Florentina Loredana Dalian

duminică, 29 iulie 2012

Câștigătorii Festivalului Național de Poezie„Ioan Budai Deleanu” ediția a II-a,31.08-02.09.2012, Geoagiu, Jud.Hunedoara


Marele premiu

Florentina Loredana Dalian-loc. București (media obținută 7,95).

Premiul I

George Bădăraru- jud. Iași (media obținută 7,55).

Premiul al II-lea

Ionela Mădălina Grosu-loc.Todirești,județul Suceava (media obținută 7,5).

Premiul al III-lea

Gianina Gheorghiu- jud. Iași (media obținută 7,3).

Mențiunea I

Georgeta Muscă-Oană-jud.Galați (media obținută 7,2).

Mențiunea a II-a

Filip Cristinescu-din județul Satu Mare (media obținută 7,15).

Mențiunea a III-a

Marian Dragomir-loc.Ploiești,jud.Prahova (media obținută 7,00).

Premiul special„Ion Budai Deleanu”

Virgil Bălan-loc.Orăștie,jud.Hunedoara

Premiul special acordat de Asociația Florema Design Orăștie

Enea Gela-loc.Craiova,jud.Dolj

Premiul special„Traian Mihaiu”

Galbăn Gabriela-jud.Neamț

Premiul special acordat de Societatea„Limba Noastră cea Română”Chișinău,filiala 43 Orăștie

Țenea Georgeta Jeanina-loc.Râmnicu Vâlcea,jud.Vâlcea.

Anunţul l-am primit de la dl. Claudiu Simonati, organizator. Nu este prima dată când sunt "atribuită" Bucureştiului, am mai păţit-o şi la Alba Iulia şi prin alte părţi. Degeaba spun că doar m-am născut în Bucureşti, dar locuiesc în Slobozia (în CV-ul meu scrie clar). O fi din pricină că e greu de crezut că la Slobozia se scrie şi se mai câştigă şi premii? 

sâmbătă, 28 iulie 2012

Erai tânără, Joretta



Rochiţa cu buline
atârnă inutilă în cui.
Erai tânără, Joretta,
puneai aripi la vise
şi buline pe rochii;
buline albe pe negru,
buline negre pe rochia roşie,
pe cea galbenă...
Erai tânără, Joretta,
nici că-ţi păsa.
Pas de deux, pas de trois
cam aşa îţi mânai visele de la spate.
Purtai tocuri înalte pe asfaltul încins,
călcai pe lăcrămioare,
râdeai de azalee,
în ochi, cerul ţi se prefăcea în noapte
cu zănatice stele;
aveai o inimă atât de mare
că încăpea în ea tot Oceanul Pacific
şi tot mai rămânea loc.
Erai frumoasă, dar nu ştiai,
şi asta-ţi sporea mai mult frumuseţea.

Te uiţi, acum, la rochiţa din cui,
care nu te mai încape
cum nu
te mai încap visele intrate la apă.
Doar gingăşia inimii a rămas.

O, erai atât de tânără, Joretta!
La ce ţi-a folosit?




Bucureşti, 27/ 28 iulie 2012

vineri, 27 iulie 2012

Tudor Cicu: Dintre sute de catarge... (Florentina-Loredan...



Florentina-Loredana Dalian: în poezie

   Citesc cu mare plăcere revistele ce mi se trimit pe format electronic. Una dintre ele este „Constelaţii diamantine” care apare la Craiova. În nr. 6(22)/2012 am găsit poezia unei tinere din Slobozia (ne-am intersectat pe la manifestarile literare de la Mizil, Râmnicu-Sărat, Buzău, etc...) dar, o ştiam scriind doar proză. La o emisiune radio „Din Bărăgan...”- transmisă de la Slobozia, i-am ascultat primele poezii. Se regăsea în acea emisiune, în contopire cu poezia. „Constelaţii diamantine” îi oferă o pagină din spaţiul ei, cu două poeme inedite. În primul („Domnişoara Nimeni”) dovedeşte înclinaţie spre latura epică şi ironică a poemelor, ca o prelungire a „descoperirii” generaţiei lui Geo Dumitrescu şi Tonegaru.
                                  „La noi la ţară – pe cremea când eram copil –
                                  când lumea n-avea chef
                                  să-ţi asculte tâmpeniile
                                  ţi-o reteza scurt – hai sictir
                                  Eu am crescut jumătate
                                  la ţară jumătate
                                  la oraş
                                  n-am învăţat fandoseli dar nici
                                  să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu
                                  îmi iese un hai sictir aşa mai anemic
                                  din care ei înţeleg
                                  hai”
Poeta e convinsă că va aduce celor din lumea de lângă ea, eliberarea de stupiditate şi mărginire. E încă timidă în a declanşa ofensiva:
                                  „când şi când
                                  mă întreabă oglinda – tu cine eşti
                                  în faţa ei am curaj
                                  îi răspund hai sictir”
În cel de al doilea poem „Aici nu mai suntem singuri”, aplecarea poetei  e acum spre metafizica poeziei, dovedind valenţe de abordare a unei elegante reţineri a stărilor sufleteşti:
                                  „Când spui
                                  aici nu mai suntem singuri
                                  aici ne avem unii pe alţii”
                                  te aprob doar pe jumătate
                                  tu nu ştii
                                  că dincolo de poartă
                                  ne întoarcem fiecare
                                  la singurătăţile noastre?”
    Tabloul e al unui singuratic. Dar, nu al unui singuratic asaltat de spaime, ci al unuia cu o anumită răceală şi un anumit orgoliu unde, nevoia de comunicare e exprimată cu o anumită precauţie în logica rostirii:
                                 „Ştiu, îl avem pe Dumnezeu
                                 dar uneori şi între El şi noi
                                 construim porţi
                                 pe care le ferecăm bine
                                 cu lacăte” 

Tudor Cicu

miercuri, 25 iulie 2012

Artgothica 2012

Tabăra de Poezie, Sibiu, 19-22 iulie 2012




Întâmplător sau nu, am ajuns şi la Sibiu. Poetul Adrian Suciu, citindu-i o carte, l-a descoperit pe Florin Ciocea care, la rândul său, m-a descoperit pe mine. Pardon! Vă rog să nu vă gândiţi la măscări! Florin zice că aş fi poetă, dar v-am spus deja că la el totul este posibil. Inclusiv să încapă cinci oameni cu bagajele aferente într-o maşină Opel Corsa cu un biet portbagaj. Plus putina cu brânză, başca damigeana cu vin. Când mi-a spus că merge şi Teodora, soţia lui, şi că mai luăm doi poeţi din Bucureşti, am simţit nevoia să respir adânc şi să număr până la zece. Până la urmă, l-am convins pe Florin să numărăm doar până la patru, astfel că l-am luat cu noi doar pe poetul Daniel Vorona, sacrificându-l pe premia(n)tul Paul Vinicius. În fine, după mai multe peripeţii şi certuri între mine şi Florin care, pe cât de bun e la suflet, pe atât de rău copilot s-a dovedit a fi, am ajuns la Sibiu unde, după ce am „descălecat-o” pe Teodora la neamuri, am căutat ameţiţi Casa cu Cariatide, unde urma să ne cazăm. Noroc cu răbdătorul Dan Herciu care ne-a tot dirijat prin telefon, până s-a văzut nevoit să iasă în întâmpinarea noastră. Să nu plecaţi niciodată la drum, pe uscat, cu marinari! Busola lor funcţionează doar pe mări şi oceane. A mea, nu funcţionează niciunde, dar cel puţin recunosc.

Am ajuns la interesantul edificiu construit în stil baroc, situat pe strada Mitropoliei, la numărul 13, foarte aproape de Catedrala Ortodoxă, o casă având curte interioară, care, în mod obişnuit serveşte drept internat. Casa a fost construită în jurul anului 1800, iar după 1990, revenind proprietarilor de drept, aceasta a fost transformată în internat. Principalul sponsor este Fundaţia Elena Mureşanu, înfiinţată de soţul celei care a dat numele fundaţiei, dr. Ernst Weisenfeld, un jurnalist german care s-a căsătorit cu bistriţeanca Elena Mureşanu. Întrucât aceştia nu au avut copii, au „luat de suflet” mai mulţi elevi pe care i-au susţinut financiar să facă şcoala. Iată cum nemurirea poate fi asigurată nu doar prin urmaşi naturali, cum doi oameni care nu au avut proprii copii, continuă să aibă şi astăzi, fără a li se mai cunoaşte numărul.
Prima zi (joi), a fost un prilej de a ne cunoaşte, de a schimba impresii despre una, despre alta, evident având legătură cu literatura. Personal, exceptându-l pe Florin, nu cunoşteam decât pe Silviu Viorel Păcală, pe care-l întâlnisem la Slatina în 2008, cu prilejul unui Festival de umor, şi pe Andrei Velea, întâlnit anul trecut la Galaţi, în cadrul serilor de literatură „Antares”. De pe site-uri literare sau din cărţi ori de la televizor, îi mai „cunoşteam” şi pe alţii. M-am bucurat nespus să-i întâlnesc „pe viu” şi primirea a fost atât de călduroasă încât parcă ne ştiam de mult. 
Deschiderea oficială a avut loc vineri, 20 iulie, la orele 11, când s-a desfăşurat prima rundă a atelierelor literare. Organizatorii ne-au făcut onoarea de a deschide cu noi atelierele, Florin şi cu mine făcând o succintă prezentare a revistei Helis şi a celor ale căror nume se leagă de ea. Revista a stârnit interes, mai ales că unii dintre participanţi au mărturisit că nici nu şi-ar fi imaginat că în Slobozia se scrie (eu mai auzisem asta), că există o revistă cu frecvenţă lunară de apariţie, chiar şi editură şi o asociaţie culturală. Adrian Suciu a mărturisit că, pentru el, până acum, Slobozia reprezenta un oraş prin care trecea când mergea la mare. Îţi mulţumim, Adrian, pentru că, datorită ţie, s-a dezvăluit că Slobozia este şi altceva decât un oraş de tranzit (mai nou, dacă mergi pe autostradă, nici măcar asta nu mai e) şi te aşteptăm cu drag la festivalul pe care cu siguranţă îl vom organiza şi noi... undeva, cândva. Poetul Florin Dochia a prezentat Revista Nouă, fondată de B.P. Haşdeu, care apare la Câmpina. Din grupul primilor fondatori a făcut parte şi Ştefan Bănulescu. Florin Dochia ne-a spus că singurul exemplar care ar mai exista din primele apărute s-ar afla la Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa. Voila! Poetul Daniel Vorona a prezentat revista pe care o editează singur singurel: Vama Literară (Bucureşti). În continuare, au citit din creaţii proprii poeţi debutanţi sau consacraţi: Laura Dan, Savu Florea, Ioana Miron, Eglantina Becheru, Olivia Oancea, Adrian Suciu, Adrian Munteanu. Poate şi alţii, îmi cer scuze dacă i-am omis, dar memoria mea nu este atât de bună şi mi se terminase, de-a lungul şi de-a latul, suprafaţa liberă a pachetului de ţigări pe care notam. Iată de ce nu mă las de fumat: dacă-mi vine inspiraţia să scriu o poezie, şi n-am pe ce să notez? Nu se cuvine să piardă ţara o poetă, pentr-un moft!

