Florentina Loredana Dalian

miercuri, 29 august 2012

"A unsprezecea poruncă" - recenzie de Tudor CICU


      Dacă ne gândim că uneori prin vis, oamenii îşi „citesc” destinul (şi acesta nu poate fi de cele mai multe ori, unul fericit), atunci, am descoperit - nu fără o imensă surpriză şi dezamăgire, după Coleridge – că tot rostul vieţii nu va fi decât o grea aşteptare în restaurarea celor din urmă viziuni. Ne mulţumim, deocamdată, că lui Coleridge i-a fost hărăzită, într-un vis, o pagină de o indiscutabilă splendoare din poemul liric Kubla Khan (cca. Cinzeci şi ceva de versuri rimate, se zice că au fost visate). Am scris, cândva, cu privire la proza Loredanei Dalian, accentuând, cu privire la proza autoarei, sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi „Scrisori netrimise” - romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi cititorului. Menţionam acolo, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, aplecarea prozatoarei către un univers al trăirilor directe, un lanţ cauzal al întâmplărilor legate de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. „Cine nu e natural fericit, nu poate cunoaşte decât fericirea consecutivă crizelor de disperare” – scria Emil Cioran. Sub acest aspect îşi scrie Florentina-Loredana Dalian povestirile din cartea „A unsprezecea poruncă”, 2012, carte care a primit premiul „Mircea Micu” la Festivalul Titel Constantinescu, a V-a ediţie, Rm-Sărat. Cele 15 schiţe şi povestiri sunt scrise cu nostalgia lui „a fost odată” şi că istoria întâmplărilor au ca tărâm, „ţara”: plecărilor, amăgirilor şi viselor pentru care nu mai există întoarcerea spre împlinire. Şi, de aici, înscrierea ficţională pe tabla legilor lui Moise, a celei de-a unsprezecea porunci: „să nu visezi”, vine firesc. Răzbat din ele, dorinţa Celui-care-Scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile lor, şi înţelesurile lor. Iată ce notează prozatoarea, în chiar prima filă a cărţii: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate”. Şi, ceva mai încolo: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi!” Cu certitudine, viziunile prozatoarei nu sunt dintr-un vis, cum încearcă să ne determine să gândim, după fiecare povestire. Şi asta, pentru că aici chiar suntem de partea lui E.A. Poe, când bine spunea că cei care visează ziua sunt într-o continuă, uimită revelaţie; pe când celor care visează noaptea, multe lucruri le scapă. Uneori (ca în schiţa  „Poveştile Gării de Nord. Maria”) nu amăgirea e cea care îşi pune amprenta pe starea sufletească a personajului, doar că „sufletul îi fusese întors pe dos”. Semnele care tot vin (de la cei bătrâni), în amintita schiţă, cad pe darul spiritualităţii prozatoarei, care îl proiectează în universul prin care fiinţa, prin puterea gândirii, poate influenţa mersul faptelor reale, vizibile, şi ţine aprinsă torţa cu puterile de luptă ale binelui împotriva răului. Dezamăgirea nu-i întotdeauna, a personajului trăitor (ca în schiţa „Mereu alţi călători”), cât a celui care scrie şi, asistând la neputinţa dinaintea raţiunii, se rosteşte prin scris: „Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa cum e, că lumea se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători”. Că fericirea se plăteşte cu „lacrimi” ale sufletului, ştie asta foarte bine eroina din schiţa „Moara”. În „Moara”, un gust amar de Număr-fără-soţ, de floare de Nu-mă-uita, ne încearcă atunci când prozatoarea rupe cu încetinitorul „fâşii dintr-o amintire” pentru a-şi încropi peste suflet „un bandaj nepriceput”. Umbrele acestor amintiri înlocuiesc un întreg trecut prin imaginea lor succesivă, imagine care radiază tot: lume, univers, legături şi interacţiuni de iubiri între Fiinţa neajutorată - Fiinţa puternică. Tot despre iubire e şi schiţa „Zina”, o altă dramă trăită fragmentar între iluzoriu şi realitate. Trag aceste personaje un S.O.S. al sufletelor lor eşuate, sau prozatoarea le acceptă înfrângerile după ce le-a descoperit dedesubturile? Cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile care se petrec în acest micro-cosmos sufletesc dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei care se desfăşoară în acest „tumult” sufletesc. Sub acest argument puternic al credinţei în iubirea sinceră, dar care se dovedeşte şi ea aruncată în aer, povestirea „S.O.S.” devine una din poveştile de referinţă ale volumului. Cititorul speră că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie, a firii noastre umane) asupra adevărului deja rostit, după o definitivă şi dureroasă despărţire a eroinei de omul pe care l-a iubit sincer „în tăcere”: tânărul locotenent Vasea. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o lume străină şi rece: „Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe cu reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu... după deget”. Citindu-i schiţele şi povestirile tinerei prozatoare, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Ca şi bunica din schiţa de început „Să pleci. Niciodată să rămâi”, bunica mea, după tată, printre firele toarse de lână, îmi mai transmitea astfel de „atenţii”. Prozatoarea Florentina-Loredana Dalian are „glas fermecat” şi chemare spre povestirea „în direct”. Monologul prozatoarei te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca şi pentru care lăsam scăldat, lăsam joaca pe islaz şi, câte mai câte... Printre povestirile care mai atrag atenţia cititorului, să amintim şi cele două reuşite: „Plasa monofilară” şi „Cântecul”, unde magia şi fenomenologia personajelor „Costel” şi „Călugărul”, nasc de pe acum întrebări pentru alte drumuri şi poteci ce vor urma a fi scrise, în vreun roman pe mai târziu, ori va rămâne doar „steaua numită Amărăciune” (destinul), după cum spunea Dimitrie Cantemir? Citind acest „cântec” interior al Călugărului fără chip, naraţiunea îmi aminteşte de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care autorul o deschide cititorului, invitându-l să se privească mai întâi într-o oglindă, şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate războinicii de metal zăriţi în oglindă şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din memorie, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, citind „Cântecul”, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma toiagului uitat de un călugăr luat de pe şosea, aflat la auto-stop, şi o căruţă de vise în urmă, în manuscrisul aflat în „sertarele” de pe blogul prozatoarei, cred că am intuit ce va urma. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta prin care cititorul va intra în povestea de mai târziu, rămâne de văzut. Până la acest punct, e minunată „povestea” autoarei, deşi, narările ei prea seamănă cu cele ale unui prozo-poem. Dar, între prozo-poem şi naraţiune există o incompatibilitate. Poemul e un câştig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea însă, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Soluţia: autorul musai să nareze întâmplări şi să-şi pună personajele în situaţii fără ieşire, nebănuite pentru cititor. Zina, care seamănă cu „un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt”, ar trebui să ştie ca şi Maria (cea uitată într-o gară), că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânii, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba, acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Sfatul acela îşi are tâlcul său şi astăzi. După cum vedem cu toţii, lumea e încă la locul ei. Aflăm doar că noi, prin tot ceea ce scriem, avem ocazia să aflăm de ce „ea” nu se destramă imediat. Rostul nostru e să afle asta şi cei de după noi. M-aş bucura să mă creadă şi să mă audă şi autoarea.

