire nu-i era de ajuns. Şi că a trebuit să renunţe la ea pentru trăirile sale înalte, incompatibile cu ceea ce aş fi putut eu să-i ofer: dragostea mea, un cămin liniştit şi copii. N-am înţeles atunci. Mă tem că nici acum nu sunt pe deplin împăcată cu gândul. Nu cred că aceasta-i soluţia: să trebuiască să alegi. Dar poate greşeşc. Poate.
Atunci, am fost de-a dreptul furioasă. Iar am zăcut, cu febră, de data asta mai mult şi fără speranţă. Când mi-am revenit – parţial şi doar aparent – m-am răzbunat pe tot ce fusesem înainte de magnolii, pe tot ce iubisem şi apărasem. Nu mai mergeam nicăieri, în afară de şcoală. Multă vreme, n-am mai putut să pun piciorul într-o sală de concert. Îl căutam tot timpul în dreapta mea. N-am mai călcat prin Grădina Botanică (iar azi, mirosul de magnolii îmi provoacă alergii puternice). Nici în Biserică, o vreme. Cu atât mai mult cu cât aveam o bănuială, că ea mi-l „furase”. Şi, pentru că undeva trebuia să mă duc, am căutat un loc care nu-mi amintea de David, nici de vremea dinainte de magnolii, care nu-mi dădea nostalgii, nici alergii. În ultimul an de facultate, am început să merg la dans, la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”. Astfel, l-am cunoscut pe inginerul Dinulescu, absolvent de „Aeronave”, cu care m-am şi măritat. M-a cerut de nevastă în prima seară în care m-a văzut, confirmându-mi un lucru pe care aveam să-l constat şi mai târziu de-a lungul vieţii, privind în jur: Fetele cuminţi nu se mărită; fetele cuminţi rămân fete; mari sau bătrâne. Se mărită fetele rele, pentru care bărbaţii au ochi. Nu-i vorbă, se cuminţesc ele după aia…
În seara aceea, la „Grigore Preoteasa”, am fost o fată rea. În aceeaşi seară, i-am spus „Da” lui Relu Dinulescu. De ce să-i fi spus „Nu”? Să aştept un David care n-o să vină niciodată? Mi-ar fi plăcut ca David să mă vadă în seara aceea, aş fi vrut să simt cum i se strepezesc dinţii. Mă îmbătasem, atât cât să nu fiu beată, dar cât să am un curaj care nu mă caracterizează de altfel. Îmi pusesem o rochie roşie, strâmtă şi mult prea scurtă, ale cărei margini erau atinse, la spate, de părul blond şi ondulat. Mă fardasem mai mult ca de obicei şi îmi făcusem o gură, tot roşie, à la Marilyn Monroe. Nu plecasem cu nici un gând, doar că aceea fusese starea mea în seara respectivă. Şi nu ştiu cum, de-odată, m-a cuprins dorul după balet. O altă „iubire” pe care-o ascunsesem departe-n suflet, să uit de ea. Dar ce te faci cu aceste iubiri care nu vor să piară şi, când te-ai aştepta mai puţin, scot capul şi-ţi amintesc de ele? Am început să dansez, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, mai provocator, până când s-a făcut gol în jurul meu şi toată lumea privea ca la un spectacol de zile mari. Din momentul în care m-am dezlănţuit, nu-mi mai păsa: nici cine mă vede, nici ce crede. Măturam cu părul pe jos, îmi arătam chiloţii, mă arcuiam şi mă unduiam într-o descătuşare a tuturor celor până atunci încătuşate. Din fericire, mişcările graţioase de balet pe care le aveam în sânge şi-n reflexele condiţionate formate în atâţia ani, m-au împiedicat să fiu vulgară şi dizgraţioasă. A fost un dans la limita dintre artă şi senzual, ca un dans ritualic al împerecherii. I-am amuţit pe toţi şi, într-un final, când au izbucnit în aplauze, am revenit „în mine” şi, găsindu-mă incompatibilă cu cea care tocmai dansase, am fugit, ruşinată, afară. M-am oprit în părculeţul din faţa clădirii, să-mi suflu nasul, pentru că deja începusem să plâng. Aşa m-a găsit Relu, care fugise după mine, „îndrăgostit lulea”, cum avea să-mi spună mai târziu, şi care, pe drumul până la cămin, m-a întrebat simplu: „Te măriţi cu mine?”. Şi, pentru că eu holbam ochii de stupoare, neputând să articulez un cuvânt, a început să se scuze, crezând că m-a surprins simplitatea exprimării sale: „Iartă-mă! Sunt un biet inginer. Dacă vrei, îţi proiectez în noaptea asta un avion, dar nu mă pune să ticluiesc cereri savante în căsătorie…” „Vreau!”, i-am zis hotărâtă şi fără să gândesc. „Ce vrei? Să-ţi proiectez un avion? De pasageri sau de vânătoare?” Am râs, înduioşată de seriozitatea propunerii lui, întrebându-mă ce se presupunea c-aş fi făcut eu cu proiectul unui avion, fie el de pasageri sau de vânătoare. „Nu! Vreau să mă mărit cu tine!” A fost rândul lui să rămână fără grai. O vreme, căci apoi şi-a revenit rapid, hotărât să nu scape ocazia. Ne-am căsătorit după o lună, cu puţin timp înainte de terminarea facultăţii. În cei cinci ani cât am fost împreună, până a sfârşit tragic – culmea ironiei! – într-un accident al unui avion la proiectul căruia lucrase, datorită unei greşeli stupide a pilotului, pe timpul testelor de zbor – a fost un soţ exemplar căruia nu i-am putut reproşa niciodată nimic. Dar atât. Făcea totul bine, se străduia să-mi intre în voie mereu, să îmi ofere o viaţă lipsită de umbre. Dar eu căram umbrele cu mine. L-am preţuit şi l-am îndrăgit, dar niciodată n-am ars pentru el. Încă de la începutul căsniciei, m-am comportat precum o femeie sătulă de viaţă, de măritiş şi de toate cele, în ciuda faptului că habar n-aveam de nimic din toate acestea. Mă sufocam fără să ştiu de ce, mi se făcea noapte în plină zi şi mă durea sufletul când îl vedeam pe Relu cum se chinuie crezând că el este cauza. Mă străduiam să fiu „aşa cum trebuie”, dar strădania mea parcă strica şi mai tare lucrurile. Să nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne, să nu mă aburească nimeni cu tâmpenii de genul celor care afirmă că în căsnicie nu e nevoie de „flacără”, de iubire nebună, ci sunt de ajuns stima, toleranţa şi respectul reciproc. Îl stimez, îl tolerez şi îl respect şi pe vânzătorul de la toneta din colţ, dar faceţi voi dragoste cu el! Îmbrăţişaţi-l voi noaptea la culcare! Treziţi-vă voi dimineaţa lângă el! Şi asta, în fiecare zi. Poate veţi spune: căsnicia nu-i un basm cu happy-end, ci un drum greu, cu suişuri şi coborâşuri, o cruce de purtat în doi, pe un drum adeseori anevoios. De acord. Dar, dacă este aşa, atunci cu atât mai mult ar trebui să-l faci cu cel pe care-l iubeşti de ţi-e dor de el chiar şi atunci când e lângă tine, la un drum greu nu poţi trage cu oricine şi oricum. Ori dacă nu, atunci ce nu-i în regulă? Eu n-am răspunsul.
După moartea lui Relu, m-am simţit vinovată. Nu-i dorisem o clipă asta; dar mă gândisem adeseori că nu mă văd sufocându-mă alături de el toată viaţa, târând cu lehamite de crucea aia. Uneori, chiar mă bântuiseră gânduri de despărţire. Mă întrebam: „Asta e? Cu atât se alege omul din viaţă, din idealuri, din iubire?” Cu un statut confortabil şi lipsit de griji, în cel mai fericit caz? Unde-i culoarea, unde-i muzica, unde-i poezia? Eram şocată să constat că, în jurul meu, oamenii se mulţumeau cu atât de puţin. Aveam colege care erau atât de fericite, în simplitatea lor, că soţii le aduceau bani acasă, nu le băteau, plimbau plozii prin parc şi nu se duceau la femei (sau aşa credeau ele). Eu aş fi dat ani din viaţă (ce clişeu! Dar exprimă un adevăr), din viaţa aceea anostă, doar să-l mai aud o dată pe David cântând, cu vocea lui atât de minunată care mi se-nfipsese în creier şi inimă, să-i văd privirea strălucind când vorbea de Dumnezeu, să nu mă mai satur privindu-l şi ascultându-l, ghemuită la picioarele lui. Uneori, mă simţeam ca o jucărie demodată, ca o păpuşă din cârpe, iar lumea mi se părea un magazin cu jucării de lux, în care regulile mi-erau străine. Şi mă retrăsesem pe raftul meu, aşteptând să treacă viaţa, sau ca ceva să se întâmple. Dar cine să-şi dorească o păpuşă din cârpe, într-un magazin cu jucării de lux?
Sentimentul de vinovăţie mergea până acolo încât mă întrebam dacă nu cumva, inconştient, am provocat răul, punând în mişcare nişte forţe nevăzute care au lucrat în favoarea mea; sau dacă nu cumva, tot inconştient, îşi dorise chiar el să i se întâmple asta, pedepsindu-se pentru că nu reuşea să mă facă fericită. Nu m-a întrebat niciodată nimic, dar cred că oarecum, simţea că există „un David” undeva în lumea asta mare, ori poate numai în sufletul meu, care nu mă lasă să mă pot bucura de viaţă, „un David” de ale cărui legături nu mă dezlegasem. Astfel, am rămas cu regretul de a fi provocat multă suferinţă în viaţa lui Relu şi cu frustrarea că nici măcar n-am apucat să-i spun că îmi pare rău şi să-i explic că „problema” nu venea, în nici un caz, de la el.
Acum, n-aş mai face greşeala să cred că, măritându-mă cu cineva, îmi pot scoate din suflet pe altcineva. Că, vieţuind zi de zi cu un bărbat, vor pica de la sine legăturile puternice stabilite cu un altul. Şi, dacă n-aş putea să mă căsătoresc cu „cel care trebuie”, mai bine aş rămâne singură. E drept că, acum, nici nu s-ar mai găsi fraierul care să se amorezeze de mine pe loc, după ce mi-a văzut chiloţii. Că, despre unduieli şi alte zboruri de balerină, nici n-ar mai fi vorba! O întrebare, totuşi, a rămas: Dacă lui David i-aş fi dansat atunci, în Grădina Botanică, aşa cum dansasem la „Grigore Preoteasa”, ar mai fi plecat? Probabil că da. Dar măcar m-aş fi simţit răzbunată!

marți, 19 iunie 2012

Visul de-azi-noapte



Atât de frumos te-am visat azi-noapte,
Iubitul meu nenumit, înalt, neîngăduit;
Atât de frumos încât până şi visul se speriase.
Mi-a spus: Nu e voie să visezi aşa ceva,
Asemenea vise sunt interzise!
Deontologia viselor îmi e străină.
Dar el, visul, a avut grijă să nu ies în décor,
Să nu părăsesc cercul celor îngăduite.
Să rămân în împietrirea celor-care-se-cuvin,
Dar care sunt atât de reci, atât de ne-mângâietoare.
Şi totuşi, pentru câteva clipe,
Am sărit peste linia cercului,
Porţile picaseră, zidurile săriseră-n aer,
Dinamitate de zambila roz, ori poate de teii-nfloriţi;
Atât de frumos te-am visat azi-noapte, iubitul meu,
Atât de nepermis de frumos,
Încât până şi visul se cutremurase… 

joi, 14 iunie 2012

Alb-Umor la Alba Iulia

Festival International de literatură umoristică, fotografie și caricatură, 08-10 iunie 2012







Consiliul Judeţean Alba, împreună cu partenerii săi – Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, Asociaţia Caricaturiştilor Profesionişti din România, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, Alba Mall, Fundaţia Popas şi Radio Cluj, au avut, în 2010, iniţiativa înfiinţării unui festival de umor la Alba Iulia, intitulat, destul de inspirat, „Alb-Umor” (că de umor negru e lumea plină) . M-am bucurat de onoarea de a mă număra atunci printre premianţi (locul III ex-aequo la proză) şi de a participa la prima ediţie. Dat fiind că fusesem foarte încântată de cele petrecute acolo, m-am bucurat nespus când, anul acesta, am primit înştiinţarea prin e-mail de la doamna Elena Anghel – sufletul acestui festival – că mă situez din nou pe podium (de data aceasta, locul II, tot la proză) şi, totodată, invitaţia de a participa la festival.

 Astfel că, vineri dimineaţa, mai bine zis cu noaptea-n cap, m-am îmbarcat în autoturismul personal cu destinaţia Buzău, urmând ca, de acolo, să îmi continui drumul împreună cu epigramistul, scriitorul şi avocatul Mihai Sălcuţan – Vice-preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România. Pe domnul Sălcuţan, ca, de altfel, pe marea majoritate a umoriştilor, îl cunoscusem tot la unul dintre festivalurile de umor. Şi am acceptat cu bucurie invitaţia domniei sale de a parcurge drumul împreună, întrucât ştiam deja că nu va fi un simplu drum, ci o incursiune în istoria, geografia şi cultura poporului român. Incluzând aici şi pe fraţii noştri basarabeni. Întrucât nu ne mai văzusem de 4 ani (de la festivalul de umor din Buzău – „Cât e Buzăul de mare”, al cărui neobosit organizator este), noutăţile şi veştile pe care mi le-a dat au fost multe. Mi-a spus cu bucurie că, numai cu o seară înainte, primise vestea că va fi investit cu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Soroca din Basarabia. Încă din 1990, imediat după revoluţie, eforturile şi acţiunile domniei sale în vederea strângerii legăturilor dintre cele două ţări au fost multe şi eficiente, iar vestea aceasta a venit ca o recunoaştere oficială a tuturor meritelor sale. Mi-a dat cele mai recente cărţi ale sale (dintre care una premiată şi la Alba Iulia), mi-a spus ce proiecte are în lucru (cel mai interesant mi s-a părut construirea unei biserici în Basarabia, împreună cu bunul său prieten, Părintele Mihail Milea), toate acestea, evident, în timp ce conducea. Dar înainte de asta, avusese grijă să-mi „planteze” o paporniţă-n braţe, plină cu de toate bunătăţile, de la bomboane de peste Prut, covrigi de Buzău, mere, banane, până la celebrii cârnaţi de Pleşcoi – de piatră să fii şi tot nu rezişti! Dacă mai pun la socoteală şi bucătăria exemplară ardelenească pe care am tot gustat-o pe parcursul şederii la Alba, nu m-aş mira să fiu nevoită să-mi schimb uşa apartamentului. Sper ca banii de la premiu să îmi ajungă.
       