Începând cu ora 17, la Biblioteca Judeţeană „Astra” din Sibiu, a avut loc evenimentul „Amprenta poeziei”, în colaborare cu Asociaţia Nevăzătorilor Sibiu. Au citit din poeziile lor domnul Savu Florea şi tânărul Andrei, de 19 ani. Nevăzător de tot atâţia ani. Nu pentru că s-ar fi născut aşa, ci pentru că „M-am născut prematur şi, când m-au dus la incubator, n-au avut ochelari de protecţie să-mi pună şi astfel am orbit”. Pardon?! Ce n-au avut? Nu, Andrei, nu ochelarii le-au lipsit, ci multe, multe alte lucruri, despre care nu vreau să vorbesc. Dar nici să băgăm capul în nisip, ca struţul, nu se cuvine. Fraţilor, când o să pricepem că un om nu-i un ou de curcă? Andrei părea marcat cel mai mult de experienţa din ultimii doi ani de liceu, petrecuţi într-o şcoală „normală”, el fiind singurul elev cu deficienţe. Spunea cu tristeţe că nu a avut prieteni, că, doar obligaţi de anumiţi profesori, colegii lui îl mai ajutau să ajungă la vreun laborator. Unii dintre noi l-au încurajat dându-i exemple de nevăzători care sunt mai grozavi decât cei sănătoşi, în multe privinţe. Ce simplu pare! M-am gândit adeseori cum arată lumea celor care n-au văzut niciodată, cum îşi reprezintă realitatea. Să trăieşti printre oameni şi obiecte despre care n-ai nici cea mai vagă idee cum sunt. Să nu-ţi poţi reprezenta forma, culoarea, chipul tău în oglindă, nimic! Însă nu doar povestea lui Andrei m-a impresionat (de fapt, el nu dorea să impresioneze pe nimeni), ci şi poezia sa. O poezie în care am simţit multă maturitate şi căldură. Ne-a spus că celor care dorim ne poate trimite pe e-mail cărţile sale. Cu prilejul evenimentului de la Bibliotecă, Adrian Suciu a făcut următorul anunţ: anul viitor, Asociaţia „Artgothica” va tipări prima antologie de poezie contemporană în alfabetul Braille. Felicitări! Iată fapte care atestă că unii se gândesc şi la cei aflaţi în suferinţă. Şi nu doar se gândesc.

Ziua a continuat cu „Noaptea poeţilor” care a început la orele 21 şi s-a desfăşurat la „Art Cafe”. (Ziua a continuat cu noaptea, înţelegeţi...). Din nou au recitat poeţii (printre care şi Amelia Stănescu, Mirela Lungu, Florin Ciocea) de data aceasta, însă, a fost şi muzică. Invitatul special al serii: Maria Gheorghiu. Despre care auzisem, îi ascultasem şi unele melodii pe net, dar nu o ascultasem niciodată live. O voce absolut încântătoare, deloc monotonă şi surprinzătoare prin trăirea pe care o transmite publicului. Ne-a cântat (şi încântat), de asemenea, şi Tic Petroşel.
Sâmbătă, s-au reluat atelierele literare, cu prezentări de carte, recitări, etc. Una dintre cărţile prezentate a fost „Mireasa de sare” a Mariei Dobrescu, despre a cărei poezie au vorbit Cezara Răducu (alias Magda Mirea) şi Silviu Viorel Păcală. Un poet care a impresionat prin forţa versului – Daniel Dăian – a prezentat cea de a treia sa carte, apărută la editura „Grinta” (Cluj Napoca). Din partea Editurii Grinta a fost domnul Gabriel Cojocaru care, după o succintă prezentare a editurii, a oferit cu generozitate cartea bilingvă a lui Lucian Blaga „În marea trecere/ Pendant la grande traversée”, precum şi o carte cu un format interesant (de inimă) dar şi cu un conţinut pe măsură, a poetului Cristian Bădiliţă, intitulată: „Fată frumoasă. Poeme de dragoste şi amor”.  


Domnul Cornel Ungureanu, ajuns în tabără abia sâmbătă, a ţinut un scurt discurs. Actorul Mihai Bica ne-a surprins şi încântat totdată cu versuri de Walter Johrend, un neamţ pentru care limba română (poetică!) pare a nu avea secrete. Silviu Guga a prezentat revista şi editura „Cenaclul de la Păltiniş”, oferindu-ne numărul din iulie a.c. Florin Dochia a vorbit despre o carte a craioveanului Ioan Vintilă Fintiş. Domnul Niu Herişanu, poet, sculptor (cel care a realizat şi trofeele pentru premii) ne-a asigurat că antologia de anul acesta va apărea în maximum 2 săptămâni. Graţie lui Adrian Suciu, în această antologie vor fi prezenţi şi doi helisieni: Florin Ciocea şi subsemnata. Însă la Sibiu, au fost prezenţi, prin cărţile lor, pe care Florin le-a împărţit cu generozitate nu se ştie cui, şi alţi helioţi cărora tot el le-a făcut o scurtă prezentare: Gheorghe Dobre, Dan Elias, Nicolae Teoharie, Costel Bunoaica. Marius Aldea a citit atât din creaţiile sale cât şi din poeziile lui Alexandar Stoikovici care nu a putut fi prezent la festival. Am rezonat în mod special cu poezia lui Marius, un tânăr ce pare să promită mult în literatură. Iar mi s-a terminat pachetul de ţigări, iar nu mai ştiu cine-a urmat.

