Florentina Loredana Dalian

miercuri, 31 octombrie 2012

Candidatul din cutia poştală a alegătorului


     
  Că tot ne pregătim de campanie electorală, am scos de la naftalină un text mai vechi. Şi totuşi actual...

        Când şi când, în cutia poştală ne mai răsar, precum ştirul prin brazde, scrisori ale candidaţilor la diverse onorabile Instituţii, ba chiar felicitări de Paşti, de Crăciun sau de 8 Martie, după caz, de la aceiaşi onorabili candidaţi, care se folosesc până şi de Învierea Domnului şi sacrificiul Său pentru gloata de nesăbuiţi, pentru a-şi mai atrage vreo câţiva drept-credincioşi, pe post de alegători cinstiţi. E! Cinstiţi – necinstiţi, alegători să fie! Şi să ne voteze pe ”noi”.
          Câţi dintre noi le iau în seamă, sau măcar în mână până la uşa casei? De cele mai multe ori, ne descotorosim de ele ca pisica de pureci, fiecare după propria inspiraţie: fie le plasăm discret în cutia vecinului (să-i moară capra de două ori!), fie le facem avioane şi aruncăm cu ele prin scara blocului sau prin curte – după posibilităţi, coane...– ori pur şi simplu le lăsăm acolo unde le-am găsit, să le onoreze – pardon! – muştele, cu ce au de prisos şi ele.
          O astfel de scrisoare (deschisă!) primise şi Istrate Afumatu` din comuna S. Şi nu doar că o primise, dar chiar avu chef s-o citească (să se mai „cultiveze” şi el) şi chiar să poarte conversaţie cu stimabila doamnă candidat la Primăria comunei.
          Iată, aşadar, conversaţia lor, de aleasă ţinută electorală, cum şade bine unei conversaţii candidat – alegător:

          „Dragi locuitori ai comunei S., ”
          Ţi-s la fel de drag eu ţie, cum mi-e mie vaca lu` nea Foamete de peste drum, care când să porneşte-a zbiera, nu mai poate omu` să se odihnească-n ograda lui sau să citească o scrisoare de la muieri d-astea care să bagă-n nădragi şi colindă satele zbierând cât le ţine gura „Votaţi-mă pe mine!”. Da`, pesemne cum nu mă poci io lipsi de vaca-asta (că doar îmi mai scapă şi mie stăpână-su câte-o sticlă cu lapte, că tot n-are ce face cu el şi i se acreşte), tot aşa nici tu nu te poţi lipsi de mine, cucoană!

          „M-aţi votat în noiembrie, pentru a vă reprezenta la Bruxelles şi vă mulţumesc!”
          Iaca scârţ! Şi de unde ştii mata că te-am votat? Că nu mai ştiu nici io pă care l-am pocnit cu ştampila, de beat ce eram. Da`, dacă crezi că te-am votat, nu-i rău. Dac-oi ajunge primăreasă, o să păstrez scrisoarea-asta să ţi-o arăt; că cine ştie ce nevoie-oi avea? Şi, dac-ai zis, nu mai poţi să dai înapoi. Ai zis-ai zis!

          „Eforturile mele pot servi României, dar nu pot schimba viaţa noastră de zi cu zi.”
          Asta s-o crezi matale, cucoană! Dă-mi voie aci să te contrez! Ba io cre` că, dacă te-ai servi de eforturile tale să te opinteşti în sapă-n locul meu, viaţa mea de zi cu zi s-ar schimba, şi-ncă cum! Care va să zică, tu ai munci, iar io mi-aş pune palma-n vorba ceea şi m-aş vântura pân lume pă banii proştilor care sapă. Da` mă rog…

          „Nu putem mişca lucrurile din loc cât timp administraţia locală – aceeaşi de ani – nu are proiecte şi se complace în mediocritate.”
          În ce? Aşa să zice pă la voi pă la Bruxel la „căcat”? Aşa s-o fi zicând. Şi cum îmi spui tu mie că nu pot mişca lucrurile din loc? Adică, dacă io vreau să mut grebla-asta mai încolo, nu pot? Iaca pot! Da` tu n-oi fi putând, ce să zic? Şi-atunci ce vii la poarta mea?

          „Vă anunţ candidatura mea la Primăria comunei S.”
          Gândesc că puteam să rămâi şi neanunţat.

          „Schimb fără regrete postul de la Bruxelles cu cel de primar la S., fiindcă îmi pasă de această comună.”
          Cum îmi pasă mie de soacră-mea! Şi ce te dai fără regrete? Cred şi io că n-ai ce regreta! Că pă la ăia nu se găseşte mare lucru, înafară de varză d-aia...

          „Nu mai avem timp de pierdut!”
          Asta să i-o spui lu` Mutu! E timp, cucoană, e destul! Timpu` şi sărăcia nu să termină niciodată, asta s-o ştii de la mine.

          „Aduc cu mine o echipă puternică de candidaţi la primării, consilii locale şi consiliul judeţean. Domnul M.C. a intrat în lupta pentru şefia Consiliului Judeţean.”
          Apăi, dacă-i aşa zmeu, de ce nu intră-n lupta corp la corp cu mine? Şi-am mai vorbi noi atuncea de şefie!

          „Oamenii sfinţesc locurile!”
          Şi popii bisericile. Zi-mi ceva ce nu ştiu!

          „Vin la primărie să vă dau, să muncesc, nu să iau.”
          Apăi ce sărăcia să mai iei! N-aţi luat destul? Ori vă gândiţi să ne luaţi şi pieile, să le faceţi săpun, să le vindeţi la igzport?

          „Am fost toată viaţa un om modest, care are alte valori decât banii.”
          Hă, hă! Şi io am fost Regele Carol I, da` n-am spus la nimeni. Hă, hă!

          „Este pariul meu cu dumneavoastră, locuitorii comunei S., a cărei fiică sunt şi căreia am datoria să-i întorc şansa pe care mi-a dat-o, de a deveni un om cunoscut şi respectat, în ţară şi în afara ei.”
          Pui pariu cu mine că, până s-apuci să-i întorci şansa, ai să-i întorci dosu`, cum a mai făcut şi alţii-naintea ta?

          „Ne întâlnim la vot.”
          E dreptul tău să crezi asta! Da`, spre binele tău, cucoană, ar fi mai bine să nu-mi tai calea!

          „Cu respect şi sinceritate, N.C.”
          Asemenea. Şi vorba-ceea: „Astă bucurie şi la voi să fie!”. Hai mai bine să ne-ntâlnim pă brazdă, cucoană, că ţara-asta nu să hărăneşte cu voturi! Am zis!


 Slobozia, 2008


sâmbătă, 27 octombrie 2012

Capriciu de toamnă



Te priveam ca pe un capriciu de toamnă
primit în dar de ziua călătorilor fără casă;
peste umăr ţi se prelingea un soare de amiază,
pe lângă noi, frunzele erau zburate de vânt,
precum zdrenţele de uraganul katrina,
peste câmpia cheală, dincolo de oraş.
Îmbrăţişaţi, păream mai aproape,
dar în minte, în inimi ne ticăiau depărtările,
ca un ceasornic vechi
prea ruginit, prea neîntors la timp...

Slobozia, 27 octombrie 2012

joi, 25 octombrie 2012

Univers Românesc XXL


Festival-concurs de literatură, pictură şi sculptură, Piteşti, 19-20 octombrie 2012




Când am gasit anunţul pe net, m-a intrigat denumirea. Adică de ce XXL? O fi numai pentru supraponderali? Ori trebuia să citesc literele ca pe cifre romane? M-am dumirit curând, intrând pe blogul doamnei Elena Toma şi am aflat că, de fapt, concursul se adresa unor „oameni excepţionali, de mărimi excepţionale”. Dar nu la talie, nu la pantofi. Nici macar la IQ. Şi că „Adevărata frumuseţe nu are vârstă, greutate, înălţime. Ea este spirit ce dăinuie”. Acum, în urmă, după ce am cunoscut-o pe doamna Toma, pe ceilalţi implicaţi, după ce am fost la Piteşti, pot afirma că XXL face referire la mărimea sufletului. Chiar îmi place cum sună: oameni cu suflet XXL.

Elena Toma nu s-a mulţumit să primească nişte texte la concurs, apoi să anunţe rezultatele. Acesta a fost doar pretextul. A dorit să interacţioneze cu fiecare, să creeze împreună cu oamenii întâlniţi în spaţiul virtual un adevărat univers al celor iubitori de cultură, de artă, de frumos. Şi nu s-a oprit aici: dacă totul ar fi rămas în virtual, ar fi semănat cu o iluzie. Viaţa noastră e plină de iluzii, nu se simţea nevoia de una în plus. De aceea, făcând eforturi pe care numai dumneaei le ştie, contactând oameni XXL, a reuşit să ne adune într-o frumoasă locaţie a nu mai puţin fascinantului oraş Piteşti, în data de 19 octombrie 2012.

Mă grăbesc să spun totul şi sar etape. Încă n-am ajuns la Piteşti. Acolo se află doar doamna Toma, iar eu la Slobozia. După ce i-am trimis, în format electronic, o revistă „Helis”, m-a sunat să mă întrebe ce revistă-i asta şi dacă n-am vrea să devenim parteneri ai recent înfiinţatului Radio Club XXL. Am vorbit cu redactorul şef – domnul Gheorghe Dobre – a fost de acord, şi iată-ne parteneri întru ale culturii. În baza acestui parteneriat, revista „Helis” a acordat un premiu la concursul Univers Românesc XXL, elevei Tabita Streinu (13 ani) din Drobeta Turnu Severin. Mama Tabitei, doamna Daniela Streinu, mi-a spus că Tabita este foarte fericită. Noi nădăjduim să-i dăm aripi cu modesta noastră contribuţie şi chiar am rugat-o pe doamna Daniela să o încurajeze şi să o ajute cât poate în exprimarea pe mai departe a talentului şi pasiunii sale. Evident, sperăm să audă/ citească şi profesorii de română ai Tabitei, şi nu numai ei.

Design: Florin Dănilă
Tot în baza parteneriatului cu revista „Helis”, doamna Elena m-a întrebat, aşa, fără pregătire prealabilă, dacă nu vreau să devin redactor al unei emisiuni de radio în care să prezint revista şi pe truditorii ei, să citesc din creaţiile mele şi ale autorilor slobozeni şi, în general, să spun cam ce-mi place. Am fost extrem de încântată de idee, chiar dacă m-am blocat la incompatibilităţile tehnice dintre programe. Astfel, în marea sa generozitate, doamna Toma îmi alocase două spaţii de emisie: unul joia, la emisiunea „Profil Cultural”, iar altul vinerea, cu emisiunea pe care am intitulat-o, după mai multe încercări: „Din Bărăgan, cu drag!”. Am apreciat enorm încrederea pe care mi-a acordat-o şi faptul că mi-a dat libertate în realizarea emisiunilor. Am aflat cu tristeţe că, momentan, radioul s-a închis. Tristeţea provine nu atât din faptul în sine, cât mai ales din motivul acestei decizii care a aparţinut doamnei Toma. Unul dintre redactorii îndrăgiţi ai radioului şi bun prieten al doamnei Toma – domnul Mircea Vrăjitoru din Constanţa – este destul de grav bolnav. Elena Toma a închis radioul adresând lui Mircea Vrăjitoru un ultimatum: „Până ce n-ai să te faci bine, n-am să-i dau drumul!”. Să ne rugăm pentru sănătatea lui Mircea şi pentru revenirea radioului!
La Piteşti, am fost invitată împreună cu Gheorghe Dobre. Eu, în calitate de premiantă (atât la proză, cât şi la poezie), domnul Dobre, în calitate de redactor şef al revistei „Helis” şi preşedinte al Asociaţiei Culturale „Helis”. Domnia sa, din motive nemotivate, nu a putut veni. Astfel, Asociaţia Helis a fost reprezentată de doamna Creola Buzu. De unde până unde? Păi… de la Vitalie.
Foarte mândre de noi că am nimerit autostrada Bucureşti-Piteşti (via centura Bucureştiului), am uitat să ne oprim la timp. De fapt, indicaţiile preţioase ale unui taximetrist (care a sărit peste un „dreapta, la primul sens giratoriu”), ne-au trimis tocmai la Poiana Lacului (la vreo 15 Km de Piteşti). Nu-i nimic, a fost un drum minunat prin pădure, într-o zi blândă de toamnă în care auriul copacilor parcă te umplea de lumină. E frumos drumul până la Poiana Lacului, dar, dacă vreţi să ajungeţi la „Cornul Vânătorului” nu uitaţi să faceţi de două ori dreapta, dreapta, la sensurile giratorii. Ei, tot păţitu-i priceput! 
„Cornul vânătorului” este o locaţie absolut mirifică şi nu-mi imaginez anotimp în care să arate mai frumos decât toamna. Însă, dacă mergeţi toamna, nu uitaţi să vă luaţi şi casca de protecţie. Mai pică din când în când câte o castană sau ghindă. Eu am luat două: una în parbriz şi una în cap. Şi nu mi-e de parbriz, că acela se schimbă… N-am să trec repede peste „Cornul vânătorului”. Nici n-am să-l descriu. Cine vrea informaţii le găseşte pe internet, sunt şi fotografii „rotitoare” pe site-ul locaţiei. Eu vă voi spune doar ceea ce nu găsiţi pe internet, oricât aţi căuta. Google search n-a ajuns la performanţa (şi daţi-mi voie să-mi exprim convingerea că nici nu va ajunge vreodata) de a depista oamenii cu suflet XXL. Unul dintre aceştia este Patronul Liviu Iliescu, cel care a pus la dispoziţie, timp de 2 zile, cazarea, masa şi sala de desfăşurare a festivităţilor pentru toţi cei prezenţi la festival. Vi se pare mult? Vi se pare puţin? Faceţi la fel aceia care vă permiteţi şi aflaţi răspunsul! Iar aceia care nu vă permiteţi, înghiţiţi-vă replica „Las’ că are de unde!” (în cazul în care v-ar da târcoale)! L-am surprins ajutând la aranjarea meselor, privind cu ochiul atent la detalii, iar când a fost invitat la microfon, a spus vreo două cuvinte, cu grijă să nu pară în centrul atenţiei. L-am felicitat şi i-am mulţumit pentru gestul său şi mi-a răspuns cu modestie: „Nici eu n-am avut dintotdeauna; apoi, cultura trebuie ajutată”.  
Doamna Toma ne-a aşteptat în holul hotelului, apoi am ieşit în grădina de vară, unde ne-a dat indicaţii despre ce avea să urmeze. Ce avea să urmeze a fost o festivitate cumva mai altfel, combinată cu filmare pentru realizarea a două filme – unul pentru emisiunea „Treptele succesului” de la Curier TV Piteşti (redactor: Elena Toma, operator: Alin… Vitamină), iar altul pentru un concurs de scurt-metraje. Aşadar, doamna Toma e hotărâtă să ne arate lumii. Sperăm ca lumea să nu ne arate cu degetul. 