   Am parcurs drumul printr-un peisaj mirific, mergând pe Valea Buzăului, într-o splendidă zi de vară. Am mai oprit din loc în loc să facem fotografii. Simţeam că nu mi-ajung ochii să mă uit în toate părţile, mai ales că domnul Sălcuţan mă tot dirija: „Acum te rog uită-te în dreapta!” Şi nu trecea multă vreme şi mă punea să mă uit în stânga. Sau în spate sau mai la vale sau mai la deal. Cunoştea drumul piatră cu piatră, îmi spunea dinainte ce urmează să îmi arate, un copac care îi place, sau o casă părăsită care până nu demult era plină de flori. Nemaiavând nicio floare, a tras concluzia că stăpâna, o bătrânică, probabil murise. În locul florilor, crescuseră bălării. În locul bătrânei, o necunoscută, rămăsese o dâră de lumină, o urmă în amintirea cuiva. Mi-a vorbit companionul meu despre multe, despre doamna Neaga, despre regi, despre războaie, poveşti de viaţă, poveşti de istorie, aruncându-mă în alt timp. Mi-a arătat locul în care se întâlneau ciobanii odinioară să facă schimburi, să facă preparate. Dar nu mai ştiu ce nu mi-a povestit!



 Ajunşi la Lancrăm, localitatea natală a poetului şi filosofului Lucian Blaga, mi-a propus să vedem Muzeul Blaga. Pe care dumnealui îl mai văzuse, dar eu nu. Evident că am acceptat. Aici, altă istorie, altă poveste, alt timp. Mă emoţionez de câte ori calc pe urmele oamenilor mari. Şi aproape mă sfiesc să calc, de parcă aş săvârşi o impietate. Muzeul este, de fapt, casa părinţilor lui Blaga (după cum se ştie, provenea din familie de preoţi), căci Blaga nu a avut niciodată o casă a lui. În apartamenul din Cluj în care a locuit ultima dată, unde e o placă memorială care aminteşte de acest lucru, stătuse cu chirie. I-aş întreba pe cei care cred că împărăţesc lumea construindu-şi o mie de case cu un milion de camere, ce părere au, cam câte case ar mai trebui să construiască, pentru a egala „moştenirea” pe care a lăsat-o Blaga cel puţin nouă românilor, asta ca să nu zic omenirii? Câte milioane de camere ar mai trebui, ca să egaleze un singur vers de-al lui Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...” ? 
 Curtea muzeului avea vreo 4 cireşi copţi, atât de frumoşi. Doamna care ne-a fost ghid ne-a spus că sufletul acelui Muzeu fusese doamna Elena Anghel, până să se mute la Consiliul Judeţean. Ea fiind, după cum s-a declarat, îndrăgostită de Blaga. Ghidul nostru ne-a spus şi povestea versului scris pe frontispiciul uneia dintre clădiri: „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!” Se  pare că ceea ce l-a inspirat pe Blaga să scrie acest vers au fost seminţele pe care şi le lua în buzunar atunci când pleca să-şi viziteze muza – doctoriţă stomatolog şi pictoriţă – Elena Daniello.





În fine, ajunşi la Alba, am fost întâmpinaţi cu multă căldură de gazde – doamna Elena Anghel, neobosita şi inimoasa, şi domnul Dorel Lazăr, simpaticul şi haiosul. Am fost repartizată în cameră cu Florina Dinescu, soţia regretatului doctor Mircea C. Dinescu – pe care, de asemneea, îl întâlnisem o dată la un festival la Mizil. Pe care l-am admirat că, deşi era în fază terminală de cancer, a stat în picioare la festival, neîndrăznind să ridice vreunul dintre tinerii care ocupau locurile, a urcat pe scenă să-şi ia premiul, a spus câteva cuvinte, parcă şi o epigramă, şi abia apoi a plecat. La vreun an, avea să plece definitiv.   
 După masa de prânz (că n-a fost chip să conving gazdele că eu mă îndopasem tot drumul), servită la restaurantul „Cetate” al hotelului cu acelaşi nume, în care eram cazaţi, în zona istorică a Albei Iulia, am intrat în programul propriu-zis de festival. La ora 16 (am apreciat punctualitatea nemţească), a avut loc deschiderea, în Sala Marii Uniri, apoi, la Muzeu,  vernisajul unei expoziţii de caricatură a unei personalităţi locale (trecute nu demult la cele sfinte) despre care am înţeles că fusese foarte iubită şi apreciată- Eugen Handelsman, căruia apropiaţii îi spuneau Handy. La acest punct, trebuie spus că ardelenii merită toată stima pentru felul în care ştiu să-şi omagieze valorile locale. Şi pentru felul în care ştiu să preţuiască valorile şi să le protejeze.






 Pe parcursul festivalului, la ore bine stabilite, studenţii academiei Popas, înfiinţată de Maestrul Caricaturist Ştefan Popa Popa’s, au făcut, gratuit, caricaturi participanţilor la festival. Eu, ca şi acum doi ani, cum nu mă pricep să dau din coate, am rămas tot necaricaturizată. Păi nu-s eu caricatură destul? După ieşirea de la expoziţie, întrucât mai rămăsese ceva timp până la cină, oamenii au ales un program în funcţie de preferinţe. Am zăbovit un pic prin Piaţa Toboşarului, împreună cu epigramiştii Laurenţiu Ghiţă (Bucureşti), Vasile Larco (Iaşi) şi Eugen Albu (Cluj), am asistat la cum erau caricaturizate moacele altora, l-am salutat pe Mihai Viteazu, cu tot cu cal, ne-am amuzat fotografiindu-ne cu anonima doamnă de fier plantată pe la mijlocul pieţei, întoarsă cu spatele la statuia domnitorului, de parcă tocmai plecase supărată de la dânsul, apoi drumurile ni s-au despărţit, pentru un timp.

 Companionii noştri s-au dus la o bere, iar eu, împreună cu Eugen Albu, am intrat în biserică (de fapt, Catedrala Reîntregirii, sau Catedrala Încoronării, cum i se mai spune, cu hramul Sfinţilor Mihail şi Gavriil, un simbol al unităţii noastre naţionale); prea se auzea frumos de afară Acatistul Maicii Domnului. Am preferat să participăm. Din păcate, nu până la sfârşit, întrucât nu voiam să stricăm programul participanţilor. Venea doar masa, deh!

 Şi doar masa n-ar fi fost nimic, dar înainte de aceasta, ne-a aşteptat o surpriză interesantă de la Jidvei. Doar ce ne aşezasem, când am văzut o tânără şi drăguţă domnişoară, cu microfonul în mână, printre mese. Zic: „Hait! Ne-au adus şi dizeuze!” Când colo, domnişoara... era ea tânără şi frumoasă, dar se pare că mai era şi deşteaptă, fiind inginer tehnolog la celebra companie de vinuri „Jidvei”. Lecţia pe care ne-a predat-o domnişoara inginer s-a referit la degustare. Ne-au fost servite 4 soiuri de vinuri, printre explicaţiile dumneaei: Fetească Regală (o combinaţie de Fetească Albă cu Grasă de Cotnari), Pinot Gris (gama Grigorescu), Sauvignon Blank şi Riesling Italian, în ordinea menţionată. Eu n-am gustat decât Feteasca Regală şi Rieslingul Italian; dacă m-aş fi aruncat şi la celelalte, cred că m-ar fi adunat colegii epigramişti de sub masă şi, nu de alta, dar nu voiam să le dau prilej de inspiraţie pe un an de zile. Şi-aşa după Riesling, începusem să văd fluturaşi. Dar trebuie să recunosc că mi-a şi plăcut acest din urmă soi, deşi am fost un pic dezamăgită că nu s-a servit şi un vin roşu, preferatul meu.



În niciun caz dacă „ne-am îmbătat”, nu înseamnă că ne-am terminat programul. Abia după cină a început. Păi ce, ne-au dat să mâncăm şi să bem degeaba? Participanţii au fost împărţiţi în două grupuri, unul rămânând la Alba, la restaurant „Cetate”, celălalt, din care am făcut parte şi eu, mergând la Sebeş, la un local intitulat „Leul de aur”. Clădirea cu pricina este veche de 500 de ani, fiind, însă, renovată.
 Evident, nu ne-am dus tot să mâncăm, ci pentru a susţine lecturi publice în faţa celor doritori. La „Leul de aur” am avut vreo 15 persoane ca public (cam câţi eram şi noi), un public receptiv şi doritor de a asculta literatură umoristică. Seara a fost chiar interesantă şi frumoasă. Cu doi ani în urmă, fusesem la Blaj, în acelaşi scop, unde ne-a onorat cu prezenţa chiar Primarul Blajului. După ce ne-am întors, fiind deja târziu şi fiind obosiţi după o zi plină, ne-am retras fiecare în camerele noastre.
 A doua zi, după micul dejun, programul a început cu aniversarea cunoscutului umorist clujean Cornel Udrea – 65 de ani (împliniţi în martie) şi 70 de cărţi. Doamne, cât pot scrie unii! De unde atâta inspiraţie, mă întreb. Cornel Udrea scrie în principal proză umoristică şi teatru (are piese jucate pe marile scene), însă anul acesta, printr-o  carte de epigrame, a intrat şi-n rândurile epigramiştilor. Au rostit alocuţiuni domnii George Corbu – Preşedintele Uniunii Epigramiştilor, totodată Preşedintele juriului la concursul Alb-Umor, Stefan Popa Popas – celebrul caricaturist şi Aurel Pantea – Conferenţiar Universitar şi critic literar. Am aflat, cu această ocazie (dar mai ştiam şi dinainte, întrucât îl mai întâlnisem de vreo două ori), cât de apreciat este SPP în străinătate, iar la noi aproape că trece nevăzut (în ciuda staturii sale deloc sighinaşe). Lucru valabil, din păcate, nu doar în cazul său. Printre altele, are o expoziţie la Vatican şi a fost primit de însuşi Sanctitatea Sa Papa. La Alba, acum doi ani, m-a impresionat povestea sa despre cel căruia îi poartă recunoştinţă veşnică şi în memoria căruia a instituit un premiu, fără de care „eu n-aş fi fost ceea ce sunt acum”. Omul respectiv (ce păcat că i-am uitat numele) i-a oferit cândva o sumă mare de bani, investind în talentul pe care îl descoperise şi în care credea, pentru a merge să studieze la Paris.
Cu menţiunea: „Banii o să mi-i dai tu când vei putea, când vei ajunge celebru şi bogat”. Popas n-a mai apucat să-i restutuie banii, întrucât acest om generos a fost chemat la Domnul, dar, simţindu-se dator, an de an oferă un premiu unui tânăr talentat în caricatură, în memoria binefăcătorului său, considerând că astfel îi restutuie ceea ce a primit. Maestrul e hotărât ca acest premiu să fie acordat cel puţin cât va fi el în viaţă. Iată un gest care arată că a înţeles atât de bine că atunci când primeşti, trebuie să oferi şi tu. La adresa oficialităţilor culturale, are, în schimb, numai cuvinte de laudă. Vorbind despre literatură, s-a exprimat franc: „Destinele literaturii române la ora actuală sunt conduse de o gaşcă de golani”. Ceea ce nu-i departe de adevăr. Colegii epigramişti au făcut pe loc epigrame Maestrului Cornel Udrea, inspirate toate. Voi exemplifica numai cu cea dedicată de Vasile Larco:  „Urare de nemurire pentru maestrul Cornel Udrea:  A depăşit şaizeci şi cinci de ani,/ Pot spune că-i bărbat matur de-acum,/ Prieteni are, nicidecum duşmani/ Şi vreau să se citească şi postum!”
La final, evident, a vorbit sărbătoritul. Care, spre disperarea doamnei Anghel, a mai dat-o şi-n bancuri, mai cu, mai fără perdea. E! Pe alea nu vi le spun. Dar nici nu ştiţi ce pierdeţi. 




 Cea de a doua personalitate care ar fi trebuit omagiată este Deputatul (fost) Ştefan Cazimir, umorist şi dumnealui. Din păcate, domnia sa apucase să-şi ia un bilet la staţiune înainte să fie anunţată data festivalului. M-aş fi bucurat să-l revăd, un mucalit, un spirit fin şi care, pe deasupra mai şi cântă frumos. Domnul Corbu mi-a povestit că, uneori, când se întâlnesc, se amuză amintindu-şi dubla cacofonie (intenţionată, desigur) dintr-un text al meu (citit la festivalul de la Buzău, în 2008): „Că calu’ ca calu’…” (replica unui ţăran ce se apăra în instanţă). Îmi amintesc că, atunci, domnul Cazimir a fost foarte entuziasmat, întrebându-mă cât mi-a luat să descopăr o asemenea dublă cacofonie (dumnealui, care a studiat atent opera carageliană, mi-a spus că acestea sunt foarte rare şi mi-a dat exemplu de vreo două). I-am răspuns că nu m-am străduit deloc, mi-a venit pur şi simplu, poate pentru că, trăind în copilărie la ţară, limbajul ţărănesc îmi e destul de familiar. Şi cred că nu e „invenţia” mea, deşi poate că dumnealui a auzit-o la mine prima dată. Dacă n-a uitat-o, înseamnă ceva…


 După acest moment aniversar, am luat o scurtă pauză, apoi am mers să vizităm Cetatea şi să asistăm la schimbarea gărzii. Le mai văzusem şi cu doi ani în urmă, dar niciodată nu mă satur de lucrurile care-mi vorbesc de trecutul nostru. Un istoric local ne-a fost ghid, un om pasionat de munca sa, lucru lesne de constatat de noi văzându-l/ auzindu-l cum tot drumul de la Hotel la Cetate, pe o vreme caniculară, a vorbit, dându-ne cât mai multe detalii, timp în care mergea cu spatele pentru ca noi să-l putem auzi. Mă mai repezeam spre el să-i semnalez vreun stâlp, vreun alt potenţial pericol, până când am înţeles că drumul acela îi era atât de cunoscut încât ar fi putut să-l facă nu doar cu spatele, ci având şi ochii închişi în timp ce circula în marşarier. M-a surprins abilitatea cu care ocolea obstacolele în timp ce povestea şi mergea înapoi.

Am parcurs traseul celor trei fortificaţii, Muzeul Naţional al Unirii, Catedrala Romano-Catolică şi Catedrala (Ortodoxă) Reîntregirii, am intrat prin poarta pe care au intrat Regele Ferdinand şi Regina Maria la încoronare (şi iar îmi venea să zbor, considerându-mă nedemnă de a călca pe acele locuri). Erau începute lucrările de excavare la zidurile cetăţii, o lucrare imensă care, se pare, a fost finanţată din fonduri europene. M-a impresionat în mod deosebit cetatea, atât de durabilă, atât de solid şi inteligent construită, iar domnul istoric mi-a confirmat impresia, spunându-ne că aceasta nu fusese atacată niciodată. Era, pur şi simplu, dezarmantă pentru orice potenţial cotropitor. Tremură carnea pe mine când mă gândesc ce oameni mari au putut construi lucruri atât de mari! Din păcate, în unii nu tremură nimic, poate doar creierul ajuns în fază gelatinoasă. Am aflat cu stupoare şi indignare că ruinele celei mai vechi biserici creştine (în jurul anului 950) de pe teritoriul ardelelenesc (dată la iveală, odată cu săpăturile, între zidurile cetăţii) au fost distruse la comanda unui fost ministru al (in)culturii, pe numele său Kelemen Hunor, sub pretext că terenul de sub ea era al „lor”. Să râzi sau să plângi? Propun varianta a treia: să dai cu biciul!


Noroc că mai există şi frumuseţe pe lume, şi oameni frumoşi, altfel am fi murit demult. Spectacolul de schimbare a gărzii (care are loc în fiecare sâmbătă şi duminică) – căci este cu adevărat un spectacol, poate cea mai mare atracţie turistică din zonă, a fost un regal. Mai mult decât pot spune eu, o spun imaginile. Ţinuta soldaţilor nu este cea românească, ci specific austriacă, având în vedere că, odinioară, a existat ocupaţia imperiului pe care n-am chef să-l numesc. Cei mai impresionanţi sunt caii, din rasa Vladimir, rasă solidă folosită în trecut de trupele ruseşti la cărat echipamentul de război. Însă, pe cât sunt de solizi, pe atât sunt de eleganţi în mişcări. Atunci când merg, par că dansează. Când i-am văzut prima dată, acum doi ani, pur şi simplu „mi-au picat cu tronc”. Au aceşti cai o frumuseţe şi o eleganţă rară.





N-am mai fost la momentul culminant – salva de tunuri – întrucât mai fusesem o dată, în 2010, iar după zgomote puternice nu mă înnebunesc. Am regretat că nu mi-am luat antifoanele de la serviciu, să pot asista, totuşi, la ceremonie, fără să am sentimentul că vine sfârşitul lumii şi începe de la urechile mele. Nici în celula lui Horea n-am mai fost, o văzusem data trecută, mă întristasem cât să-mi ţină pe mai mulţi ani. Destul că am revăzut locul execuţiei prin tragere pe roată. De la domnul istoric am mai aflat despre biserica ce a fost construită în memoria fiului lui Iancu de Hundeoara (Matei Corvin) într-o gară din apropiere (am uitat numele) şi care de atunci şi până în zilele noastre păstrează un obicei: în fiecare zi, clopotul mic, bate la ora 12, în amintirea sa. Fără cuvinte! Noroc că pe Matei Corvin „şi-l revendică” atât ungurii cât şi românii, din motivele cunoscute, altfel probabil clopotul mic ar fi dispărut demult, cu biserică, cu tot. 



Iar masă, iar caricaturi, apoi, de la 17:30, ne-am deplasat la Alba Mall unde a avut loc spectacolul de gală şi premierea câştigătorilor. S-au acordat premii la mai multe categorii: epigramă, fabulă, parodie, proză scurtă, fotografie. Iar Academia Popas a acordat premii pentru caricaturişti. Proza scurtă a fost singura secţiune la care nu s-au acordat toate premiile (premiul I şi nici menţiune sau premiu special). Astfel, mi-am explicat de ce, cu texte relativ slabe, am obţinut, totuşi, premiul II. Unul dintre membrii juriului (doamna dr. Elis Râpeanu) mi-a confirmat într-o discuţie bănuiala mea: textele la proză umoristică au fost cât se poate de slabe, în general. Poate şi pentru că, aşa cum remarca şi Cornel Udrea, proza umoristică se scrie foarte greu. În opinia mea, mai greu decât asta se scrie numai teatrul comedie. 







 În imensul hol de la parter, a fost şi o expoziţie de caricatură veche pe care o adusese Popa Popa’s. Precum şi câteva caricaturi executate cu măiestrie de domnia sa. Dintre toate, cea mai remarcabilă mi s-a părut a lui Luciano Pavarotti.


La un moment dat, epigramistul George Petrone din Iaşi, un domn tinzând spre 80 de ani, un adevărat cavaler de altă dată, pe care îl cunoscusem în 2007 şi l-am revăzut, cu bucurie, abia acum, deşi am păstrat o legătură epistolară (din Paşti în Crăciun, cu haltă la Florii), m-a întrebat dacă m-am văzut în fotografie. Emoţionată, mă gândeam că mi-o fi făcut şi mie Maestrul Popas vreun portret, fără să ştiu. Când colo, şugubăţul domn Petrone m-a purtat în faţa unei reclame la TV Alba, făcută de o domnişoară (doamnă) care îmi semăna. Cei intervievaţi au fost în consens cu domnia sa, drept pentru care au ţinut morţiş să mă pozeze cu sosia. E drept, sosia mai tânără, mai drăguţă şi mai „contrafăcută”, în expresia aceluiaşi domn Petrone. 


 După premiere, ne-am retras la hotel unde, evident, am luat cina. M-am folosit de prilej pentru a difuza câteva reviste „Helis” şi cărţi personale. Epigramistul basarabean Gheorghe Bâlici, funcţionar la Primăria Oraşului Chişinău, a remarcat prezenţele de peste Prut în revista „Helis”. L-am ameninţat că, într-o zi, voi călca şi eu prin Chişinăul acela (de se va hotărî Vitalie să-şi pună în aplicare ameninţarea) şi ne-am promis o revedere la el „acasă”. Întrucât peste câteva zile, doamna Elena Anghel își sărbătorea data nașterii, i-am oferit un coș cu flori, din partea tuturor, și i-am cântat Mulți ani trăiască.
Cum afară abia acum, seara târziu, era o temperatură suportabilă, vremea splendidă, iar eu nu m-aş fi dus în cameră nici picată cu ceară, am propus celor doi vecini de masă ai mei – domnii George Corbu şi Mihai Săluţan – să facem o plimbare prin împrejurimi, propunere care a fost primită cu entuzisam şi, evident, votată în unanimitate. Am reluat traseul de mai devreme, de data aceasta noaptea, am mai primit nişte lecţii de istorie de la cei doi companioni ai mei, unele mi le amintesc, altele le-am uitat. George Corbu mi-a vorbit cu mult entuziasm despre personalitatea Reginei Maria, despre cât de mult a însemnat diplomaţia ei pentru destinul ţării noastre. Prin contrast, Mihai Sălcuţan mi-a pomenit de Jaqueline Kennedy, căreia Charles de Gaulle care, prin serviciile sale de spionaj, aflase cam la ce se deda madam încă din timpul vieţii soţului ei (vorbim de preşedinte, nu de armator), i s-a adresat în plină recepţie, cu sute de urechi aţintite asupra lor: „Încercaţi, doamnă, să vă ridicaţi la înălţimea rolului pe care istoria vi l-a hărăzit”. S-a înălţat, sărăcuţa, până la Onassis. 
Am fost să revedem din nou Catedrala (cea ortodoxă), cu toată frumuseţea din jur: iarbă, flori, mulţi trandafiri înfloriţi. Un fapt inedit: la ora aceea (trecut de 10 noaptea), cineva uda de zor iarba din curtea Bisericii cu un furtun pe care-l muta când pe o parte când pe alta. Astfel, am înţeles de ce iarba şi florile păreau luate din cărţile de poveşti. În timp ce ne retrăgeam spre hotel, am trecut pe lângă o cişmea unde se oprise o doamnă cu un câine căruia îi dădea să bea din palmele sale, făcute căuş, în ciuda faptului că era destulă apă în jurul cişmelei. Domnul George Corbu, delicateţea întruchipată, un sensibil şi un rafinat, nu doar a observat şi apreciat în sinea sa gestul, dar a ţinut şi să se exprime verbal: „Câtă gingăşie, câtă dragoste într-un asemenea gest! Să nu laşi nici măcar un câine să bea de pe jos!”.





 Ne-am dus la somn, iar dimineaţa, după micul dejun, am plecat fiecare spre a sa casă. Pentru mine, însă, aventura nu s-a terminat. Am mers să revăd Mănăstirea Sâmbăta, unde am stat un timp şi la slujbă, am aprins o lumânare la mormântul Părintelui Teofil Părăian, apoi am mers (eu, pentru prima dată) la Mănăstirea Ciolanu. Am intenţionat să vizităm şi o fostă mănăstire, devenită Biserică de mir, cu hramul Sf. Dumitru, dar am avut acces numai până la gard. Mi-am plasat ochiul în spaţiul dintre două scânduri şi am reuşit să văd construcţia destul de interesantă, din cărămidă ce părea netencuită. Dacă greşesc, iertare! În mintea mea, se poate. Mihai Sălcuţan a vrut să îmi arate o cascadă, la care eu am refuzat cu înverşunare să cobor, fiind încălţată mai degrabă ca de bal decât de coborâri montane.







În fine, ajunşi la Buzău, am făcut transferul bagajelor şi p-aci ţi-e drumul. M-am oprit direct la vot. La ora la care scriu, eu n-am aflat rezultatele finale ale alegerilor (nu am timp să mă informez pe astfel de teme; apoi, datoria mea a fost să votez, nu să mă zgâiesc la exit-poll-uri), dar, indiferent cine a câştigat, îi felicit (c-aşa-i politicos) şi le transmit un mesaj-întrebare: Domnilor, doamnelor, credeţi că s-ar putea organiza şi la noi un festival, chiar dacă nu de anvenrgura celui de la Alba, prin care să ne facem cunoscut oraşul, judeţul şi valorile sale? Vă asigur că întrebarea nu este retorică! Aveţi o responsabilitate faţă de cultura acestui popor care n-a fost unul de tâmpiţi, dar care tinde să devină. Sau ne profilăm pe festivalul berii, fasolei cu cârnaţi (electorali) şi altor mici? Eu cred că nu. Dumneavoastră?

Slobozia, 11, 12 iunie 2012




video