Tudor CICU

August 2012 

Mulţumesc, domnule Tudor Cicu! Nici nu v-am dat bine cartea, proaspăt ieşită de sub tipar, şi v-aţi aplecat asupra ei, mai întâi cu ochiul cititorului, apoi cu cel al criticului. Frumos gestul, iar eu, întodeauna, în faţa unor asemenea gesturi, rămân fără cuvinte. A rămâne fără cuvinte, pentru un scriitor, nu-i puţin lucru!

luni, 27 august 2012

Recital de pian la Centrul Cultural "Ionel Perlea"


Ce mi-am mai amintit, pe unde paşii, viaţa mi-am mai risipit - Slobozia, 23 august 2012




Ştiindu-mă îndrăgostită de muzică, Doiniţa Roşca – Doamna Director al Centrului Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia, mi-a adresat invitaţia de a participa joi, 23 august 2012, la recitalul de pian susţinut de două tinere pianiste – Ioana Ionescu şi Eliodora Falan. Am acceptat cu bucurie, convinsă şi de numele compozitorilor ale căror piese au fost interpretate: Mozart, Brahms şi Beethoven. Dintre aceşti trei „grei” ai muzicii simfonice, cel mai aproape de suflet îmi este Brahms; ador simfonia a III-a şi Dansul unguresc Nr. 5 (care a încheiat recitalul, cântat la patru mâini de ambele pianiste).
Eliodora Falan
Ioana Ionescu
Ioana Ionescu este slobozeană la origini, începând studiul pianului la Liceul de Artă din Slobozia, devenind ulterior licenţiată a Universităţii de Muzică Bucureşti, Facultatea de Interpretare Muzicală, secţia pian. Absolventă a aceleiaşi Facultăţi este şi Eliodora Falan, ambele pianiste având un palmares destul de bogat, fiind laureate ale mai multor concursuri internaţionale şi naţionale. După concert, am schimbat câteva cuvinte cu cele două artiste, precum şi cu părinţii acestora care le însoţeau şi am mai aflat încă o dată, cu regret, câte sacrificii presupune menţinerea unei astfel de cariere muzicale şi cât de puţină recunoaştere în plan material. Numai pasiunea şi dragostea de artă şi frumos mai ţin arta în viaţă. Până când vom mai privi cultura în termeni de rating şi business?