A fost o experienţă intersantă, cu tot ce s-a petrecut acolo. Am admirat nespus elevii pregătiţi de Elena Toma, foarte talentaţi, care au cântat, au dansat, au încântat. Toată stima, doamna Toma! Am spus-o şi nu voi înceta s-o spun: avem o generaţie de tineri frumoşi, deştepţi şi talentaţi. Trebuie numai să „pună cineva mâna pe ei”, să-i adune de pe străzi, din baruri şi de pe aiurea, şi să-i pună că cânte, să danseze, să picteze, să joace teatru, şah, tenis, să scrie, etc, aşadar să le stimuleze cumva creativitatea şi talentul. 

Am avut ocazia să-i ascultăm pe cei premiaţi, dar nu numai. Un „personaj” pitoresc şi încântător este doamna Olga (de profesie avocat sau procuror), dar care, intrând în Salonul Oval cu braţul plin de flori, s-a recomandat „Olga, florăreasa”, dumneaei fiind deţinătoarea unei florării. Ne-a spus cu zâmbetul pe buze că afacerea cu florile e destul de profitabilă, mai ales de pe urma bărbaţilor. Dar nu numai. „Unii sunt aşa de îndrăgostiţi că nu-şi mai dau seama că, dacă Olga ar vorbi, ar ieşi război civil”. Să nu vorbiţi, doamna Olga! Fix asta ne mai lipsea – război civil. În rest, de nimic nu ducem lipsă.
Alături de noi a fost şi fiica cea mică a doamnei Elena – Ana-Maria Toma – solistă la cafeneaua „Iguana” din Bucureşti, împreună cu al său prieten (slobozean!), Liviu. Creola a descoperit în Liviu un fost elev. Ce mică-i lumea! Sau, cum spunea cineva: „Lumea nu-i decât un sat mai mare”.
M-am bucurat să-i cunosc şi pe Liviu Dumitrana („vinovatul” fără vină de apariţia radioului), Corina Militaru şi domnul Militaru, Lili şi Costel Cristea (redactori), Ionel Riţi, Dorel Pietrăreanu, Ana RaneteIoana Stoilă. Cu toţii i-am cântat „Mulţi ani trăiască” doamnei Toma, a cărei zi de naştere fusese „ieri”, adică pe 18 octombrie. La rândul ei, artista Elena Toma ne-a încântat cu vocea sa, cu care a vrăjit mulţi oameni, cu nişte ani în urmă.

Dincolo de povestea acestui festival, de cele petrecute acolo, m-a impresionat până la zguduirea simţurilor povestea de viaţă a Elenei Toma, spusă pe scurt de ea însăşi. Mai bine de o oră, am ascultat toţi, abia îndrăznind să respirăm, o „spovedanie”, am asistat la derularea pe fast forward a firului unui destin cutremurător, dar la capătul căruia se află multă lumină. Voi spune doar concluzia dumneaei: „Am înţeles că rostul meu e să-i fac pe oameni fericiţi. Nimic pentru mine, totul pentru alţii”. Nu sunt îndreptăţită să vorbesc despre aceasta, nici nu vreau să-mi fac „rating” pe seama unei poveşti care nu-mi aparţine; ştiu numai că, dacă aş fi văzut un film (posibil să fie făcut unul), aş fi considerat că autorul scenariului a exagerat, că nu este deloc realist, că nu, astfel de lucruri nu se pot întâmpla. Şi totuşi, viaţa e uneori un regizor suprarealist care ne obligă să asistăm neputincioşi la propriile drame ale trecerii noastre prin această scurtă călătorie pământeană. Noi devenim actorii care n-au voie să schimbe replica, decorul, „partitura”. Piloţii care au pierdut legătura cu turnul de control, fiind nevoiţi să-şi poarte singuri aeronava prin ceaţă. Şi totuşi, şi totuşi se-ntâmplă minuni! O astfel de minune s-a întâmplat Elenei Toma, nouă, celor care am cunoscut-o şi o preţuim pentru ghiduşiile pe care le pune la cale din „palatul culturii mele”. Îi dorim ani mulţi şi fericiţi şi cât mai multe întâmplări XXL! La care, evident, să fim şi noi de faţă.