Înaintea atelierelor, am avut o discuţie interesantă cu domnul Profesor Valeriu Mircea Popa, stârnind indignarea lui Adrian Suciu care nu poate să priceapă „ce găsesc femeile la domnia sa, de-l ascultă cu gura căscată”. De fapt, înainte de asta, nu schimbasem o vorbă cu dumnealui, discuţia s-a legat uşor de la o întrebare pe care mi-a adresat-o, întrucât aflase, prin nu ştiu ce căi, faptul că în ziua anterioară (de Sf. Ilie) fusesem la Biserică înainte de începerea atelierelor. De aici încolo, nu se mai spune, sunt lucruri de taină. (Aşi! Vreau doar să-l oftic pe Adrian, făcându-l şi mai curios). Însă discuţia a fost cu adevărat interesantă. Din păcate, invidiosul de Adrian ne-a stricat tandemul, pretextând că trebuie să se aşeze pe scaunul meu, pentru a putea să-şi fixeze mai bine trepiedul pentru camera de filmat. Poţi să zici ceva? Nu poţi!

          Sâmbătă, începând cu ora 18, a avut loc decernarea Premiilor naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”, într-o locaţie interesantă: Sala Oglinzilor a Forumului Democrat al Germanilor din România. Călin Sămărghiţan, Preşedintele Fundaţiei „Artgothica”, a moderat evenimentul. Ideea premiilor „Mircea Ivănescu” i-a venit lui Adrian Suciu la festivalul trecut al Artgothicii, când poeţii erau îndureraţi de plecarea lui Mircea Ivănescu. Zis şi făcut! Fără „Oare putem? Oare nu ne-mpiedicăm? Oare nu ne împiedică alţii?” şi alte asemenea. Juriul a fost compus din personalităţi marcante ale literaturii române contemporane: Ion Mureşan (Preşedinte), Cornel Ungureanu, Leo Butnaru, Ioan Moldovan, Felix Nicolau. Cu excepţia lui Felix Nicolau, aflat peste hotare, toţi ceilalţi membrii au fost prezenţi la Sibiu. Premiile acordate au fost următoarele:
- Premiul naţional pentru poezie “Mircea Ivănescu”: PAUL VINICIUSLiniştea de dinaintea liniştei, Editura Tracus Arte, 2011.
- Premiul “Mircea Ivănescu” pentru debut: CRISTA BILCIUPoema desnuda, Editura Cartea Românească, 2011.
- Premiul “Mopete” pentru manuscris: CĂTĂLIN PAVEL



Împreună cu Valeriu Mircea Popa (stânga) şi Călin Sămărghiţan (dreapta)

Crista Bilciu mi-a fost colegă de cameră. Astfel, am aflat, stând de vorbă cu ea, povestea unei tinere regizoare de teatru care se luptă într-o lume ostilă, dominată de misogini şi invidioase, să realizeze ceea ce îi place, având multe renunţări pentru aceasta, inclusiv confortul de a avea un loc stabil de locuit. Crista mi-a lăsat impresia unui artist gata de orice sacrificiu pentru arta sa. Mi-a spus că încă de copil a ştiut dintotdeauna ce vrea să devină: în primul rând, scriitoare, deoarece scriitorii i se păreau cei mai minunaţi oameni, apoi regizoare, întrucât, după scriitori, cei mai demni de respect i se păreau regizorii. Aşa să fie? 
Cu premianta Crista Bilciu

Programul a continuat cu „Noaptea poeţilor” la Boemian Flow art&pub. Atmosfera a fost destinsă de Alex, un băiat de 10 ani care a cântat superb din voce şi chitară, inclusiv melodii compuse de el, care a interacţionat excelent cu publicul. S-a citit multă poezie. Adrian Suciu s-a dovedit un excelent organizator, având în vedere că poeţii nu sunt uşor de ţinut în frâu. A convenit ca cei care doresc să „înhaţe” microfonul, să treacă mai întâi pe la el, să se înscrie. Mai reţinută în astfel de situaţii, în plus având complexul prozatoarei, eu n-am dat năvală la înscriere, aşa că stăteam liniştită în colţul meu, ascultând. Adrian a reuşit să mă ridice şi de data aceasta de pe scaun. Când mi-am auzit numele, mai s-o iau la fugă, dar m-am gândit că nu se face, având în vedere strădania organizatorilor pentru un astfel de eveniment. Am citit „Domnişoara Nimeni” şi am dat să scap, pretextând că a fost lungă. Adrian mi-a ordonat să mai „zic” una, pe care să i-o dedic lui. M-am conformat. Din sală, mi s-a spus că nu s-au văzut emoţiile, dar numai eu ştiu ce nu mi-a tremurat, de la voce până la foile din mână. Cu atâtea somităţi poetice în jur şi cu Paul Vinicius care stătea pregătit cu replica sa preferată: „Să-mi bip bip în ea, dacă asta-i poezie!”. Totuşi, la poezia doamnelor s-a abţinut, probabil pentru a nu provoca oarece confuzii de direcţie. Florinică citise şi el înainte, el are un succes teribil pe unde se duce, doar că de data asta, începuse să nu mai vadă literele. A pretextat că datorită luminii slabe, dar eu cred că şi la el or fost ceva emoţii. Sau nu?
Florin şi luminiţa de la capătul tunelului

          Adrian mai dădea din când în când pauză de conversaţie. Asta mi-a plăcut teribil. Când se aculta poezie, nu se vorbea. I-a invitat pe cei cărora nu le place, să iasă afară. Aşa şi trebuie, dacă noi nu ne respectăm, ce pretenţii putem avea să ne respecte alţii? În pauzele de conversaţie, am mai sporovăit cu Tania, soţia lui Andrei Velea. După terminarea secţiunii disciplinate, s-a ţinut cea de open microphone, un fel de „care-apucă microfonul, zice”. Printre cei care au reuşit să-l înhaţe s-au numărat Emilia Zăinel şi Victor Potra. La plecare, am aflat de la sculptorul Niu Herişanu că a învăţat să cioplească încă de copil, fiind nevoit să-şi construiască singur jucăriile, întrucât tatăl său era deţinut politic, iar mama nu-şi permitea să cumpere jucării. Mă întreb de câţi sculptori se lipseşte, azi, ţara, având în vedere că jucăriile sunt gata „cioplite”.
          După retragerea de la Boemian Flow, s-a stat în curtea interioară până dimineaţă. Din păcate, pe la 2, eu tot a trebuit să merg la somn, având în vedere că a doua zi timona era la mine.
          M-am întors acasă cu un teanc de cărţi pe care, din respect pentru cei care le-au scris şi mi le-au oferit, îmi permit să le numesc aici, împreună cu autorii, în ordine aleatorie: Magda MireaSiaj, Maria DobrescuMireasa de sare, Marinela Porumb: Dincolo de iubire, Pădurea de sticlă şi Reţetele Herminei, Călin SămărghiţanFardad, Florin Dochia: Prins în lumea cuvintelor, Elegii de pe strada mea, Şarpele dezaripat.
          Nu pot încheia articolul fără să amintesc de Fara. Nu, Fara nu e o poetă, dar îi place mult poezia, la fel şi muzica. E vorba de căţeluşa (ogar persan) lui Călin Sămărghiţan, care a fost aproape tot timpul cu noi. Drăguţă, cuminţică şi mare iubitoare de artă.

          Am rămas cu o amintire frumoasă a taberei de poezie Artgothica, a celor care m-au bucurat prin prezenţa lor, prin poezia, prin muzica lor. Pentru că evenimentul a avut o înaltă ţinută, felicit organizatorii, sponsorii şi pe toţi cei care au pus umărul mai mult sau mai puţin la reuşita manifestării. Inclusiv pe cele două doamne care au avut grijă ca, pe parcursul şederii noastre, să nu ne lipsească nimic.
          Ne-am îmbrăţişat la plecare, ba chiar „am schimbat” vreo două lacrimi, nu spun cu cine, că dumnealui şi-a creat o aură de tip dur şi poate nu vrea să fie dat de gol. Dar eu ştiu că lacrimile sunt semnul unei anume sensibilităţi (ori poet insensibil n-ai să vezi, decât vreunul pârât) şi, totodată, semn că eşti viu şi că nu faci umbră degeaba pământului.




Florentina Loredana DALIAN, Slobozia, 23, 24 iulie 2012


Organizator: Asociaţia Artgothica Sibiu; Evenimente organizate cu sprijinul Consiliului Judeţean Sibiu şi al Eli Lilly România
Partener principal: Editura ATU Sibiu
Parteneri: Biblioteca Judeteana Astra Sibiu, Cercul Militar Sibiu, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. Sibiu, Asociaţia Nevăzătorilor Sibiu, Editura Grinta Cluj-Napoca, Cafeneaua Artiştilor „Art Cafe Sibiu”, „Bohemian Flow art&pub”, printATU.ro.
Parteneri media: Revista „Cenaclul de la Păltiniş”, www.agonia. ro, www.fdl.ro, „Agenţia de carte”, „Tribuna”, Radio România Cultural


video

Serile de muzică şi poezie "Boema 33"

Joi, 26 iulie 2012, orele 20:00, Bucureşti





duminică, 15 iulie 2012

Sunt eu


Aş fi vrut să fiu Mata Hari,
Să frâng inimi una câte una,
Apoi să plec senină, dansând din buric,
Să dănţuiesc, să trădez, 
La urmă, să privesc zâmbind plutonul de execuţie, 
Să râd de bieţii soldaţi
Cărora le tremură degetul pe trăgaci. 


Aş fi vrut - 
Pe toţi zeii care nu există! - 
Aş fi vrut să fiu Mata Hari!


În loc de asta, sunt eu,
Aşa cum mă ştii, 
Moacă, împiedicată, ascunzându-mi trăirile
În spatele unui evantai. 
Sunt eu, aşa cum nu mă ştii,
Vărsând după tine  lacrimi sărate şi dulci,
Cu plânsul sărmanei Borivoje...

luni, 9 iulie 2012

Înainte de magnolii (8)


      

Dorul



      Trecuseră ani de la seara aceea din casa lui Fabian. Mă aflam, acum, în toamna  vieţii, o toamnă în culori aurii. Mi se părea că acum mi se potrivesc cel mai bine versurile din Esenin, acelea pe care le stâlcise Profesorul, corectat ulterior de Călugăr: „Toamna asta-n aur îmbrăcată/ Din aceşti mesteceni fără chip/ După cei ce i-am iubit odată/ Plânge-ncet cu frunze pe nisip”. Mă oprisem din alergătură, nu mai aveam nevoie să muncesc, mai luam din când în când câte un proces, doar aşa, fiindcă nu-mi plăcea lâncezeala. Dar îmi rămânea suficient timp pentru artă, pentru ceea ce iubisem toată viaţa. Închiriasem o garsonieră în Bucureşti – în Bucureştiul pe care nu-l mai regăseam ca fiind cel de altădată, dar care păstrase nişte piloni ca puncte de reper între care îmi căutam, de data aceasta de una singură, urmele tinereţii, paşii de odinioară. Chiar dacă Bucureştiul cenuşiu al acelor ani devenise altul, rămăseseră în acelaşi loc Opera, Ateneul, Teatrul Naţional, „Bulandra”, Sala Dalles. Doar Grădina Icoanei părea acum mai tristă, ca o fată sărăcuţă de la ţară, îmbrăcată cu haine de la bunica ei. Dar eu o iubeam la fel de mult. Acolo mă plimbasem ultima oară de mână cu David, înainte să intrăm să vedem „Hamlet” a treia oară. Dar nu mergeam prea des acolo, întrucât amintirea tot mai durea şi, aşa, singură, ca o barză într-un cuib părăsit, mă simţeam fără rost. Apăruseră mai multe Biserici, dar eu urcam tot Dealul Mitropoliei, să merg în Biserica unde mergeam odinioară cu David şi Claudiu. Revenisem la Biserică, după ce am înţeles că mă supărasem ca văcarul pe sat.
          Nu plecasem de tot din orăşelul meu de provincie, în care mă obişnuisem şi pe care-l simţeam pe sufletul meu (doar atunci când mă visam balerină, mă imaginam dansând în marile metropole), dar mai veneam din când în când la capitală, de cele mai multe ori singură, alteori însoţită de vreun prieten scriitor. Nu circulam cu maşina prin Bucureşti, mergeam cu metroul şi foarte mult pe jos, ca-n vremea studenţiei mele. Căutam parfumul de odinioară şi, uneori, simţeam că-l respir odată cu mirosul de magnolii.
          Într-o zi, văzusem în metrou, pe scaunele de vis-a-vis, o fată şi doi băieţi, păreau studenţi, cu mapele sub braţ. Erau frumoşi toţi trei şi ciripeau de zor, de parcă toată nădejdea omenirii ar fi stat în ciripeala lor. Mă uitam la ei cu drag şi, deodată, am avut un flash de memorie. M-am văzut pe mine, însoţită de cei doi prieteni ai mei, cu nişte decenii în urmă. Şi parcă în figura bruneţelului sobru, uitându-se pe sub sprâncenele frumos arcuite, trase mult în jos, către coada ochilor, îl vedeam pe David. Deodată, am simţit un dor cumplit, ca o gheară ce sfâşie adânc, rupând bucăţi din tine. Poate era dorul de tinereţe, de prietenie, de căruţa cu vise... Poate erau toate acestea la un loc. Dar toate la un loc aveau un nume: David. Cu D, de la Dor. Pentru prima dată am fost dispusă să accept cât de dor îmi era de David, cât de dor îmi fusese toată viaţa. Nici măcar după soţul meu, după ce plecase la Domnul, nu-mi fusese atât de dor. Măcar despre el ştiam unde se află. Însă David nu plecase niciodată din mine, pentru că el, de fapt, plecase fizic, înainte de vreme, înainte de a consuma un destin. Rămăsese un gol în urma lui, care nu putuse să fie umplut cu nimic din toate darurile cu care fusese atât de generos cu mine bunul Dumnezeu. În ziua aceea, în metrou, pentru prima dată am dat drumul plânsului care-mi stătuse-n inimă atâţia ani. Mă obsedau versurile: „După cei ce i-am iubit odată...” şi cele ale poetei N.C:„Mi-e dat să mă smulg din privelişti/ Cu sufletul nepregătit/ Cum dat mi-e să plec din iubire/ Când încă mai am de iubit”. Eu mai avusesem de iubit. Eu nu încheiasem contractul cu iubirea. De ce, atunci, nu-mi fusese îngăduită?
          Mergeam pe stradă plângând, fără să-mi pese dacă mă vede cineva şi ce ar putea să creadă. În fond, eram o anonimă. În oraşul meu, nu mi-aş fi permis luxul de a plânge pe stradă, acolo oricând te puteai întâlni cu un cunoscut sau te putea zări de la geam cineva care te ştia. Prin pânza lacrimilor regretelor târzii, ceva mi-a atras, la un moment dat, atenţia, oprindu-mă în loc, ca străfulgerată. Era un nume. Un nume pe care nu-mi venea să cred că-l vedeam scris negru pe alb, ba chiar pentru câteva momente, am crezut că este plăsmuirea mea. Claudiu Teodorinni. M-am apropiat cu interes crescând de afişul care-l conţinea şi, fără a înţelege perfect mesajul la început, încet, încet, cuvintele au început să capete sens în mintea mea. „Sala Dalles vă aşteaptă la expoziţia Pictorului Claudiu Teodorinni, întors de curând în ţară, de la Paris; vor fi expuse lucrări inedite, pictate în tinereţea artistului. Vernisajul va avea loc în data...”. Aşadar, Claudiu... Câţi ani trecuseră? Peste 35? Nu-l mai văzusem din seara aceea geroasă din Grădina Botanică, după concert. Inima îmi bătea cu putere, gândul că l-aş putea revedea pe Claudiu mi-a adus speranţa că aş putea afla ceva despre David. Deşi era un gând absurd, totuşi apropierea de cel care ne fusese, cândva, prieten amândurora, însemna oarecum şi apropierea de cel pe care atât de mult îl iubisem – David. Reîntoarcerea în vremea dinainte de magnolii. Am citit de mai multe ori mesajul, am citit data, să mă încredinţez că încă mai era de actualitate, parcă nevenindu-mi să cred. Dar nu mai aveam răbdare încă o săptămână, până la vernisaj. Mi-am încercat norocul, intrând în sala de expoziţii, unde am descusut gardianul, aflând astfel unde puteam să-l găsesc pe Claudiu (de fapt, avusesem noroc, Claudiu lăsase chiar în ziua aceea adresa de la atelierul său, de unde urma să fie transportate picturile). Am luat un taxi până la adresa din Kisseleff. Pe bulevardul acesta, prin zona ambasadelor, am avut dintotdeauna impresia că mă aflu în altă lume. Parcă aici lucrurile curgeau mai încet. Era mai mult spaţiu, lume prea puţină pe jos. Frunzele pomilor începuseră să îngălbenească uşor, deşi era încă vară. O vară pe sfârşite, ce-i drept. Odată ajunsă, m-a cam părăsit curajul. Cum aveam să mă înfăţişez lui Claudiu după atâţia ani? Şi ce aveam să-i spun? Cum va reacţiona? Distanţa şi timpul strecoară temeri în sufletele noastre, induc o anume răceală. Mi-am plimbat paşii multă vreme printre frunze, sub lumina blândă a soarelui aproape de apus. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri, să mai potolesc bătăile inimii. Încercări zadarnice. Până la urmă, am prins curaj.
          Am sunat la poartă, o dată, de două ori. Tocmai când începusem să mă întristez gândindu-mă că e posibil să nu fie acasă, a apărut dincolo de poartă, cu o pensulă în mână, înaintând nesigur, ca şi cum s-ar fi mirat că cineva suna la ora aceea la poartă. Am avut o clipă pornirea să fug. Aşa cum fugise el în noaptea aceea în Grădina Botanică. Probabil aş fi şi făcut-o dacă mai eram stăpână pe picioarele mele, pe reflexe. Dar cum totul se petrecea ca într-un vis în care nu poţi să intervi, am rămas ţintuită. Mă va recunoaşte, va fi deranjat?
-         Bună ziua! Pe cine căutaţi?
Încă nu mă văzuse bine, datorită porţii şi pălăriei cu boruri largi pe care o purtam.
-         Aş dori  să vorbesc cu pictorul Teodorinni.
Nici eu nu mai eram sigură că vreau asta. A deschis poarta. Câteva clipe ne-am privit. Şi ne-am amintit. M-a recunoscut, fără dubii. Şi eu, cum putusem să-mi imaginez că nu mă va recunoaşte? Pictorii au memoria vizuală dezvoltată. În plus, aşa cum avea să-mi spună mai târziu, chipul meu îi rămăsese mai bine întipărit în minte decât propria imagine în oglindă. A reuşit doar să bâiguie:
-         Ina, tu?
Nici lui nu-i venea să creadă. A zvârlit pensula şi halatul de lucru, apoi m-a îmbrăţişat. Cu atâta căldură, cu atâta bucurie, de parcă niciodată nu-i pricinuisem vreo cât de mică neplăcere. Timpul netezeşte asperităţile, cum face apa cu pietrele. Nu ştiu cât a durat îmbrăţişarea, dar ea mi-a oferit atâta bucurie, încât toate temerile mele s-au spulberat, de parcă nu fuseseră. Am rămas afară, la o măsuţă, la umbra unui nuc. Frânturi de raze se strecurau printre crengi, oprindu-se direct la masa noastră, luminându-ne suplimentar chipurile oricum luminate de o lumină interioară, venită de undeva din străfundul sufletului, parcă rămasă acolo demult în stare latentă. Primele cinci minute, cred, niciunul dintre noi n-a vorbit. Atâta doar: ne priveam şi ne strângeam mâinile, într-un fel care se întâmpla şi odinioară. Coincidenţă sau nu, Claudiu îmi apucase tot mâna stângă în mâinile sale. Apoi mi-a spus (el a vorbit primul) să rămân nemişcată, şi-a fixat un şevalet şi a început să mă picteze. În timp ce picta, am început să vorbim. Am aflat despre el, despre Lena, despre viaţa lor. Căsătoria lor se dovedise a fi una fără cusur, Lena era o soţie minunată, aveau doi copii frumoşi şi realizaţi. Ea renunţase la poezie, de dragul căminului, pentru că avea impresia că nu poate fi şi soţie şi mamă devotată, dacă s-ar fi risipit în prea multe direcţii. Asta m-a întristat. Nu-l însoţise pe Claudiu, întrucât anumite obligaţii o chemau să rămână în Franţa. Mi-a mai vorbit de succesele lui în artă, despre drumul parcurs. Eu am evitat să-i spun despre mine. Îl tot interogam cu privire la el. Am vorbit despre multe, unele - banalităţi, dar ceea ce voiam să vorbim era ocolit cu dibăcie atât de unul cât şi de celălalt. Şi totuşi, numele lui David plutea între noi, mai întâi ca un abur fin, apoi din ce în ce mai dens. Până la urmă, tot el a adus vorba. M-a întrebat ce se întâmplase după plecarea lui. I-am spus, m-a lăsat să vorbesc, apoi m-a întrebat dacă l-am revăzut. I-am spus că nu, s-a uitat la mine într-un anume fel, ca şi când ar fi avut de luat o decizie grea şi încerca să afle răspunsul pe chipul meu, şi în cele din urmă s-a decis:
-         L-am reîntâlnit de curând.
Simţeam că mă scurg de pe scaun. Claudiu s-a enervat pentru că „pierduse” expresia mea, cea de dinainte, pe care începuse să o picteze. A zis ceva de genul „Ştiam eu că nu te laşi surprinsă pe pânză! Acum eşti într-un fel, pentru ca imediat expresia să ţi se schimbe brusc. Aşteaptă naibii să termin tabloul ăsta!”.
Dar n-am mai aşteptat. Aşteptasem prea mult toată viaţa. Voiam să-mi spună mult, să-mi spună totul, cât mai repede şi cât mai în detaliu. A aruncat iar pensula, apoi s-a răzgândit, zicând că expresia cea nouă e chiar mai interesantă decât prima şi, în timp ce el se chinuia să mă imortalizeze pe pânză, eu ascultam povestea lui David. Aşa cum i-o spusese chiar el lui Claudiu, când se întâlniseră. Claudiu avea să mai arunce pensula de câteva ori, pentru ca apoi să se răzgândească. Se pare că chipul meu, oricât l-aş fi vrut de imobil, se tot schimba după cele care-mi intrau în urechi şi-n suflet. Protestând şi spunându-i lui Claudiu că, de fapt, sunt imobilă, că nu mişc niciun muşchi, mi-a replicat că singurele schimbări se produceau în ochi, „apele alea verzi sunt când senine, când tulburi, când blânde, când tăioase”. Dar că erau suficiente pentru a-mi schimba toată expresia. După ce căzuse deja înserarea, am intrat în atelier să-mi arate lucrările care vor fi expuse. Pe majoritatea le ştiam. Erau primele lui încercări, din vremea studenţiei. Aproape fiecare îmi amintea de împrejurarea în care fusese pictată, sau de ce anume zisesem unul, sau celălalt atunci când ne-a arătat-o. Vederea acestor picturi m-a emoţionat atât de tare, încât am crezut c-o să-mi crape inima. Încă mai căuta un nume expoziţiei şi mi-a cerut părerea. Evident, i-am sugerat: „Înainte de magnolii”, titlu care l-a entuziasmat şi l-a acceptat pe loc.
În seara aceea, n-am mai plecat. În noaptea aceea am rămas la Claudiu. Am ascultat toată noaptea povestea lui David, de la un capăt la altul. Îmi sprijinisem capul, care începuse să mă doară, pe pieptul lui Claudiu care îmi mângâia uşor părul în timp ce vorbea. Din când în când se oprea şi mă săruta pe frunte. Mângâierile şi săruturile lui Claudiu au avut darul de a mă mai linişti, de a mă ajuta să suport mai uşor tsunami-ul interior care m-a cutremurat la auzul celor spuse. Parcă fiecare cuvânt rupea un colţ de inimă.
          Povestea lui David, care urmează, este povestea aşa cum am aflat-o de la Claudiu care, la rândul lui, o sorbise într-o altă noapte de pe buzele lui David. Aş fi vrut să fie mai simplu. Aş fi vrut să dau timpul înapoi. Să mai am de făcut alegeri. Să mai pot trăi înainte de magnolii.


Slobozia, 01 aprilie, 08 iulie 2012

vineri, 6 iulie 2012

We are all Japan

Antologie de poezie dedicată poporului japonez



Sasa Vazic din Serbia şi Robert D. Wilson din Filipine, ambii poeţi, scriitori şi editori remarcabili, doresc ca poporul japonez să ştie că nu este singur în confruntarea cu urmările tsunami-ului, cutremurului de pământ şi dezastrului nuclear din 11 martie 2011. Cursul evenimentelor a zguduit securitatea şi prosperitatea uneia dintre cele mai puternice naţiuni din lume.

Vazic şi Wilson sunt puternic implicaţi în poezia mondială de formă scurtă în limbile engleză şi japoneză şi, de aceea, simt o adâncă recunoştinţă faţă de cultura care a dat haiku-ul mondial şi genuri asemănătoare: Japonia. Ceea ce s-a întâmplat Japoniei s-ar fi putut întâmpla oricărei naţiuni. Şi ceea ce s-a întâmplat afectează naţiunile de partea cealaltă a oceanului.
Această antologie, NOI SUNTEM TOŢI JAPONEZI, este un dar oferit Japoniei, iar copii tipărite au fost distribuite gratuit în şcolile şi bibliotecile din zonele cel mai puternic afectate de aceste dezastre. Există şi exemplare de vânzare, iar toate fondurile vor merge la Crucea Roşie Japoneză şi Armata Salvării. Vazic şi Wilson şi-au donat serviciile şi au implicat şi pe alţii în oferirea acestui cadou Japoniei. 
          Este vorba de poeţi din mai multe ţări ale lumii, care au trimis haiku, tanka, haibun sau poezie non-japanese (care nu este de tip nipon) şi care au fost selectaţi de către Sasa Vazic şi Robert Wilson. Din România, au fost selectaţi trei poeţi : Vasile Moldovan (Bucureşti, un poem),  Eduard Ţară (Iaşi, 2 poeme) şi Florentina Loredana Dalian (Slobozia, 2 poeme tanka).



Sasa Vazic of Serbia and Robert D. Wilson of the Philippines, both noted poets, writers, and editors, want the people of Japan to know they aren't alone in dealing with the aftermath of the tsunami, earthquake, and resultant nuclear disaster that occurred on March 11, 2011. This course of events rocked the security and prosperity of one of the world's richest nations.

Vazic and Wilson are deeply involved in the English-language Japanese short form poetry world, and thusly, feel a debt of gratitude to the culture that gave the world haiku and like genres: Japan. What happened to Japan could have happened to any nation. And what happened is affecting nations on the other side of the ocean.

This anthology, WE ARE ALL JAPAN, is a gift to Japan, and printed copies have been distributed free of charge to the schools and libraries in the areas hardest hit by this train of disasters. Copies are for sale as well, and all proceeds will go to the Japanese Red Cross and to the Salvation Army. Vazic and Wilson have donated their services as have others involved in bringing this gift to the Japanese people.

Publication Date: Apr 21 2012

ISBN/EAN13: 1475073356 / 9781475073355
                                                                                                     
        Page Count:118

        Language: English

        Poetry / Anthologies


Color:

miercuri, 4 iulie 2012