După concert, am mers cu Doiniţa undeva (nu vă râdeţi!), la o cofetărie, ca fetele cuminţi, unde ne-am bucurat să mai schimbăm vorbe de suflet.
Recitalul acesta mi-a amintit de un altul, mai de demult, îmi pare că a trecut de atunci o viaţă. Ea, viaţa, îşi prăvăleşte tăvălugul peste noi, dar – ce ciudat! – noi rămânem aceiaşi. Evident, nu vorbesc de „ambalaj”, acela se schimbă şi, de regulă, nu în bine. Mă văd într-o iarnă (ianuarie ’90 ) străbătând, împreună cu prietena mea, Mirela, zgribulite, Bucureştiul unor vremuri tulburi (doar ce „făcusem” Revoluţia, doar ce plecasem de acasă, a doua zi de Crăciun, convinsă că ţara are nevoie de mine, că nu am dreptul să mă îmbuib în timp ce alţii mor pe stradă; Sfântă naivitate! Poetul zice: „De-atunci nu mai trag cu praştia-n vrăbii/ de-atunci nu mai merg la nicio-ngropare”; eu spun: „de-atunci nu mai trag cu puşca-n terorişti, de-atunci nu mai merg la nicio revoluţie”. Atunci am înţeles că singurul mod în care pot fi de folos ţării mele este să învăţ şi să-mi fac datoria acolo unde mă aflu; de-atunci îi las pe alţii să facă revoluţii. Noi, generaţia aceea, a anilor 65-70, am fi putut fi carne de tun dacă Cineva – vreau să zic Bunul Dumnezeu – n-ar fi avut milă de noi, să pună altcuiva în gând să ne trimită mai devreme în vacanţă. E drept că tot n-am putut sta cuminte acasă, dar şi atunci când m-am întors, Cineva a avut milă de mine. Şi eu cum să mulţumesc pentru asta? Umblând lelea pe străzi, în loc să-mi fac datoria?). Mă văd, aşadar, în iarna aceea, în holul Ateneului Român, plin de soldaţi (încă nu se dăduse ordinul de retragere), împreună cu Mirela, tinerele, frumuşele (scuzaţi „modestia”! A fost demult) şi nepricepând în ruptul capului de ce camerele de filmat tăbărâseră pe o „babă” ce părea matusalemică (o fi pleonasm?), în loc să ne filmeze pe noi, mimozele. Ca să ne menţinem moralul, am conchis că, pesemne, asta se datora blănii de vulpe argintie pe care o purta aceea la gât. Era un spectacol dedicat lui Eminescu, în care concerta la pian celebrul Dan Grigore, iar actorul meu preferat la vremea aceea (îl văzusem de vreo cinci ori în „Hamlet”-ul lui Tocilescu, la Sala „Grădina Icoanei”  a Teatrului Bulandra) – Ion Caramitru recita poezii de Eminescu. A fost un adevărat regal. Era şi starea aceea specială de exaltare, imediat după revoluţie sau ce-o fi fost, încă mai credeam că, odată cu ea, ne-a năpădit Binele, Adevărul şi Frumosul. N-a fost să fie, asta e! Nu ne rămâne decât să-l căutăm şi să-l găsim acolo unde se află, precum căutătorii de aur care dau la o parte munţi de steril până ajung la filon. La sfârşitul spectacolului, Caramitru ne-a anunţat o surpriză: ne-a prezentat „baba”. Care era nimeni alta decât celebra pianistă Cella Delavrancea, la vârsta de 101 ani! Atunci, eu şi Mirela am răsuflat uşurate: deci nu pentru că era mai frumoasă decât noi... Când am văzut-o cât e de fragilă, ce mâini osificate are, cum a urcat cu mare greutate, ajutată, pe scenă, am avut convingerea că nu vom vedea decât o mumie în viaţă. Dar în momentul când „exponatul” a început să cânte la pian, la patru mâini cu Dan Grigore (fostul său elev), am înţepenit. La propriu. Atâta forţă, atâta vivacitate, atâta sensibilitate în actul artistic! A fost o mare lecţie pentru moaca de mine, o fâţă de 20 de ani care mă simţeam ostenită după laboratoarele ce păreau interminabile. Atunci am înţeles că pasiunea pentru ceea ce faci nu are vârstă, că arta este un soi de elixir al tinereţii. Să mă contrazică cineva! Există înregistrări ale Cellei Delavrancea, chiar şi la vârsta de 102 ani (a trăit 103) cântând la pian. Am avut bucuria să revăd de curând o astfel de înregistrare, pe un canal TV (cum le-o fi scăpat?) şi m-am bucurat să o revăd pe Doamna Cella care vorbea atât de lucid, atât de smerit şi de frumos. A spus printre altele: „Cum aş putea eu să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru atâtea daruri, pentru atâţia ani cu care am fost hărăzită şi pentru o viaţă atât de frumoasă?” Apoi, comparându-se cu marii compozitori: „Cine sunt eu? Eu sunt nimeni, sunt un fir de iarbă, pe lângă aceia care au compus marile opere muzicale. În faţa muzicii lui Bach, îmi vine să îngenunchez”. Aşa cum mie îmi vine să îngenunchez în faţa amintirii unor asemenea oameni care au trăit printre noi, de multe ori neştiuţi. Citindu-i „Dintr-un secol de viaţă”, am avut ocazia să constat că Cella Delavrancea a fost nu doar o muziciană strălucită, ci şi o scriitoare dăruită cu mult har. Şi îi dau dreptate când spune că nu ştie cum să mulţumească pentru o asemena viaţă. Lucrurile pe care le-a făcut, cele trăite, oamenii pe care i-a întâlnit au avut darul de a-i asigura o existenţă de vis. În reportajul pe care l-am văzut, se spunea că, la vârsta de 95 de ani, încă mai primea oaspeţi cărora le cânta la pian de la 9 seara până spre ora 3 dimineaţa. Se pare că a fost şi o femeie foarte frumoasă. N-am decât o întrebare în ceea ce o priveşte: De ce, atunci, şi-a plimbat singură paşii prin viaţă? Îmi răspund tot eu: Poate tocmai de aceea!


Slobozia, 27 august  2012



Foto: Doina Roşca

duminică, 26 august 2012

Calendar haiku 2013

August 2013





Ioana Dinescu (http://haikuind.wordpress.com/) şi Constanţa Erca (desene) au realizat un calendar haiku (mai corect ar fi haiga, deoarece conţine şi desene) română-engleză,  pentru anul 2013. 
Luna august conţine un haiku pe care l-am scris mai demult. Sincer, aş fi preferat luna iulie, o dată pentru că îmi place mai mult, o dată pentru că floarea soarelui, această minunată floare care m-a fascinat dintotdeauna, nu doar pentru estetica ei, cât şi pentru orientarea sa solară, este în plină splendoare în această  lună. 
Oricum, mulţumesc Ioanei pentru includerea mea în acest calendar special. 
Iată de spune Ioana despre: "Nici macar tentaculele caniculei nu au oprit-o pe Constanta din munca de creatie. Am reusit la timp sa definitivam calendarul 2013. 
Asa cum ne-am propus si la cel din 2012, produsul final trebuie sa fie ceva deosebit, dar nu intr-atat de aparte incat sa sperie publicul necunoscator. De aceea, Constanta a adoptat aceeasi maniera grafica, suficient de "usurica" încât sa placa unui public mai larg, dar in acelasi timp sa nu se indeparteze prea tare nici de cerintele esteticii nipone, cum ar fi simplitatea, golul si echivocul. Eu spun ca ne-a reusit si de data aceasta un obiect frumos, cu care putem aparea si prin "strainataturi". "
Mie, desenele mi s-au părut cu adevărat suave şi interesante. Haiku-urile pe măsură. Felicitări!

Ceilalţi autori de haiku incluşi sunt: Clelia Ifrim (ianuarie), Livia Ciupav (februarie), Eduard Ţară (martie), Virginia Popescu (aprilie), Patricia Lidia (mai), Bea Hurmuz (iunie), Şerban Codrin (iulie), Ioana Dinescu (septembrie), Vasile Conioşi-Mesteşanu (octombrie), Nicole Pottier (noiembrie), Ana Urma (decembrie). 
Dacă ar fi să-mi exprim o preferinţă personală, dintre toate, cel mai mult îmi place luna martie. 

(Îmi pare rău că nu m-am priceput să pun tot calendarul, l-am primit în format ppt. Fotografia mea a venit şi separat).

vineri, 24 august 2012

Un roman întru totul seducător

Recenzie de ION ROŞIORU la "Scrisori netrimise"


Domnul Ion Roşioru mi-a făcut o frumoasă surpriză, de undeva din munţii Buzăului, unde se află şi de unde mi-a mărturisit că scrie la o improvizaţie de calculator. Doar îi dădusem cartea "Scrisori netrimise", sâmbătă, la Râmnicu Sărat, iar Domnia sa a şi citit-o şi a scris o frumoasă recenzie. Mulţumiri, stimate Ion Roşioru!



                                                        Un roman întru totul seducător


          Într-un Alt cuvânt de însoţire, la Scrisori netrimise (Editura Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011) criticul şi romancierul Adrian Dinu Rachieru salută trecerea Florentinei Loredana Dalian de la proza scurtă la roman şi manifestă oarece reţinere cu privire la forma canonică a acestei specii. În plină eră internautică, mai adaugă distinsul critic, parfumul de roman epistolar ce şi-a avut cândva epoca lui de glorie în textul lumii e cu atât mai demn de atenţie. Firul narativ al discursului romanesc nu avea neapărat nevoie de găselniţa motivantă a unor texte adresative (scrisori, jurnal, felicitări) el trăind din plin prin savoarea lui pantagruelică, inconfundabilă şi inepuizabilă, ingredientată cu umor sarcastic şi (auto)ironie pe măsură, verva autoarei amintind de efervescenţa şampaniei de zile mari.
         Emitenta textuală este o profesoară universitară şi translatoare, Ilinca. Protagonista-naratoare îşi descrie drumul spre Italia, sejurul în compania iubitului ei, medicul Mihnea Radian, şi revenirea, nu lipsită de peripeţii, în ţară. Spiritul ei de observaţie e unul hiperdezvoltat, ca şi puterea de a smulge vălul aparenţelor înşelătooare de pe feţele celor cu care intră, c-o vrea sau nu, în contact. În trenul spre Baia Mare, de pildă, o babă e preocupată, chipurile, de odihna co-pasagerei şi-o tot îndeamnă să se culce, mobilul real al îndemnului ei mămos fiind să-l agaţe mai uşor pe colegul de banchetă al naratoarei pornită la drum lung. Plăcerea acesteia de a spulbera prejudecăţi şi de a despica în patru orice fir asertiv şi interogativ de convenţie socială e practic ilimitată, precum în inteligenta paralelă dintre o prostituată de profesie şi o doamnă căreia simpla hârtie matrimonială (a se citi certificat de căsătorie) îi conferă automat  statutul de vampiroaică asupra partenerului şi nu numai (p.11).  Dintre numeroasele ipostaze feminine conturate în carte, cea a femeii-monstru ocupă un loc aparte. Iată, de pildă, portretul soţiei medicului italian Battista: <meri
, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenţia ca umilul ei scalv, pardon, soţul, să iasă din operaţie şi să-i ducă de urgenţă o anumită pereche de pantofi la pus flecuri, pe care-i căşunase să-i încalţe la recepţia din seara respectivă.  Cum medicul avusese tupeul să pună viaţa pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soţii, şi-a primit plata cu vârf şi-ndesat: o săptămână de „gardă forţată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouţi şi de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary>> (p.38). La fel de posesivă şi de ingrată este şi Rozica, ex-soţia lui Mihnea, tipul snoabei prin excelenţă, căreia îi e ruşine de obârşiile ei ţărăneşti, ca de socrul ei, biet învăţător de ţară, dar cu un fler social puţin obişnuit şi străin, mai ales, de orice ipocrizie.
        Dincolo de povestea de dragoste dintre Ilinca şi Mihnea, cartea Florentinei Loredana Dalian se constituie ca o nemiloasă radiografie a unei întregi faune interlope. Se reţine ca inubliabil portretul lui Nae, şoferul care transportă prostituate în Italia şi face contrabandă cu ţigări. Visul lui a fost să aibă bani mulţi şi acum e fericit că-i are, chit că  doarme prin parcările Europei. Uns cu toate alifiile, dă şpagă vameşilor corupţi până-n măduva oaselor. Se individualizează, de asemenea, câteva prostituate de toată mâna: Ligia, care pleacă de acasă doar cu o sticlă de apă şi un pachet de gumă de mestecat şi se prostituează pe traseu spre a-i putea achita şoferului neînduplecat transportul. Ignoranţa ei este mai mult decât înduioşătoare: ea a avut ca iubit un dezgustător de vinuri şi a trăit o dragoste plutonică etc. O altă prostituată atrasă de mirajul paradisului occidental este şi Lola, lucrătoare, de faţadă, într-o pielărie şi pe care trăirea în promiscuitate a abrutizat-o, fără a-i strivi ultimul licăr de omenie sau de conştiinţă din adâncul fiinţei. Având remuşcări că a jignit-o pe Ilinca, îi oferă acesteia un inel de aur. O altă prostituată, Vulgara, îi fură banii din poşetă, dar îi lasă din ei doar cât să-şi cumepre bilet de tren când va ajunge în România. Naratoarea e luată tot timpul drept ceea ce nu e în realitate. Noroc cu şoferul-traficant care o scoate de fiecare dată din aceste nefericite qui-pro-quo-uri. Întâlnirea Ilincăi cu Mihnea şi clanul lui heteroclit şi destul de grosier e relatată fără menajamente. Interesant, din punct de vedere caracterologic, este şi romanul Ninei, femeie pe care soţul, Vasile, o maltratează, dar care s-a resemnat gândindu-se că ar putea fi şi mai rău şi bagatelizează totul. Fostă asistentă medicală, ca şi Rozica Radian, Nina a iubit un doctor, George, de dragul căruia a învăţat pe furiş şi a reuşit să intre la medicină, dar surpriza pe care urma să i-o facă viitorului soţ în lumea căruia ar fi intrat astfel pe uşa din faţă n-a mai avut loc întrucât acesta a părăsit-o ca un laş şi a fugit în Canada. Resemnata Nina este femeia care s-a vindecat de iluzie încă din copilărie când un Moş Gerilă improvizat spre a da jucării şi portocale copiilor muncitorilor unei întreprinderi socialiste a frustrat-o de această bucurie. Fuga logodnicului a constituit un al doilea vaccin împotriva iluziei şi din clipa aceea n-a mai vrut să aibă de-a face cu lumea spitalelor.
         Naratoarea e o justiţiară. Nu uită nedreptăţile care i s-au făcut pe parcursul vieţii, îndeosebi în anii de şcoală. Pornirea de a-i înţelege pe alţii, punându-se de fiecare dată în pielea lor, chiar şi atunci când aceştia se dedau la gesturi nu tocmai morale, îi e caracteristică. E  chiar dispusă la făcutul de concesii numai să nu întreţină stările de conflict, precum în discuţia despre Jacqueline Kennedy care, căsătorindu-se cu Onassis a distrus cariera strălucită a Mariei Callas. Prăpastia dintre translatoare şi medicul român ce lucrează la negru într-o clinică italiană se adânceşte cu fiecare discuţie, până ce el o expediază fără multă vorbă în ţara din care a chemat-o
        Tema centrală a cărţii Florentinei Loredana Dalian rămâne căutarea fericirii. Naratoarea nu înţelege însă de ce această fericire se plăteşte cu lacrimi şi de ce apropierea de această stare sau măcar de iluzia ei se învecinează inevitabil cu panica de a fi.
        Analepsele care învrâstează fluxul epic sunt fermecătoare, captivante şi întotdeauna motivate structural şi organic. Unele dintre acestea ar putea alcătui oricând povestiri de sine stătătoare, precum cea despre moartea Profesorului de matematică. Analogiile între situaţii existenţiale sau personaje conferă autenticitate şi credibilitate discursului narativ. Mihnea, obligat de împrejurări, mai ales de ranchiuna şi de răutatea şefului său ierarhic (unul cu care era de preferat să greşeşti împreună decât să ai dreptate împotriva lui)        să ia calea amară a străinătăţii, e comparat cu un alt iubit al Ilincăi, Sabin Ladaru, decanul Facultăţii de limbi străine. Acesta din urmă avea toate calităţile unui adevărat bărbat galant şi afectuos şi un singur defect: acela că era căsătorit. Subalterna va ajunge să tânjească după delicateţea şi blândeţea lui doar punându-l în antiteză cu Mihnea Radian, tip de Don Juan care, frustrat prin ratarea unicei sale căsătorii, va neferici toate femeile ce vor mai intra în viaţa lui. Buchetului impecabil de trandafiri pe care acesta i-l oferă de Crăciun într-o Italie prin excelenţă alienantă, Ilinca îi preferă floarea mov de ciulin (cred că Floare de ciulin ar fi sunat bine ca titlu al romanului aici în discuţie!) pe care i-a dăruit-o cândva, scoţând-o de sub haină, delicatul Sabin care o reconforta în timp ce Mihnea o oboseşte cu perfecţionismul lui pedant..
        Cum Mihnea e mai mult plecat la spitalului lui Battista, şeful clinicii italiene unde lucra ca asistent, invitata sa stă mai mult în casă şi-şi mai omoară din timp lecturând jurnalul adresat de iubitul ei unei enigmatice Lăcrămioara căreia-i relatează cu lux de amănunte tumultul său sufletesc de dezrădăcinat şi de ins căruia norocul nu i-a prea surâs. Modul şi insistenţa cu care-şi ponegreşte fosta soţie, inclusiv iubitele ulterioare pe care le-a părăsit fără scrupule de nicio culoare, amintesc de Moş Nechifor Coţcariul care, spre a o seduce mai uşor pe Jupâneşica Malca în Pădurea Grumăzeştilor, o culpabiliza fără jenă pe holeabul lui de babă care nu-i pusese-n haraba uneltele  necesare unei eventuale depanări.
         Lăcrămioara din jurnalul doctorului e pentru Ilinca oglinda trecută în care îşi poate descifra virtual viitorul. Procedeul acesta prin care un personaj se oglindeşte în altul e, de altfel, foarte frecvent în carte. Prostituata Ligia a visat să devină o doamnă, ca Ilinca, de pildă. Aceasta din urmă, la rândul ei, se gândeşte cu spaimă că şi ea joacă un rol asemănător al femeilor care apar în jurnal; Viorela, Crina, Sanda şi... Lăcrămioara pentru care traversează secrete şi sfâşietoare stări de gelozie cu atât mai acute cu cât trecutul fiinţei iubite nu mai poate fi deturnat sau confiscat în niciun fel.
        Romanul Florentinei Loredana Dalian, scris alert şi într-un stil seducător, cu suspansuri (finalul, cel puţin, ne lasă bouche bée) şi pagini de rară tensiune şi frumuseţe poetică, relatează deopotrivă creşterea şi descreşterea unei iubiri ce s-a dorit mântuitoare, dar n-a ajuns să fie, cât şi spulberarea mitului că raiul terestru ar exista oriunde dincolo de frontierele României. Nu lipsesc formulările aforistice, cu mare încărcătură gnomică („Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire”; „Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă”; „Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş”; „Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata lui valoare” etc.). Suntem întru totul de acord cu prefaţatorul care notează că „analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei”. Gruparea literară de la Helis are în această autoare cu multiple disponibilităţi lirice, epice, publicistice, unul din pilonii ei spirituali de rezistenţă, capabilă de  surprize dintre cele mai plăcute şi mai reconfortante.

                                                                                                               Ion Roşioru



24 august 2012, între munţi       

miercuri, 22 august 2012

Festivalul „Titel Constantinescu”, ediţia a V-a


Râmnicu Sărat, 18 august 2012



          Asociaţia „Renaşterea Râmniceană” şi Editura „Rafet”, avându-l ca Preşedinte/ Director pe scriitorul Constantin Marafet, a organizat anul acesta (2012) cea de a cincea ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu” dedicat personalităţii râmnicene căreia îi poartă numele. Pretextul festivalului l-a constituit concursul de manuscrise literare (poezie, proză, teatru). Din cei 529 de participanţi (dublu faţă de anul trecut), juriul format din scriitorii Horia Zilieru – Preşedinte, Adrian Botez şi Constantin Marafet, a desemnat 11 câştigători cărora li s-au publicat volumele. Am avut deosebita onoare de a mă număra printre ei, publicându-mi-se volumul de proză scurtă „A unsprezecea poruncă”. Un volum destul de subţirel cantitativ, pe care îl consideram încă în lucru, urmând să mai adaug câteva texte, dar pe care nu m-am putut abţine să-l trimit pentru a mai testa încă o dată dacă drumul meu literar ar trebui continuat sau abandonat.


          Cu acest prilej, am fost invitată la festival, împreună cu membrii Asociaţiei Culturale Helis: Gheorghe Dobre, Costel Bunoaica şi Florin Ciocea. O altă ocazie (fericită) de a fi împreună, de a ne bucura de noi cunoştinţe, de a revedea altele mai vechi. Dar mai ales de a gusta, încă o dată, bucuriile pe care le conferă astfel de întâlniri care gravitează în jurul literaturii. Din parcursul până la Râmnicu Sărat, singurul lucru demn de amintit e faptul că, în comuna Ion Roată, am dat onorul la stânga în dreptul străzii lui nenea Vasilică. Nu ştiţi cine-i nenea Vasilică? Ba eu cred că ştiţi, dacă aţi citit „Helis”-ul şi pe Gheorghe Dobre.
Gh. Dobre, C. Bunoaica, F. Ciocea, F.L. Dalian

          Manifestarea ne-a surprins în mod plăcut, atât datorită prezenţelor remarcabile de la Râmnicu Sărat, cât şi celor petrecute, vorbite sau chiar nerostite. „Atracţia” evenimentului a fost binecunoscutul scriitor (de mine, mai întâi din manuale) Dumitru Radu Popescu, câştigătorul marelui premiu pentru volum de teatru. La proză, marele premiu a fost decernat scriitorului Emil LungeanuLa poezie, nu s-a acordat, niciun volum n-a convins până la acest nivel. Ne-a onorat cu prezenţa şi Dan Mircea Cipariu (doar ce ne întâlniserăm la Sibiu), care ne-a vorbit despre proiectul Opera scrisă.ro, al cărei preşedinte este, din câte am înţeles, o asociaţie ce apără drepturile de autor. Ne-am bucurat să-l revedem pe bunul nostru prieten Tudor Cicu, premiat şi el în cadrul festivalului şi pe scriitorul şi traducătorul Ion Roşioru, pe care eu îl ştiam şi-l apreciam din paginile revistei „Helis”. Despre omul Titel Constantinescu a vorbit foarte sensibil domnul profesor Traian Gh. Cristea. La festival, a fost prezentă şi doamna Maria Margareta Labiş, sora regretatului poet Nicolae Labiş, profesoară de limba şi literatura română. Domnia sa a dedicat o „scrisoare” lui D.R. Popescu, compusă din titluri ale operelor acestuia. De asemenea, a recitat poezia „Noi, nu!” de Nicolae Labiş. Momente deosebite au fost create prin recitalurile de poezie.

          În cadrul festivităţii, au fost acordate premiile, înmânate cărţile publicate şi prezentată Antologia în care au fost cuprinşi alţi 20 de premianţi, cei care au obţinut premiile speciale. Evenimentul a fost condus de – cine altul? – domnul Constantin Marafet, ajutat de inimoasa lui soţie. Cei doi Marafeţi ne-au făcut bucuria de a sta cu noi la masă, căci, sigur, a fost şi o masă, după terminarea părţii oficiale. Scriitorii mai şi mănâncă, domnule! Nu spun se mai şi mănâncă (între ei), că asta e deja cunoscut.  Domnul Marafet ne-a mărturisit că abia după ce s-a aşezat la masă, după ce a văzut că toată lumea are loc, a numărat furculiţele, şerveţelele, scobitorile, s-a mai liniştit. Ne-a spus apoi povestea interesantă a achiziţionării tipografiei, fără a fi avut un ban în buzunar. Mie îmi plac astfel de poveşti ale oamenilor curajoşi. Însă domnia sa nu a dat dovadă numai de curaj, ci şi de pricepere. Şi pentru că, în lumea asta nebună în care mai toţi aleargă după căpătuială, se mai găseşte câte un „nebun” să pună bani din buzunar să publice cărţi, se vede treaba că şi Dumnezeu îl ajută. Spun asta deoarece îmi imaginez că nu-i uşor lucru să organizezi un astfel de eveniment; mai mult, participând şi anul anterior la festival (atât eu, cât şi domnul Dobre), am putut constata cum nivelul calitativ a crescut simţitor. Îi urăm să-şi împlinească visul şi, anul viitor, să ne vedem la un festival care va dura măcar două zile. În orice caz, felicitări pentru toată truda, domnului Marafet, juriului pentru caznele la care a fost supus, premianţilor şi tuturor participanţilor! Vreau să remarc în mod special prezenţa domnului Primar Marian Mărgărit, din comuna Boldu, care a participat şi financiar la susţinerea festivalului. Când l-am văzut vorbind la microfon mai sfios decât o domnişoară şi mai poetic decât Poetul, am vrut să-l întreb ce caută îm politichie. Dar se pare că are ce căuta, oamenii îl iubesc şi îl aleg pentru că le susţine cauza. Bravo! Domnul Marian Mărgărit este Primar la Boldu încă din ... 1990. Mi s-a şoptit că este şi poet şi cântă şi frumos la chitară.
          Ca de obicei, în astfel de ocazii, am schimbat reviste şi cărţi. Noi am oferit revista „Helis” şi cărţile: „Noaptea, cu sinele meu” – Costel Bunoaica, „Trofee” – Gheorghe Dobre, „Scrisori netrimise” şi „A unsprezecea poruncă” (Premiul „Mircea Micu”) – FL Dalian. Florin nu s-a deranjat, el nu dă importanţă acestor lucruri sau poate vrea să-l citească numai posteritatea. Eu am primit: Vasile Ghinea – „Tăcerea din cuvânt”, Marian Ilie – „Dreaptă dragostea mea Mellactonia” şi „Lupta mea cu gânduri mov”, Tudor Cicu – „Cu traista de basme prin lume” (premiul „Victor Frunză”), Emil Lungeanu – „Gura lumii – Extracţii critice fără anestezie” şi Mircea Dinutz – „De-ale democraţiei” şi „Anamneze necesare” (critică, premiul „Dumitru Pricop”).


          Noi, helioţii, ne-am îmbarcat pe la o vreme şi am luat drumul Sloboziei, însă ziua nu s-a terminat. „Acasă” ne-au aşteptat prietenii noştri Creola şi Vitalie Buzu, (care fuseseră preveniţi încă de cu o săptămână înainte), cu iepure, pizza, clătite, ţuică şi vin de la mama Basarabia, brânză cu mămăligă şi... multă căldură sufletească.
F.L. Dalian, Mircea Dinutz
          De multe ori la festivaluri, mai interesantă chiar decât latura oficială este cea din „culise”, aceea în care se leagă prietenii, unele chiar pe viaţă, se netezesc asperităţi, sau... dimpotrivă (asta mai rar). Pentru mine, acest festival „s-a lăsat” cu două izbânzi: una e cea a publicării celei de-a patra cărţi, iar cealaltă, chiar mai importantă decât prima, este faptul că l-am cunoscut pe scriitorul Mircea Dinutz (premiat, de asemenea, la concurs). 
Nu discut de texte şi contexte (prietenii ştiu de ce!), dar cert este că întâlnirea noastră a fost una specială (şi asta n-am constatat-o doar eu). Domniei sale îi dedic, împreună cu toată preţuirea mea, versurile lui Alexandru Macedonski (Rondelul meu):

„Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.

Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,

Și înălțarea e-n iertare.


video





Slobozia, 22 august  2012

marți, 21 august 2012

Mai mult Marie decât Martă




Mi-ai arătat Carul Mare,
Părea atât de aproape şi cerul atât de jos,
Ori poate noi urcasem o treaptă.
De unde?
Miroseam a păcat, tu-mi spuneai că-s frumoasă.
Te-am întrebat, privind către stele:
Atunci, cândva, ne vom recunoaşte?

A doua zi, ca la o ultimă cină,
Te sorbeam din ochi
Cum erai mai frumos decât păcatul;
Eu – mai mult Marie decât Martă.
Ai râs.
Şi râsul tâu scrijelea nume pe inimă
Precum cuţitele pe copaci.
Şi tăcerea noastră vorbea despre timp,
Despre cât de puţin timp ne rămâne pentru fericire...

luni, 20 august 2012

PE ARIPI DE DOR DOMNESC , 2012


CONCURS NAŢIONAL DE POEZIE, PROZĂ , EPIGRAMĂ, TEATRU SCURT, ESEU, REPORTAJ, PICTURĂ, FOTOGRAFIE, HERALDICĂ ŞI VEXILOLOGIE  - Rezultate


  Am primit următorul anunţ de la domnul George Baciu. Iar premiu (deşi încadrarea textelor mele la secţiunea "Memorialistică" m-a surprins oarecum), iar atribuită Bucureştiului (asta, deja, nu mă mai miră). Păcat că un asemenea concurs, dedicat lumii satului, nu are susţinerea financiară pentru a putea organiza un mic festival. Iată anunţul: 

S-a încheiat şi cea de-a V-a ediţie a Concursului Naţional de poezie, proză, epigramă, teatru scurt, eseu, reportaj, pictură, fotografie artistică, heraldică şi vexilologie, organizat de Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel”, Biblioteca Municipală „Nicolae Velea” din Curtea de Argeş, Casa de Cultură Domneşti şi Asociaţia Naţională de vexilologie „Tricolorul”, Revista „Pietrele Doamnei”. Tema propusă – lumea satului – a fost ilustrată cu talent de cei 101 concurenţi participanţi.
            Juriul, format din Ion C. Hiru (scriitor, preşedinte executiv al Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel”) – preşedinte,  George Baciu (poet, redactor şef al revistei „Pietrele Doamnei”) – secretar, lector dr. Sorin Mazilescu (Directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş), Mona Vâlceanu (poet, director al Editurii „Zodia Fecioarei”, Piteşti), Cucu Ureche (artist plastic), prof. Florica Popa şi Marian Ghiţă (director al Bibliotecii Municipale din Curtea de Argeş) – membri, a acordat următoarele premii:

Secţiunea Poezie

Premiul I
-        Vasile Popovici, Corni, jud. Botoşani
-        Any Drăgoianu, Ţânţăreni, jud. Gorj
-        Oana-Anca Preda, Topoloveni, jud. Argeş

Premiul II
-        Gheorghe Trifu, Bucureşti
-        Oxana Cârlan, Chişinău, Rep. Moldova
-        Ion Răşinaru, Anina, jud. Caraş-Severin

Premiul III
-        Virgil Şerbu-Cisteianu, Alba Iulia, jud. Alba
-        Gheorghe Popescu-Ger, Bucureşti
-        Sorin Calea, Valea Iaşului, jud. Argeş

Menţiuni
-        Constantin Geantă, Călimăneşti, jud. Vâlcea
-        Ion Crăciun-Petrişan, Timişoara
-        Paulian Buicescu, Slatina, jud. Olt
-        Elena Agiu-Neacşu, Râmncu-Vâlcea
-        Gavril Moisa, Cluj-Napoca

Secţiunea Proză

Premiul I
-        Nicuşor Constantinescu, Bucureşti
-        Mirela Penu, Bucureşti

Premiul II
-        Petre Petria, Râmnicu-Vâlcea, jud. Vâlcea
-        Neculai Laza, Constanţa

Premiul III
-        Mihaela Suciu, Bacău
-        Violeta Secoşan-Cadar, Timişoara

Menţiuni
-        Ion Crăciun-Petrişan, Timişoara
-        Grigore Buga, Măteşti-Săpoca, jud. Buzău
-        Any Drăgoianu, Ţânţăreni, jud. Gorj
-        Valentina Varău, Paşcani, jud. Iaşi
-        Petru-Ioan Gârda, Cluj-Napoca

Secţiunea Memorialistică

Premiul I
-        Dorel-Mihai Gaftoneanu, Botoşani

Premiul II
-        Florentina-Loredana Dalian, Bucureşti

Secţiunea Teatru

Premiul I
-        Constantin Geantă, Călimăneşti, jud. Vâlcea

Premiul II
-        Ioan Crăciun-Petrişan, Timişoara

Secţiunea Fotografie

Premiul I
-        Dorel Lazăr, Aiud, jud. Alba




Secţiunea Epigramă

Premiul I
-        Nichi Ursei, Râmnicu-Vâlcea
-        Petru-Ioan Gârda, Cluj-Napoca
-        Ioan-Crăciun Petrişan, Timişoara

Premiul II
-        Ion Micuţ, Râmnicu-Vâlcea
-        Liviu Zamfirescu, Bucureşti
-        Petronela-Vali Slavu, Aninoasa, jud. Hunedoara

Premiul III
-        Cătălina Orşivschi, Vama, jud. Suceava
-        Ioan Toderaşcu, Costeşti, jud. Vaslui
-        Gheorghe Bălăceanu, Iaşi

Menţiuni

-        Gheorghe Popescu-Ger, Bucureşti
-        Ştefan Al. Saşa, Câmpina, jud. Prahova
-        Mircea Micle, Baia Mare, jud. Maramureş
-        Ica Ungureanu, Buzău
-        Eugen Ilişiu, Deva, jud. Hunedoara

Marele Premiu „Pe aripi de dor domnesc”
-        Marin Voican-Ghioroiu, Bucureşti

Premiul „Petre Ionescu-Muscel”, acordat de Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel” pentru frumuseţea versului cu care descrie satul românesc
-        Dorel-Mihai Gaftoneanu, Botoşani

Premiul „Ionel Cristescu-Muşăteşti”, acordat pentru cel mai tânăr poet
-        Gabriela-Oana Bucur, Găeşti, jud. Dâmboviţa

Premiul Bibliotecii Municipale „Nicolae Velea”, acordat pentru frumuseţea poemului într-un vers
-        Adina Enăchescu, Râmnicu Vâlcea

Premiul revistei „Pietrele Doamnei”, acordat pentru sensibilitatea cu care scrie eseuri despre lumea sfântă a satului
-        Zenovia Zamfir, Râmnicu-Vâlcea
Premiul „Gheorghe Tomozei”, acordat pentru volumul „Se legănau mestecenii în vânt...Icoane din Surpate”, o frescă a vieţii la ţară păstrate în cufărul inimii
-        George Voica, Râmnicu-Vâlcea
*
Festivitatea de premiere nu va mai avea loc din motive financiare, urmând ca diplomele să fie trimise prin poştă.
Mulţumim tuturor participanţilor pentru truda cu care s-au aplecat asupra universului satului românesc.
Pentru orice lămurire ne puteţi contacta la telefoanele 0726234732, 0744682591.
           
ORGANIZATORII

Pentru sufletele domniilor voastre, o poezie despre sat:

TREC PRIN SAT

Trec prin sat când abia se deşteaptă somnul,
Poarta casei moţăie veşnicia pe frunte,
Praful din drum priveşte orb tăcerea ruginită
Şi undeva o cruce îşi piaptănă pletele cărunte.

Pe dealul dinspre uitare aleargă copilăria,
O lacrimă se frânge pe ciutura fântânii,
Mama mai toarce caierul nesfârşitei doine,
Pe care bunicul o atârnase-n grinda stânii.

Sub salcâmul din poala izvorului albastru
Coboară luna  cu stelele zornăind în buzunar,
Începe să cadă frunza peste pârleazul pustiu,
Trec prin sat, căzut în suflet, ca printr-un bazar.

George Baciu