A doua zi, după micul dejun, după ce am mai depănat diverse poveşti, am împărţit reviste şi cărţi (misiune specială de la „şeful” Dobre), ne-am luat la revedere. Ce frumos cuvânt! Revedere. Cu toate că uneori îl spunem fără să-l onorăm. Am profitat de ocazie, pentru a mai vedea ceva din oraşul Piteşti. Foarte aproape de „Cornul Vânătorului” se află Mănăstirea „Sfânta Treime” şi Parcul Trivale de care piteştenii sunt aşa de mândri. Au şi de ce. Aşa cum aveam să constatăm şi prin alte parcuri, acestea sunt nu doar frumoase şi curate, ci şi dotate cu aparate de fitness, la care accesul este permis gratuit tuturor. Un proiect al Primăriei Piteşti. Vrem şi noi, domnule Primar! 
După ce ne-am limpezit privirile cu frumuseţea din jur, ne-am mai luminat puţin sufletele la Mănăstire, am luat drumul înapoi spre casă. Despre care nu voi mai povesti. Veţi spune că e prea de tot, că inventez. Atâta vreau să vă întreb: v-a reuşit vreodată performanţa de a intra pe autostradă pe contrasens? (Ca-n bancul ăla: Soţia îşi sună soţul şi-l informează: „Ai grijă, dragă, că anunţă la radio că a intrat un ameţit pe autostradă pe contrasens! La care soţul îi răspunde superior: „Unul singur? Da’ de unde! Sunt o grămadă!”). Nici mie, nu vă speriaţi. Dar am fost la un pas. Noroc că Dumnezeu îi apără şi pe ameţiţi! Doamna Toma, n-aţi putea aranja pe la Ministerul Transporturilor să facă şi o autostradă XXL?



Slobozia, 24 octombrie  2012

video






duminică, 21 octombrie 2012

La Casa Tudorii, 2012

Festival concurs de tradiţie culinară ialomiţeană, ediţia a II-a, 13, 14 octombrie 2012




Aşa cum reiese şi din Zapisul semnat de domniile lor, Silvian Ciupercă şi Florin Vlad (Preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, respectiv Directorul Muzeului Judeţean), în anul Domnului 2012, cele două instituţii au continuat iniţiativa de anul trecut, pe locul vechii aşezări dispărute – Oraşul de Floci – organizând cea de a doua ediţie a festivalului de tradiţie culinară ialomiţeană „La Casa Tudorii”. Încă din 2011, am aplaudat ideea şi reuşita festivalului, iar anul acesta m-am bucurat să constat că nu a fost abandonată, dimpotrivă, parcă amploarea evenimentului a fost şi mai mare.

Faptul că acolo s-au adunat nişte specialişti în arta culinară, că atmosfera a fost exemplar întreţinută de un spectacol folcloric, sunt lucruri mai puţin importante. Ceea ce mi se pare extraordinar şi demn de toată aprecierea este, de fapt, spiritul acestei acţiuni, bucuria cu care oamenii s-au adunat, cu mic, cu mare,  pe un câmp, pentru a menţine vie tradiţia culinară şi folclorică a locului. Diversitatea vârstelor e, de asemenea, un fapt îmbucurător (de la copii de 4 ani, la adulţi de 80), un semn al continuităţii noastre, nu doar la nivel individual, dar şi ca popor care îşi iubeşte şi menţine tradiţiile (chiar dacă, uneori, pare că abia şi le redescoperă). Doresc să felicit pe toţi truditorii la acest festival, de la organizatori, la concurenţi, pe ceilalţi participanţi, fie şi gură-cască (din această categorie am făcut şi eu parte), întrucât acolo, în situl arheologic de la Oraşul de Floci s-au petrecut lucruri frumoase, care mişcă sufletul. De remarcat marea diversitate de vârste şi chiar de... etnii.
Standurile ingenios aranjate te îmbiau să le zăboveşti în preajmă. Am reţinut copiii de la Ograda, Ţăndărei, Slobozia (Colegiul „Mihai Viteazul”, împreună cu directorul Vitalie Buzu, prezent între elevi, precum cloşca şi puii) şi am rămas mută de admiraţie în faţa celui de la Munteni Buzău. Nu sunt subiectivă (deşi aş avea motive, recunosc, acolo mi-am petrecut nişte ani din viaţă, acolo m-am format ca om şi sigur că tresare ceva în tine ori de câte ori îţi intersectezi cărările cu satul copilăriei), însă aranjarea a fost chiar de nota zece, admirată şi aplaudată de multă lume. Am apreciat, de asemenea, prezenţa şi implicarea câtorva dintre personalităţile satului: Primarul Florin Stan, Preotul Gheorghe Ardeleanu (ambii împreună cu familiile), Bibliotecara Mariana Badea. Aşa este frumos, conducătorii administrativi şi spirituali, coordonatorii culturali să fie pe cât posibil de mult împreună cu cei de a căror soartă sunt răspunzători, într-un fel sau altul.
Cât despre preparate... juriul a avut căderea să decidă. Eu, copleşită de frumuseţea din jur şi de spectacolul folcloric, am gustat numai din fasolea preparată de echipa Jandarmeriei (ale cărei calităţi le testasem încă de anul trecut; calităţile fasolei, nu echipei).
Spectacolul folcloric de înaltă ţinută a fost pregătit sub oblăduirea doamnei Elena Gârbacea care a stat tot timpul lângă scenă şi a monitorizat atent cele petrecute. 
A şi plouat, dar nimeni n-a dat importanţă ploii, artiştii şi-au continuat spectacolul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar spectatorii, cu nimic mai prejos, s-au prins şi ei de pe margine în hore, sârbe şi alte ţopăieli. Aici vreau să aduc un plus de apreciere tinerilor şi foarte tinerilor care au dansat minunat. Când îi văd, îmi creşte inima. Domnul Gheorghe Dobre mi-a spus că lui îi piere pesimismul când vede aceşti minunaţi copii care ne duc tradiţiile mai departe. Să avem grijă de ei, să-i iubim şi să le-o arătăm, mai ales! Ei sunt bunul nostru cel mai de preţ!

Dintre cei care au evoluat pe scena improvizată, amintim: Ansamblul folcloric „Doina Bărăganului”, interpreţii Gheorghe Mocanu, Nicolae Rotaru, Ioana Marin, Ansamblul Liceului „Areta Theodorescu” din Griviţa, Ansamblul din Făcăieni, Grupul şcolii gimnaziale din Feteşti, instructor doamna Florentina Gheorghe (au prezentat un program special cu tradiţii ale rromilor), Grupul „Muntencuţele” (solistă Anişoara Dumitru) din Munteni-Buzău, Ansamblul bărbătesc din Luciu, Armenii din Slobozia şi un grup de elevi împreună cu profesorul lor – „Nuferii Dunării” din Giurgiu, care au interpretat superb câteva melodii la mandolină. Toţi au avut prestaţii excelente, pentru care îi felicităm şi le mulţumim. Să-mi fie iertat dacă am uitat pe cineva. Ca o scriitoare care se respectă, niciodată n-am şi foaie şi instrument de scris la mine. Astfel, am notat pe un bileţel cu o listă de cumpărături pe care mi l-a dat mama din geanta ei, scriind pe spatele cui se nimerea. Pe lângă faptul că n-am putut descifra toate hieroglifele, mi-a mai şters şi ploaia vreo două nume.

Evenimentul s-a bucurat de prezenţa înaltelor oficialităţi ce reprezintă judeţul Ialomiţa: Senator Mihăiţă Găină, Deputat Cristina Pocora, Deputat Marian Neacşu, Preşedinte CJ Silvian Ciupercă, Director CJ Ilie Cioacă, Primarul din Giurgiu.
Dintre helisieni, au onorat cu prezenţa Oraşul de Floci scriitorii: Gheorghe Dobre, Florin Ciocea (pe care noi îl aşteptam cu bulzul, dar el a venit cu... neamurile), Ilie Comăniţa (alias I. Cioacă, domnia sa intră şi la oficialităţi şi la scriitori), Şerban Codrin şi pictorii Valeriu Stoica şi Vasile Aionesei.

Să nu uităm că, în această perioadă, încă se desfăşoară la Slobozia Salonul Anual de Carte, organizat de Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu”. Pe 1 octombrie, conform tradiţiei, s-a sărbătorit Ziua scriitorului ialomiţean. Un alt prilej de a mai afla cine, ce a mai scris, de a se întâlni scriitorii între ei şi cu cititorii.

Dorim oraşului şi judeţului nostru cât mai multe şi diversificate evenimente culturale, cu nădejdea că vom reuşi, astfel, să contracarăm efectul de cratiţă şi de televizor. Nu ştiţi despre ce vorbesc? Acum, când termin articolul, m-am întors de la un spectacol extraordinar, intitulat inspirat „Dor de România”, un adevărat regal susţinut de Corala „Armonia” a Arhiepiscopiei Constanţei, medaliată cu aur în Statele Unite ale Americii,  baritonul Cătălin Ţoropoc, soprana Laura Dumitru şi pianista Natalia Gribinic (artişti ai Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa). La un concert de-o astfel de ţinută, mă aşteptam ca locurile Casei Municipale de Cultură să fie insuficiente. Din păcate, sala a fost jumătate goală. Sau plină, depinde care parte vrei să o priveşti. Chiar dacă m-am întristat, am decis ca, până la urmă, să privesc jumătatea plină. Cineva remarca la un moment dat lângă mine: „Cam multe şi puternice aplauze pentru o sală atât de goală”. Aşa şi era. Puţini, dar buni. Şi totuşi, parcă ar fi mai bine mulţi dar buni. Mai ieşiţi fraţilor din Kauffland, din pieţe, de pe stadioane, de la cratiţa cu fasole şi, mai ales, din faţa aparatului de redus venituri şi creiere (da, televizorul!), căci viaţa mai are şi alte frumuseţi demne de văzut, de simţit, de trăit!

Slobozia, 16, 18 octombrie  2012

video



miercuri, 17 octombrie 2012

Asediul cuvintelor




Îmbrăţişează-mă în cuvinte – singura îmbrăţişare îngăduită –
Alintă-mă în Do major
Şi îmblânzeşte melancolia acestei toamne
Cu vreo două silabe.
Dacă azi sunt plecată din mine, 
E numai pentru că azi sunt geloasă
Pe sunete, pe gânduri
Pe fiecare surâs care nu-mi este adresat.
Nu ştiu să mint, însă dacă aş face-o,
Aş zice că toate acestea nu contează.
Îmbrăţişează-mă în cuvinte,
Ţine-mă strâns, să nu mă pierzi printre verbe!
Să nu alunec de pe portativ.
Poate-ţi voi răspunde cândva
Cu zborul unui pescăruş.
Poate...
Până una alta, îmi plec genunchii,
Cu gândul că poate vreodată
Toate celelalte, cu adevărat, nu vor mai conta.
Nici cuvintele, nici cheia sol,
Nici tristeţile acestei toamne rătăcite prin simţuri.
Îmbrăţişează-mă în cuvinte!
Iar eu voi tăcea...


Slobozia, 17 octombrie 2012

Mulţumesc domnişoarei Mariana Petre pentru fotografia care m-a inspirat. Nu ştiu cine este autorul. 


luni, 15 octombrie 2012

Spectacolul "DOR DE ROMÂNIA"






CONSILIUL JUDEŢEAN IALOMIŢA
CENTRUL CULTURAL UNESCO ”IONEL PERLEA” IALOMIŢA 

Vă invită la
Spectacolul "DOR DE ROMÂNIA"
Joi, 18 octombrie 2012, orele 18.00
Casa Municipală de Cultură Slobozia

Spectacol susţinut de:

LAURA DUMITRU – soprană
CĂTĂLIN TOROPOC – bariton
NATALIA GRIBINIC – pianistă

Solişti:

- Arhid. Claudiu Banu,
- Diac. Clinciu Adrian,
- Diac. Iulian Coman,
- Chiriac Alexandru,
- Pr. Cătălin Stanciu 

Dirijor - ARHIDIACON IULIAN DUMITRU


CORALA „ARMONIA” A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI va concerta în premieră la Slobozia
    Arhiepiscopia Tomisului se poate mândri că deţine cel mai bun cor bărbătesc din lume.
    A certificat-o Olimpiada Corală Mondială, desfăşurată în această vară la Cincinnati – Ohio, în Statele Unite ale Americii.
    Înfiinţată în anul 2001 la iniţiativa Pr. Arhidiacon Asist. Univ. Iulian Dumitru, pe atunci profesor de muzica la Seminarul Teologic din Tulcea, Corala bărbătească ARMONIA este formată din preoţi, diaconi şi studenţi la Facultatea de Teologie din Constanţa.
Sub oblăduirea Arhiepiscopului Tomisului, Teodosie, Corala "Armonia " a susţinut nenumarate concerte, atât în ţară (Bucureşti, Ploieşti, Mangalia, Tulcea, Constanţa), dar şi în străinatate (Patriarhia din Constantinopol, Bari - Italia, Madrid - Spania, Zurich - Elvetia, Londra - Anglia, Dublin -Irlanda, şi în Ţara Sfântă a Ierusalimului, cu mai multe ocazii).
    Corala este laureată a mai multor festivaluri de muzică religioasă şi folclorică din ţară, dar cea mai importantă şi cea mai recentă distincţie este Medalia de Aur la Olimpiada Corurilor din întreaga lume, atât la secţia religioasă, cât şi cea folclorică.

    Formaţia ARMONIA va susţine un recital la Slobozia, joi, 18 octombrie, orele 18.00, în formulă restrânsă, la Casa Municipală de Cultură, sub genericul DOR DE ROMÂNIA.

    SOLIŞTI:
    Soprana Laura Dumitru - laureată a Premiului I la Concursul Naţional de lied „Ionel Perlea”, ediţia 2007; Colaborează cu Opera din Constanţa şi cu Teatrul „Nae Leonard” din Galaţi,
    Baritonul Catalin Toropoc - laureat al Marelui Premiu la Concursul Naţional de lied „Ionel Perlea” 2011; Solist al Operei Constanţa,
    Pianista Natalia Gribinic - Pianist la Opera Constanţa
    Părintele Catalin Stanciu, dirijor al Coralei "Sfântul Mare Mucenic Mina" a Protopopiatului Slobozia, solist al Coralei „Armonia”.
    Iulian Dumitru - dirijorul coralei încă de la înfiinţare, totodată fondator şi dirijor al coralelor "Carpe in Deum " - Tulcea şi "Sf. Ioan Valahul" Giurgiu. A fost remarcat de maestrul Marin Constantin, dirijorul " Madrigalului", îl are ca mentor pe maestrul Valentin Gruescu, dirijorul "Coralei Danielescu" din Ploiesti, si a studiat tehnica dirijorala cu maestrul Boris Cobasnian.

    Programul este in totalitate românesc, cu lucrările de referinţă ale liricul romanesc: piese religioase, cor si solisti, piese din folclorul romanesc , doine, compozitori celebri pe versuri si mai celebre.

Preţ bilet: 10 lei


joi, 11 octombrie 2012

Cuţitul


-         Nu te duce, Ioaneee! Nu te duce, mă, că-i drumu’ rău!
Femeia striga aşa cum strigă femeile de la ţară, cu-n soi de disperare şi, totodată, cu resemnare-n glas, ştiind bine că nu se pot pune contra voinţei omului lor, orice-ar face.
-         Ioane, întoarce-te, n-auzi! Nu vezi, mă, c-a troienit peste tot? Barem aşteaptă dimineaţa, că nu vezi nimic! Şi te duci să-l cauţi degeaba.
Se ţinea după el ca o umbră, înainta cu greu pe cărarea făcută dimineaţă şi care-acum se-astupase iar pe jumătate. În poartă, mai făcu o-ncercare:
-         Stai, mă creştine, stai, că-i drumu’ rău!
-          Şi ce te vaiţi? Am să dau drumu’ la o parte! Dacă trebuie, mă duc! Şi trebuie! Du-te-napoi în casă, să nu te fericesc cu-n dos de palmă! Ce, ţi-e că mor? Las’ că nu scapi tu de mine, cu una, cu două.
Dădu să-şi vadă de drum, dar parcă ceva îl ţintui în loc. Se-ntoarse spre femeia lui şi-i puse palma stângă pe obraz, privind-o drept în ochi. Aceasta, până să se dumirească, făcu un gest de fereală, instinctiv, ca atunci când eşti învăţat că palma se ridică mai des ca să lovească, decât să mângâie.
-         Stai, fă, nu fii proastă, că nu dau!
O privea cu duioşie, cum n-o mai privise demult, de când a prins-o de mijloc în horă, de nu se mai dezlipise de ea. Se mai ofilise. Şi glasul i se asprise, talia se-ngroşase, iar ochii nu-i mai jucau în cap. De ce n-or rămâne femeile frumoase, ca atunci când sunt tinere?
-         Filofteio, dac-o fi să nu mă mai întorc… adică lasă! Mă-ntorc eu!
Ce rost avea? Dacă nu s-o mai întoarce, ştie ea ce are de făcut. Şi dacă nu, totdeauna se găseşte cineva care ştie. Avea un nod în gât. Vântul şuiera duşmănos, spulberând pe lângă ei zăpada. Se auzea un câine urlând. Poarta a scârţâit de două ori, parcă împinsă de-o mână nevăzută.
-         Du-te, Filofteio! Să dai drumu’ la câine! Dacă m-oi rătăci, o să mă caute.
O bătu uşor pe umăr, a-mbărbătare, apoi dispăru în noapte.
Filofteia oftă cu resemnare. Ştia că n-are cum să-l întoarcă. Se duse şi dădu drumul câinelui, cum îi poruncise, apoi intră în casă, verificând să aibă lopata pe dinăuntru, dădu mai mare flacăra lămpii şi începu să împletească un ciorap.
Aşa era omul ei. Hotărât. N-avusese de lucru şi vecinu’ Aurel, îl mâncase limba să-i spună c-a auzit de la a’ lui Tocileanu c-a rămas frate-su împotmolit cu căruţa pe drumul dinspre moară, acolo unde apa Ialomiţei făcea un cot. Atât i-a trebuit. A sărit ca nebunu’ să se ducă să-l scape. Şi poate nici nu-i adevărat. Da’ te pui cu Ion? S-a-ngrijit de frate-su mai mic ca de copilul lui, încă de când erau ţânci. Şi-aşa a rămas, cu grija lui. Să nu-i lipsească nimic, să nu păţească ceva, să nu-i zică nimeni: „Dă-te mai încolo!”. Cum a fost atunci când s-a luat de el Axinte poliţaiul. Nu s-o fi luat nici ăla de el degeaba, da’ Ion, când a auzit, a luat foc. Şase luni a stat la pârnaie. Da’ şi poliţaiu’ cu mâna-n ghips. Când a ieşit de-acolo, tot nu s-a potolit, i-a spus lui Axinte că, dacă se mai leagă de Grigore, îi ia gâtu’. Aşa era omul ei. Hotărât. Acum umbla bleaura prin nămeţi, să-l găsească şi să-l tragă cu căruţa spre casă. Zicea că se duce să ia ajutoare de la Primărie, da’ cin’ să iasă pe vremea asta afară!

          Înainta tot mai greu. Nimeni nu voise să-l ajute. Toţi îl făceau nebun şi-l sfătuiau s-aştepte până dimineaţă. Cum s-aştepte? Până dimineaţă mai era mult. Putea să… Doamne fereşte! Îşi croia drum anevoie. Tot împărţise la zăpadă în stânga şi-n dreapta, dar parcă începuse să-l lase puterile. Vântul se mai potolise şi tot era bine că nu-i bătea din faţă.
          Se trezi deodată înaintea căruţei, crezând mai întâi că i s-a năzărit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar unde-i Grigore? Calul, deshămat, se trântise jos, pesemne sleit de frig. Se aplecă asupra lui şi, văzând că respiră, îşi trânti trupul mătăhălos peste al animalului, cu gând să-l încălzească. Dar se gândi că nu poate sta mult aşa, să nu-l ia somnul. Trebuia să-l găsească pe frate-său. Că doar de-aia venise.
          Grigore săpa şi el, dar în direcţie greşită. În noapte, nu-şi dăduse seama că, pe la o vreme, cărarea o cotise strâmb. Se gândea să ia doar calul, căruţa n-avea decât să stea acolo pân-o da firul ierbii. Din când în când, se mai uita înapoi. Îi păru că zăreşte o umbră şi parcă o mogâldeaţă pe la gâtul calului. „Asta mai lipsea, să ne tăbare vreun lup!” Pipăi lama cuţitului şi se linişti când îi simţi atingerea rece. Era cel mai bun cuţitar din sat şi din alte şapte împrejur. Nenea îl învăţase. Încă de când era mic, îi desluşise meşteşugul azvârlirii cuţitului la distanţă. Câtă chelfăneală-a mai mâncat! Dar n-a fost în zadar. Nenea nu se supărase că l-a întrecut. Dimpotrivă, era mândru de el.
          Se apropie fără zgomot şi, când ajunse la distanţa de la care nu putea da greş nici cu spatele, ţinti scurt şi lovi. Auzi un geamăt înfundat, care parcă n-ar fi fost de animal. Când se apropie, văzu îngrozit că împlântase lama cu tăiş pe ambele părţi într-un om. Întorcându-l cu faţa, nu-i veni să creadă. „Neneee! Ce-am făcut, Dumnezeule?! Nene, iartă-mă, am crezut…” Ion mai gemu o dată-nfundat, apoi îşi schimonosi faţa cu intenţie de zâmbet: „Bravo, Grigore! Sunt mândru de tine. Exact aşa cum te-am învăţat. Da’ puteai şi tu să dai greş măcar de data asta!” „Nene, nene, să nu mori, bre, de mâna mea! Ce-am făcuuut? Ce-am făcut?” „Ia nu te mai boci ca o muiere! Ia şuba asta de pe mine şi puneţi-o pe spate! Rezistă până dimineaţă, c-or să vină de la Primărie cu lama… Vezi, ai grijă să nu răceşti! Să nu păţeşti ceva, c-o să… o să mă certe maica fii’ncă n-am avut grijă de tine aşa cum mi-a lăsat cu limbă de moarte când s-a prăpădit… Eu sunt frânt. Lasă-mă să dorm niţel!

          În lumina zorilor care începuseră să se ivească, zăpada se roşise precum garoafa prinsă în iia Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă. Mai ştie şi ce cânta, atunci, lăutarul: Că nu-i om să nu greşească/ Dragoste – să nu pârlească/ Nici om care să nu piardă/ Dragoste – să nu te ardă...

Slobozia, 10/ 11octombrie 2012

duminică, 7 octombrie 2012

Ziua Mondială a Educaţiei, 2012


Întâlnire cu elevii la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia



În fiecare an, la data de 5 octombrie, se sărbătoreşte Ziua Mondială a Educaţiei. Anul acesta, Ministerul de resort a decis să nu se ţină cursuri, însă elevii şi profesorii să participe la diferite activităţi cultural-educative. Unii au înţeles din aceasta că trebuie să facă matematică, apoi să dea drumul elevilor acasă (nu dăm nume, dar nici nu ne bucurăm). Din fericire, au existat şi şcoli care au ales să-şi implice elevii în alte acţiuni decât cele obişnuite la clasă. Una dintre acestea a fost întâlnirea pe care am avut-o cu elevii Liceului Pedagogic „Matei Basarab” şi câteva eleve ale Colegiului Naţional „Mihai Vizeazul” (de la clasa doamnei profesor de română-latină Loredana Stan), ambele din Slobozia. Întâlnirea s-a desfăşurat la Centrul Cultural „Ionel Perlea”, într-o ambianţă plăcută, în paralel cu o altă manifestare, din cadrul „Salonului Anual de Carte”.  

Am primit invitaţia de la doamna profesoară Mariana Tărăcilă şi am acceptat să-i dau curs, întrucât aceste întâlniri cu tinerii sunt una dintre marile mele bucurii. Sala se umpluse „ochi”, s-a stat chiar şi în picioare, iar elevii au fost însoţiţi şi de alţi profesori de la Liceul Pedagogic: Anca Barbu (psihologie), Emil Bărăgan (filosofie) şi Tudor Tohăneanu (geografie). M-am bucurat să constat că elevii au fost extrem de atenţi şi cuminţei. Nu ştiu dacă erau şi interesaţi de cele petrecute acolo, dar cel puţin mie aşa mi-au părut. Nu mai bârfiţi tânăra generaţie! Ca om care umblă prin multe locuri (centre culturale, localuri, şcoli, biserici, fabrici şi uzine, drumuri şi poduri), afirm cu mâna pe inimă că tinerii noştri dau dovadă de mult bun simţ, iar dacă ţara asta mai are o şansă de salvare, de la ei ne vine! Şi atunci când nu ne convine ceva, să ne întrebăm în primul rând unde am greşit noi faţă de ei.
Şi un drăgălaş spectator mic, cuminte şi atent, chiar dacă nu prea
înţelegea de-a ce se joacă oamenii mari

Am prezentat pe scurt revista „Helis”, unul dintre elevi mi-a făcut chiar surpriza plăcută de a şti de unde vine numele acesteia, am vorbit puţin despre Asociaţie şi scriitorii ialomiţeni. Şi pentru că n-am vrut să-i plictisesc pe copii cu „poveşti”, i-am lăsat pe ei să-şi prezinte surpriza pe care mi-o pregătiseră, îndrumaţi de doamna Tărăcilă. Elevele clasei a XI-a B, Lic. Pedagogic, filologie (Andreea Leica, Cristina Petre, Daniela Aron, Alexandra Dumbravu şi Alexandra Matei) au citit fragmente din cărţile mele, ceea ce a pus pe fugă o parte dintre colegii acestora (Glumesc. După aproximativ o oră, unii dintre ei au plecat, urmând să participe la alte activităţi). Au rămas câteva fete, interesate de literatură, cu care am avut un dialog foarte interesant. Chiar m-a uimit maturitatea întrebărilor pe care mi le-au pus. La final, am oferit reviste, cărţi şi am schimbat impresii. Elevele Colegiului Naţional m-au invitat la Cercul lor de lectură, invitaţie pe care am acceptat-o bucuroasă.


Dacă măcar un gând, o vorbă, o frază a mişcat sufletele lor frumoase, consider că mi-am făcut datoria anul acesta pentru ziua educaţiei. Îi felicit pe elevi, pe dascălii lor, pe părinţi şi le adresez urarea: La mulţi ani şi la cât mai multă educaţie! Nici nu strică, nici nu doare. Dimpotrivă!

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 06 octombrie  2012

video

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Copiii, îngeri pe pământ

Autor: Ieromonah Hrisostom Filipescu



Am primit acest text de la Părintele Ieromonah Hrisostom Filipescu, Egumenul Schitului "Sfânta Maria Magdalena" din Ţibucani. Mulţumiri, Părinte!


Copiii când sunt mici vor să devină adulți ca să aibă drepturi depline. Adulții vor să fie mai în vârstă pentru a fi respectați ca și oameni înțelepți, iar bătrânii vor să mai redevină copiii sau măcar adolescenţi pentru a retrăi viaţa cu mintea de la apusul vieţii. Niciodată omul nu a fost mulțumit cu starea sa și nu s-a bucurat deplin de vârsta aducătoare de daruri specifice și de clipa unică a fiecărei zile. Toate experienţele adunate, plăcute sau mai puţin plăcute, sunt lecţii de viaţă, sunt „examene luate sau picate”, sunt întâlniri sau despărţiri de Dumnezeu.
Copilăria am vrea să dureze o veșnicie. Atunci poveștile prind viață și simțim că zburăm. Toată lumea, toate visurile, toate razele sunt ale noastre. Prichindeii nu știu de răutăți, au acea candoare, curăție și lumină pe care noi, adulții, am pierdut-o pe Cale. Cu suflete de pluş ei sunt prezenţe îngereşti pe pământ. Dacă vrei să vezi Raiul pe pământ, priveşte în ochii unui copil ! Când copiii se ceartă şi îşi spun: „Te urăsc, nu mă mai joc cu tine niciodată!” Şi încep să se joace separat. Dar după câteva minute, se joacă din nou şi îşi împart jucăriile. De ce ? Pentru că la vârsta aceea, fericirea este mult mai importantă decât mândria ! Ce păcat că între timp noi am crescut …!
Când eşti îngeraş mic şi crezi că totul e posibil, că Luna chiar se uită la tine şi că stelele îţi zâmbesc şi le pui nume, parcă lumea e mai bună, mai frumoasă, mai plină de viaţă. În timpul când trăim momentele magice ale copilăriei, citim povestea aleasă de noi şi călătorim cu personajele într-o lume mirifică, avem convingerea că părinţii noştri sunt un univers solid şi stabil şi ne simţim cel mai bine. Oare cum e alături de Părintele Ceresc când „ne citeşte povestea de seară”?! Când suntem mici cea mai „înspăimântătoare” propoziţie este „Te spun lu’mama!” Oare cum ar fi atunci când am auzi „Te spun lui Doamne-Doamne!” De fapt din asta gustăm cu toţii…
Un adult află ce puţine ştie atunci când un copil începe să-i pună întrebări. Pentru că nu ceea ce îi laşi copilului tău, ci ceea ce laşi în copilul tău este important ! Spunea cineva în glumă, că un copil face iubirea mai puternică, zilele mai scurte, nopţile mai lungi, portofelul mai gol, casa mai fericită, trecutul mai nesemnificativ, viitorul mai important şi sufletul mai colorat. Iar Dostoievski era de părere că unui copil poţi să-i spui tot, tot: „Întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită ! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.”
Cu timpul am crescut, lucrurile s-au complicat, noi ne-am complicat. Inimi frânte, orgolii, dureri, jertfe, invidii, greşeli, neputinţe, lacrimi, toate au încondeiat paginile vieţii fiecăruia. Acum, unii dintre cei ce au copii şi nu numai, înţeleg de ce în copilărie, mama tremura când eram egoist, se supăra când eram nedrept şi izbucnea în lacrimi când o minţeam. Pentru că mult iubita mamă îşi dorea să cresc frumos !
Aşadar, socotesc că în Biserică nu sunt tineri, adulţi şi bătrâni, ci doar tineri sau copiii de diferite vârste. Că poţi să ai 16 ani şi să te comporţi sau să gândeşti mai matur decât cineva de 28 de ani, sau să ai 31 de ani şi sufletul şi mintea ca la 85, obosit şi trist cu oarece regrete melancolice, şi poţi să ai 59 de ani şi să fii mereu proaspăt, plin de viaţă şi cu lumina aprinsă în suflet. Sunt mereu copiii copii, copii mari şi bătrânei copii. Prin copii ne descoperim dragostea necondiţionată, ne reinventăm continuu, recuperăm iubirea şi viaţa şi mai ales regăsim copilul din noi de care, de ce să nu recunoaştem, uneori ne este aşa de dor !
Şi aceste modeste slove le-a scrijelit pe un perete al inimii un adult care nu a uitat niciodată copilul din el…
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Egumenul Schitului „Sf.Maria Magdalena” Ţibucani

http://schitulsfmariamagdalena.blogspot.ro/