Florentina Loredana Dalian

vineri, 24 august 2012

Un roman întru totul seducător

Recenzie de ION ROŞIORU la "Scrisori netrimise"


Domnul Ion Roşioru mi-a făcut o frumoasă surpriză, de undeva din munţii Buzăului, unde se află şi de unde mi-a mărturisit că scrie la o improvizaţie de calculator. Doar îi dădusem cartea "Scrisori netrimise", sâmbătă, la Râmnicu Sărat, iar Domnia sa a şi citit-o şi a scris o frumoasă recenzie. Mulţumiri, stimate Ion Roşioru!



                                                        Un roman întru totul seducător


          Într-un Alt cuvânt de însoţire, la Scrisori netrimise (Editura Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011) criticul şi romancierul Adrian Dinu Rachieru salută trecerea Florentinei Loredana Dalian de la proza scurtă la roman şi manifestă oarece reţinere cu privire la forma canonică a acestei specii. În plină eră internautică, mai adaugă distinsul critic, parfumul de roman epistolar ce şi-a avut cândva epoca lui de glorie în textul lumii e cu atât mai demn de atenţie. Firul narativ al discursului romanesc nu avea neapărat nevoie de găselniţa motivantă a unor texte adresative (scrisori, jurnal, felicitări) el trăind din plin prin savoarea lui pantagruelică, inconfundabilă şi inepuizabilă, ingredientată cu umor sarcastic şi (auto)ironie pe măsură, verva autoarei amintind de efervescenţa şampaniei de zile mari.
         Emitenta textuală este o profesoară universitară şi translatoare, Ilinca. Protagonista-naratoare îşi descrie drumul spre Italia, sejurul în compania iubitului ei, medicul Mihnea Radian, şi revenirea, nu lipsită de peripeţii, în ţară. Spiritul ei de observaţie e unul hiperdezvoltat, ca şi puterea de a smulge vălul aparenţelor înşelătooare de pe feţele celor cu care intră, c-o vrea sau nu, în contact. În trenul spre Baia Mare, de pildă, o babă e preocupată, chipurile, de odihna co-pasagerei şi-o tot îndeamnă să se culce, mobilul real al îndemnului ei mămos fiind să-l agaţe mai uşor pe colegul de banchetă al naratoarei pornită la drum lung. Plăcerea acesteia de a spulbera prejudecăţi şi de a despica în patru orice fir asertiv şi interogativ de convenţie socială e practic ilimitată, precum în inteligenta paralelă dintre o prostituată de profesie şi o doamnă căreia simpla hârtie matrimonială (a se citi certificat de căsătorie) îi conferă automat  statutul de vampiroaică asupra partenerului şi nu numai (p.11).  Dintre numeroasele ipostaze feminine conturate în carte, cea a femeii-monstru ocupă un loc aparte. Iată, de pildă, portretul soţiei medicului italian Battista: <meri
, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenţia ca umilul ei scalv, pardon, soţul, să iasă din operaţie şi să-i ducă de urgenţă o anumită pereche de pantofi la pus flecuri, pe care-i căşunase să-i încalţe la recepţia din seara respectivă.  Cum medicul avusese tupeul să pună viaţa pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soţii, şi-a primit plata cu vârf şi-ndesat: o săptămână de „gardă forţată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouţi şi de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary>> (p.38). La fel de posesivă şi de ingrată este şi Rozica, ex-soţia lui Mihnea, tipul snoabei prin excelenţă, căreia îi e ruşine de obârşiile ei ţărăneşti, ca de socrul ei, biet învăţător de ţară, dar cu un fler social puţin obişnuit şi străin, mai ales, de orice ipocrizie.
        Dincolo de povestea de dragoste dintre Ilinca şi Mihnea, cartea Florentinei Loredana Dalian se constituie ca o nemiloasă radiografie a unei întregi faune interlope. Se reţine ca inubliabil portretul lui Nae, şoferul care transportă prostituate în Italia şi face contrabandă cu ţigări. Visul lui a fost să aibă bani mulţi şi acum e fericit că-i are, chit că  doarme prin parcările Europei. Uns cu toate alifiile, dă şpagă vameşilor corupţi până-n măduva oaselor. Se individualizează, de asemenea, câteva prostituate de toată mâna: Ligia, care pleacă de acasă doar cu o sticlă de apă şi un pachet de gumă de mestecat şi se prostituează pe traseu spre a-i putea achita şoferului neînduplecat transportul. Ignoranţa ei este mai mult decât înduioşătoare: ea a avut ca iubit un dezgustător de vinuri şi a trăit o dragoste plutonică etc. O altă prostituată atrasă de mirajul paradisului occidental este şi Lola, lucrătoare, de faţadă, într-o pielărie şi pe care trăirea în promiscuitate a abrutizat-o, fără a-i strivi ultimul licăr de omenie sau de conştiinţă din adâncul fiinţei. Având remuşcări că a jignit-o pe Ilinca, îi oferă acesteia un inel de aur. O altă prostituată, Vulgara, îi fură banii din poşetă, dar îi lasă din ei doar cât să-şi cumepre bilet de tren când va ajunge în România. Naratoarea e luată tot timpul drept ceea ce nu e în realitate. Noroc cu şoferul-traficant care o scoate de fiecare dată din aceste nefericite qui-pro-quo-uri. Întâlnirea Ilincăi cu Mihnea şi clanul lui heteroclit şi destul de grosier e relatată fără menajamente. Interesant, din punct de vedere caracterologic, este şi romanul Ninei, femeie pe care soţul, Vasile, o maltratează, dar care s-a resemnat gândindu-se că ar putea fi şi mai rău şi bagatelizează totul. Fostă asistentă medicală, ca şi Rozica Radian, Nina a iubit un doctor, George, de dragul căruia a învăţat pe furiş şi a reuşit să intre la medicină, dar surpriza pe care urma să i-o facă viitorului soţ în lumea căruia ar fi intrat astfel pe uşa din faţă n-a mai avut loc întrucât acesta a părăsit-o ca un laş şi a fugit în Canada. Resemnata Nina este femeia care s-a vindecat de iluzie încă din copilărie când un Moş Gerilă improvizat spre a da jucării şi portocale copiilor muncitorilor unei întreprinderi socialiste a frustrat-o de această bucurie. Fuga logodnicului a constituit un al doilea vaccin împotriva iluziei şi din clipa aceea n-a mai vrut să aibă de-a face cu lumea spitalelor.
         Naratoarea e o justiţiară. Nu uită nedreptăţile care i s-au făcut pe parcursul vieţii, îndeosebi în anii de şcoală. Pornirea de a-i înţelege pe alţii, punându-se de fiecare dată în pielea lor, chiar şi atunci când aceştia se dedau la gesturi nu tocmai morale, îi e caracteristică. E  chiar dispusă la făcutul de concesii numai să nu întreţină stările de conflict, precum în discuţia despre Jacqueline Kennedy care, căsătorindu-se cu Onassis a distrus cariera strălucită a Mariei Callas. Prăpastia dintre translatoare şi medicul român ce lucrează la negru într-o clinică italiană se adânceşte cu fiecare discuţie, până ce el o expediază fără multă vorbă în ţara din care a chemat-o
        Tema centrală a cărţii Florentinei Loredana Dalian rămâne căutarea fericirii. Naratoarea nu înţelege însă de ce această fericire se plăteşte cu lacrimi şi de ce apropierea de această stare sau măcar de iluzia ei se învecinează inevitabil cu panica de a fi.
        Analepsele care învrâstează fluxul epic sunt fermecătoare, captivante şi întotdeauna motivate structural şi organic. Unele dintre acestea ar putea alcătui oricând povestiri de sine stătătoare, precum cea despre moartea Profesorului de matematică. Analogiile între situaţii existenţiale sau personaje conferă autenticitate şi credibilitate discursului narativ. Mihnea, obligat de împrejurări, mai ales de ranchiuna şi de răutatea şefului său ierarhic (unul cu care era de preferat să greşeşti împreună decât să ai dreptate împotriva lui)        să ia calea amară a străinătăţii, e comparat cu un alt iubit al Ilincăi, Sabin Ladaru, decanul Facultăţii de limbi străine. Acesta din urmă avea toate calităţile unui adevărat bărbat galant şi afectuos şi un singur defect: acela că era căsătorit. Subalterna va ajunge să tânjească după delicateţea şi blândeţea lui doar punându-l în antiteză cu Mihnea Radian, tip de Don Juan care, frustrat prin ratarea unicei sale căsătorii, va neferici toate femeile ce vor mai intra în viaţa lui. Buchetului impecabil de trandafiri pe care acesta i-l oferă de Crăciun într-o Italie prin excelenţă alienantă, Ilinca îi preferă floarea mov de ciulin (cred că Floare de ciulin ar fi sunat bine ca titlu al romanului aici în discuţie!) pe care i-a dăruit-o cândva, scoţând-o de sub haină, delicatul Sabin care o reconforta în timp ce Mihnea o oboseşte cu perfecţionismul lui pedant..
        Cum Mihnea e mai mult plecat la spitalului lui Battista, şeful clinicii italiene unde lucra ca asistent, invitata sa stă mai mult în casă şi-şi mai omoară din timp lecturând jurnalul adresat de iubitul ei unei enigmatice Lăcrămioara căreia-i relatează cu lux de amănunte tumultul său sufletesc de dezrădăcinat şi de ins căruia norocul nu i-a prea surâs. Modul şi insistenţa cu care-şi ponegreşte fosta soţie, inclusiv iubitele ulterioare pe care le-a părăsit fără scrupule de nicio culoare, amintesc de Moş Nechifor Coţcariul care, spre a o seduce mai uşor pe Jupâneşica Malca în Pădurea Grumăzeştilor, o culpabiliza fără jenă pe holeabul lui de babă care nu-i pusese-n haraba uneltele  necesare unei eventuale depanări.
         Lăcrămioara din jurnalul doctorului e pentru Ilinca oglinda trecută în care îşi poate descifra virtual viitorul. Procedeul acesta prin care un personaj se oglindeşte în altul e, de altfel, foarte frecvent în carte. Prostituata Ligia a visat să devină o doamnă, ca Ilinca, de pildă. Aceasta din urmă, la rândul ei, se gândeşte cu spaimă că şi ea joacă un rol asemănător al femeilor care apar în jurnal; Viorela, Crina, Sanda şi... Lăcrămioara pentru care traversează secrete şi sfâşietoare stări de gelozie cu atât mai acute cu cât trecutul fiinţei iubite nu mai poate fi deturnat sau confiscat în niciun fel.
        Romanul Florentinei Loredana Dalian, scris alert şi într-un stil seducător, cu suspansuri (finalul, cel puţin, ne lasă bouche bée) şi pagini de rară tensiune şi frumuseţe poetică, relatează deopotrivă creşterea şi descreşterea unei iubiri ce s-a dorit mântuitoare, dar n-a ajuns să fie, cât şi spulberarea mitului că raiul terestru ar exista oriunde dincolo de frontierele României. Nu lipsesc formulările aforistice, cu mare încărcătură gnomică („Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire”; „Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă”; „Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş”; „Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata lui valoare” etc.). Suntem întru totul de acord cu prefaţatorul care notează că „analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei”. Gruparea literară de la Helis are în această autoare cu multiple disponibilităţi lirice, epice, publicistice, unul din pilonii ei spirituali de rezistenţă, capabilă de  surprize dintre cele mai plăcute şi mai reconfortante.

                                                                                                               Ion Roşioru



24 august 2012, între munţi       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu