Florentina Loredana Dalian

vineri, 27 iulie 2012

Tudor Cicu: Dintre sute de catarge... (Florentina-Loredan...



Florentina-Loredana Dalian: în poezie

   Citesc cu mare plăcere revistele ce mi se trimit pe format electronic. Una dintre ele este „Constelaţii diamantine” care apare la Craiova. În nr. 6(22)/2012 am găsit poezia unei tinere din Slobozia (ne-am intersectat pe la manifestarile literare de la Mizil, Râmnicu-Sărat, Buzău, etc...) dar, o ştiam scriind doar proză. La o emisiune radio „Din Bărăgan...”- transmisă de la Slobozia, i-am ascultat primele poezii. Se regăsea în acea emisiune, în contopire cu poezia. „Constelaţii diamantine” îi oferă o pagină din spaţiul ei, cu două poeme inedite. În primul („Domnişoara Nimeni”) dovedeşte înclinaţie spre latura epică şi ironică a poemelor, ca o prelungire a „descoperirii” generaţiei lui Geo Dumitrescu şi Tonegaru.
                                  „La noi la ţară – pe cremea când eram copil –
                                  când lumea n-avea chef
                                  să-ţi asculte tâmpeniile
                                  ţi-o reteza scurt – hai sictir
                                  Eu am crescut jumătate
                                  la ţară jumătate
                                  la oraş
                                  n-am învăţat fandoseli dar nici
                                  să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu
                                  îmi iese un hai sictir aşa mai anemic
                                  din care ei înţeleg
                                  hai”
Poeta e convinsă că va aduce celor din lumea de lângă ea, eliberarea de stupiditate şi mărginire. E încă timidă în a declanşa ofensiva:
                                  „când şi când
                                  mă întreabă oglinda – tu cine eşti
                                  în faţa ei am curaj
                                  îi răspund hai sictir”
În cel de al doilea poem „Aici nu mai suntem singuri”, aplecarea poetei  e acum spre metafizica poeziei, dovedind valenţe de abordare a unei elegante reţineri a stărilor sufleteşti:
                                  „Când spui
                                  aici nu mai suntem singuri
                                  aici ne avem unii pe alţii”
                                  te aprob doar pe jumătate
                                  tu nu ştii
                                  că dincolo de poartă
                                  ne întoarcem fiecare
                                  la singurătăţile noastre?”
    Tabloul e al unui singuratic. Dar, nu al unui singuratic asaltat de spaime, ci al unuia cu o anumită răceală şi un anumit orgoliu unde, nevoia de comunicare e exprimată cu o anumită precauţie în logica rostirii:
                                 „Ştiu, îl avem pe Dumnezeu
                                 dar uneori şi între El şi noi
                                 construim porţi
                                 pe care le ferecăm bine
                                 cu lacăte” 

Tudor Cicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu