Florentina Loredana Dalian

joi, 29 noiembrie 2012

Bomba de la Maltezi şi Oaia Literară (Cronică de Stână 14)


Manifest anti şi pro     


     Vineeeee! Vine, domnule Dan Simionescu! Nu bomba, nu vă îngrijoraţi. Nici apocalipsa. Vorbeam de cronica de stână, despre care aţi afirmat în numărul trecut că vă este dor. Şi mie. Recunosc, sunt o mare leneşă, am sărit peste vreo două cronici, pretextând că „n-am avut starea”. Acum, nici atât n-o am, va să zică să mă întorc în timp, să povestesc cele întâmplate acum... nişte luni. Aşa încât, vom relua cronica de la întâlnirea noastră din data de 27 octombrie a.c.
     Vara asta m-a zăpăcit. Dar să ştiţi că n-am stat degeaba. Încerc să învăţ cum se prezintă o ştire. Şi de unde altundeva aş putea să învăţ, dacă nu de la mass-media de scandal. Că doar acolo lucrează profesionişti. Aşadar, dragi cititori, veţi afla în scurtă vreme o adevărată bombă, încât nu vă veţi crede ochilor, urechilor şi altor anexe de la purtător. Stimaţi cititori, nu care cumva să vă dezlipiţi ochii de pe aceste rânduri (că adezivu-i scump, şi n-avem cu ce să vi-i lipim la loc). Rămâneţi cu noi, ţineţi aproape şi, la finalul ediţiei, pardon! textului, vi se va dezvălui bomba de la Maltezi! Hei, ce faceţi? Aţi fugit la final? Înapoi, înapoi! Că oricum nu veţi pricepe despre ce-i vorba, dacă nu veţi citi la rând. Senzaţional, nemaipomenit, nemainăscocit! (Sper că m-am descurcat până aici).
     Să începem cu lucrurile mai puţin senzaţionale, cu cele banale. Banalii de noi – Dobre, Teo, Aionesei şi subsemnata cronicăriţă – am purces la Malteziul nostru drag unde ne aştepta Florinul nostru nerăbdător, de oameni primitor şi, uneori, grozav de enervant. Costele, te salutăm şi sperăm ca producţia de usturoi a patriei să crească simţitor anul acesta! Cu ajutorul Lui Dumnezeu şi al tău, desigur. Plantează, plantează, că ne-am săturat de usturoiul altor neamuri! Usturoiul mamii lor! Adică ce, n-avem şi noi, românii, usturoiul nostru? N-avem şi noi plantatorii noştri? Care mai e şi poeţi, pe deasupra.
     Conform bunului obicei, am jucat „şotronul nostru literar”, jocul acela în care se dau cuvinte, apoi, cu ele, fiecare trebuie să încropească ce poate: un text, un textuleţ sau de-a dreptul o capodoperă. „Capodoperele” rezultate se vor ataşa prezentei de către Tiranozaurus Dobricus (tiranozaurus vine de la tiran) – jos tiranul! Dar staţi, că n-am ajuns la final. Nu uitaţi de bombă, stimaţi cititori! Nici Enola Gay nu se poate lăuda cu aşa ceva.
Nicolae Teoharie (prescurtat Teo) ne-a citit din volumul în curs de apariţie pe care l-a intitulat „Să ne petrecem moartea împreună”. Protestez! Ori e petrecere, ori înmormântare! Poezia lui Teo ne-a bucurat simţul poetic, iar pe Dobre l-a determinat să exclame: „Ţăndăreiul are un singur locuitor (referire, desigur, la Nicolae Teoharie); şi-acela locuieşte la Munteni-Buzău”. Bine că n-a zis că Munteni-Buzău are un singur locuitor, c-ar fi ieşit război civil. Şi-aşa... Ei, în fine, cred c-a venit momentul să dezvălui misterul.
      Aşadar, protestăm! În grup. Noi, poeţi, prozatori şi alte specii din cadrul Asociaţiei Culturale Helis, am hotărât să ne revoltăm. Jos! Aşa nu se mai poate. Jos Helis, jos tiranul! Că tot se poartă petiţiile, semnăm şi noi una. Iată, pe scurt, nemulţumirile frustraţilor de la Helis:
- Am cerut faţă nouă revistei, nu ne-aţi dat;
-Am cerut fonturi mai mari, le-aţi micşorat;
- Am cerut, dar ce n-am cerut! Şi tot degeaba.
     Având în vedere cele menţionate anterior şi posterior, noi, subsemnaţii de mai sus, am hotărât de comun acord şi în unanimitate de cuget şi simţire ca, în semn de protest, să înfiinţăm o (f)oaie literară, ca efect contracarant al pârâtei Helis, cu care sperăm să spargem gura târgului şi vreo doi dinţi din faţă. Prin urmare, stimate Tiranozaurus Dobricus, vă aruncăm mănuşa (că ne-am săturat să umblăm cu mănuşi) şi vă provocăm la duel. Noua noastră armă se va numi inspirat şi mioritic „Oaia literară”. Oaia, stimate Tiranozaurus, este o dobitoacă folositoare omului la diverse trebuinţe. Helisul la ce şi cui foloseşte? Desigur că nu aveţi întrebare la acest răspuns. Pardon! Invers. Şi încă n-aţi aflat totul, stimabile, încă n-am făcut să tremure de frică inspiraţia-n dumneavoastră. Vă informăm că, în curând, vom desemna candidatul nostru (recte contracandidatul dumitale, ştrangulatorule de talente!) la alegerile din noiembrie ale grupului nostru parlamentar...ă, asta... literar. După întrunirea Comitetului de criză, crizaţii Oii Literare vor desemna un candidat imbatabil. Vă rugăm să nu mizaţi pe faptul că oaia este un animal blând şi răbdător. Când îi ajunge fierăstrăul la jugulară, se porneşte-a behăi (literar, desigur), de nu-i stă în faţă nicio cetate, fie ea denumită şi Helis.
     Dragi cititori, am primit un comunicat de presă (pe bune, e scrisul lui), e sosit acum, proaspăt, în care se menţionează: „Cetăţeanul Gheorghe Dobre e fericit că a participat şi el la găsirea numelui foii în prima şedinţă în care s-au adunat complotiştii şi salută apariţia Oii Literare, îi urează viaţă lungă şi behăială rodnică!” Într-un alt comunicat şi mai proaspăt (nu ca brânza pe care o mâncăm la stână) se menţionează: „Şi eu sunt anti! Protestez şi eu împotriva tiranului cu toate puterile pe care le mai am şi mă alătur grupului secesionist. Că am suferit şi eu multe nedreptăţi din partea lui şi n-am avut cui mă plânge. Ca să subminăm Helis-ul din interior, vă pun la dispoziţie patru pagini din revistă care se vor transforma în Oaia literară, că şi aşa tiranul n-a mai scos un supliment de ani de zile. Cică nu are bani suficienţi şi nici destule talente. Lasă că-i arătăm noi! Contaţi pe ajutorul meu! Contaţi pe mine! Semnat: Gheorghe Dobre”. Vă mulţumim, stimate domnule Ghe. D.
     Stimaţi cititori, avem bănuiala că e vorba de o diversiune. De altfel, dintr-o sursă care a dorit să rămână anonimă, am aflat că prin urbea noastră umblă un lup deghizat în blană de oaie. Până la demascarea travestitului, vă dorim la revedere şi vă aşteptăm la vot. Votaţi Oaia Literară!

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 01 noiembrie  2012

Notă nediversionistă: mulţumesc lui Gheorghe Dobre (acum, pe bune!) pentru contribuţia adusă acestui text. Văd că a început să-i placă să scrie cronica de stână. Ceea ce ne bucură. El însuşi a intrat pe text şi s-a numit „ştrangulator de talente”. Nici eu n-am putut fi atât de crudă cu el!
Notă la notă (tot nediversionistă). Mi-a plăcut mie de la început să scriu cronică de stână. Dar pentru că avem deja o  cronicăriţă bună tare, n-am avut loc să mă „bag” şi eu. Până acum. Să vedem ce-o ieşi. Un text la patru mâini şi mai multe capete. (Gheorghe Dobre)

Publicat în revista "Helis", noiembrie 2012


duminică, 25 noiembrie 2012

N-am mâncat, n-am băut



La nunta trecătoarei vieţi,
Noi, darul tot, nu ni l-am dat,
În schimbu-atâtor dimineţi;
Căci n-am băut, nici n-am mâncat.

La masa dragostei chemaţi
Am fost; însă deloc n-am vrut
Să fim noi, cei adevăraţi;
Căci n-am mâncat, nici n-am băut.

Vom vrea cândva, tardiv, dreptate,
Văzând că viaţa ne-a-nşelat,
Cerând ’napoi tot ce se poate;
Căci n-am băut, nici n-am mâncat...

Scriitori ialomiţeni la Biblioteca din Alexandria

Zilele Bibliotecii Judeţene „Marin Preda” Teleorman, 2012




       În zilele de 15 şi 16 noiembrie 2012, Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” a organizat Zilele Bibliotecii. Partenerii evenimentului au fost: Consiliul Judeţean Teleorman, Primăria Municipiului Alexandria, Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa, iar dintre colaboratori, amintim: Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Teleorman, Centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Teleorman, Muzeul Judeţean Teleorman. Au participat reprezentanţi ai instituţiilor de cultură din judeţ, bibliotecari din bibliotecile publice şi şcoli teleormănene.
         Invitaţii speciali ai manifestării din prima zi au fost Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa, reprezentată de doamna Director Mihaela Racoviţeanu şi scriitorii Asociaţiei Culturale Helis: Costel Bunoaica, Florentina Loredana Dalian şi Gheorghe Dobre. Iniţiativa a aparţinut Managerului Bibliotecii „Marin Preda”, domnul Viorel Fota, căruia îi mulţumim pentru invitaţie şi pentru deosebita ospitalitate.
În deschidere, au fost mai multe cuvântări, din partea gazdelor, oficialităţilor locale şi invitaţilor: domnul Viorel Fota, domnul Petru Săvuşcă – Şef Serviciu Comunicare, Relaţii Publice, Cultură şi Sport al CJ Teleorman, domnul Gheorghe Pisică – Consilier personal al Primarului municipiului Alexandria, domnul Dan Popescu – Viceprimarul municipiului Alexandria, doamna Mihaela Racoviţeanu, domnul Florea Burtan – Redactor-şef aş revistei Caligraf, domnul Pavel Mirea – Directorul Muzeului Judeţean Teleorman, domnul Stan V. Cristea – istoric literar.
După cuvintele de întâmpinare, au fost acordate premiile revistei „Caligraf”, iar doamna Mihaela Tudor – Director CJT, a prezentat pe scurt programul „Cu paşi grăbiţi către Bibliobus”.
A urmat momentul editorial dedicat oaspeţilor ialomiţeni. Acesta a fost deschis de redactorul-şef al revistei Helis – domnul Gheorghe Dobre care a făcut prezentarea revistei şi asociaţiei cu acelaşi nume.
Doamna Mihaela Racoviţeanu a prezentat, pe rând, scriitorii prezenţi: Costel Bunoaica, Florentina Loredana Dalian şi Gheorghe Dobre. Fiecare a vorbit publicului şi a susţinut lecturi din creaţie proprie. Au fost lansate cărţile apărute anul acesta: „A unsprezecea poruncă” – Florentina Loredana Dalian, „Noaptea, cu sinele meu” – Costel Bunoaica, „Trofee” – Gheorghe Dobre. Gazdele ne-au oferit şi o frumoasă surpriză, fiecare dintre cele trei cărţi având câte o recenzie din partea unor renumiţi critici literari. Astfel, istoricul literar Stan V. Cristea a făcut o prezentare cărţii „Noaptea, cu sinele meu”, iar scriitorul şi criticul Liviu Comşia a „încondeiat” „Trofee” şi „A unsprezecea poruncă”. Prezentări care ne-au cam lăsat „cu gura căscată”, nici măcar noi nu credeam că suntem aşa buni. Mulţumim domnilor critici care s-au străduit să vadă în cărţile noastre numai partea bună!
A urmat vernisajul expoziţiei de pictură şi grafică a pictorului Mihai Cătrună (personal, mi-au plăcut foarte mult, atât pictura cât şi grafica de o expresivitate aparte), prezentarea publicaţiilor editate de muzeul judeţean, a domnului director şi prezentarea unei colecţii inedite de cărţi cu autograf, intitulată: „Marin Preda şi Zaharia Stancu – Cărţi cu autograf”, colecţionar Teodor Nicolae Săceanu. E imposibil să nu te emoţionezi când vezi semnătura şi scrisul unor grei ai literaturii. Şi totuşi, dintre toate, cel mai emoţionant a fost momentul muzical susţinut de grupul folk „Arhaic”. Muzica interpretată de cei trei componenţi ai grupului, scrisă de unul dintre ei, părea şi… arhaică, dar şi actuală. Actuală deoarece se adresează acelei părţi neschimbătoare din om, indiferent în ce epocă ar trăi.
Felicitări organizatorilor, domnului Director Viorel Fota pentru această sărbătoare a culturii în care s-au reunit mai multe arte şi care a păstrat vie atenţia publicului pe toată durata desfăşurării.
În numele meu şi al prietenilor Costel şi Dobre, mulţumesc directorilor Viorel Fota şi Mihaela Racoviţeanu pentru şansa unică pe care ne-au oferit-o, aceea de a ne lansa cărţile la … Biblioteca din Alexandria. Sună bine, nu?
        

Slobozia, 22 noiembrie  2012


video

joi, 22 noiembrie 2012

Titi Damian - Despre Zilele Comunei Munteni-Buzău

Articol publicat în Ziarul "Ialomiţa", 14 noiembrie 2012


 Scriitorul şi profesorul Titi Damian a scris cu sensibilitate şi simţ literar despre aniversarea de 130 a satului copilăriei mele - Munteni-Buzău. Dacă tot n-am putut fi prezentă, m-am bucurat să aflu din "pana" domniei sale cum s-a desfăşurat evenimentul, ce sentimente i-a stârnit participarea, precum şi unele lucruri pe care nu le ştiam (cum ar fi acela că "muntenii" au venit la şes "cu biserica în spate"). Mulţumim, domnule Profesor!
Textul a apărut în ziarul "Ialomiţa" din 14 noiembrie 2012, sub titlul "Deşteaptă-te, române!", la rubrica permanentă pe care o are la ziar: "M-am hotărât să nu mai tac" şi l-am publicat aici cu acordul autorului.


Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", Munteni-Buzău


Deşteaptă-te, române!...

         Ascultam imnul ţării intonat solemn de o fanfară sosită tocmai de la Slobozia, împreună cu câteva sute de locuitori în centrul civic al comunei MUNTENI - BUZĂU, pe 7 noiembrie 2012, în cadrul festivităţilor prilejuite de aniversarea a 130 de ani de la întemeierea comunei. Grupuri de elevi depuneau, într-o solemnitate religioasă, coroane de flori la Monumentul Eroilor, în numele oficialităţilor şi al instituţiilor din comună sau judeţene. Privirile mi se roteau peste grupurile care cinsteau imnul naţional într-o tăcere solemnă, având capetele descoperite. Gândurile mi-au zburat, la un moment dat, la semnificaţia primelor două cuvinte: un verb la imperativ şi un substantiv în vocativ - o adresare directă şi un îndemn. Eram în sinea mea supărat, pentru că, deseori, prin presa video şi audio, unii insinuează ideea că imnul nostru naţional ar trebui înlocuit, nu mai corespunde momentului, că românul degeaba îl cântă, că tot nu se trezeşte... 
Strigam revoltat înlăuntrul meu: „Veniţi, măi netrebnicilor, de ţară şi de neam, să vedeţi şi să trăiţi alături de aceşti locuitori ai Bărăganului, fiindcă, în inimile şi-n minţile lor, <> vine de la adjectivul <> - adică inteligent, harnic, cutezător, întreprinzător, muncitor, având mereu conştiinţa trează, şi cine ştie câte şi mai câte atribute i se vor alătura!” 
Mă aflam, un necunoscut, în centrul civic al comunei - de care locuitorii sunt foarte mândri -, centru gândit de acum o sută treizeci de ani de un inginer hotarnic trimis de Kogălniceanu pentru a pune în aplicare Legea însurăţeilor, de populare a acestui pământ sterp. Inginerul prevăzuse străzile rectangulare una pe cealaltă, organizându-i, după origine, pe coloniştii însurăţei din Dealurile Subcarpatice ale Buzăului: Peste Vale - boziorenii, Peste Valea cealaltă - cătinenii, între ei, lacul, iar în centrul satului loc pentru biserică, primărie, şcoală, în altă parte moara şi celelalte. Sursele istorice, dar mai ales memoria colectivă afirmă că au venit aici la 1882 trei sute de familii tinere de ţărani, între ei şi cizmari, croitori, frizeri, fierari, dascăli, un preot, că au primit câte cinci hectare de teren în câmp, iar în jurul casei câte două mii cinci sute metri pătraţi, ca să poată să-şi facă, şi fiii lor, case. Şi s-au pus pe muncă îndârjită şi grea, şi s-au înmulţit, şi comuna s-a mărit, până a ajuns, la un moment dat, la peste cinci mii de locuitori. Au înfruntat cele două războaie, apoi vremurile grele ale colectivizării. Când a fost să-şi facă un CAP, şi l-au făcut, şi au ajuns printre primii din ţară. Prin munca lor cinstită. Prin hărnicia lor recunoscută. Când a venit Revoluţia (sau ce-o fi fost ea!), a fost comuna cel mai crunt lovită din întreg Bărăganul. A căzut în doi ani mândria lor, C.A.P-ul. „Prietenia româno-chineză”. La scurt timp, a dispărut Combinatul de Creştere şi de Industrializare a Porcilor din Căzăneşti, unde lucrau mulţi munteni ca tehnicieni, maiştri, mecanici, tractorişti, îngrijitori. Au fost descumpăniţi un timp, dar au luat-o, parcă şi mai încrâncenaţi, de la capăt, ducându-se fiecare pe la pământul primit de la părinţi, prin Solomonoaia şi Brăţuleasa. L-au lucrat individual, şi-au chemat copiii şi nepoţii plecaţi la Bucureşti sau prin ţară, să-i ajute, s-au organizat în asociaţii mai mari sau mai mici. Cine a vrut să-şi vândă pământul, l-a vândut, cine a vrut să cumpere, a cumpărat. Dacă şi-a luat unul un tractor, altul şi-a luat două, nu ca să se fălească şi să se îmbogăţească, ci să nu fie săraci. Şi nu sunt. Sunt doar chivernisiţi. Modelul lor moral este hărnicia. Sunt la fel de cinstiţi cât sunt de harnici. Aici am întâlnit cei mai ambiţioşi elevi din cariera mea. Unul, ajuns ofiţer, m-a recunoscut, după glas, pe înserat, la Govora...
Târziu din zi, spre seară, când s-au sfârşit festivităţile, am fost invitat pe la casele vechilor cunoştinţe. La fosta mea gazdă, tanti Gica de pe strada Tomescu, ajunsă la 82 de ani, am găsit baie cu duş, mi-a dăruit gutuile cele mai frumoase din cămara sa. La vreo trei case mai încolo mă aştepta fosta mea elevă Ancuţa în poarta unei case ce se învârtea după soare, cu apă curentă, cu încălzire centrală. Pe strada recent pietruită se întorceau de la păşune vaci cu înfăţişarea celor olandeze, din poze. Peste tot, case şi grădini, cu garduri aliniate, vopsite, de bun gust şi de bună-cuviinţă, modeste în aparenţă, sfidează opulenţa, sugerând mai degrabă chibzuinţa.
În parcul alăturat Căminului, am găsit amenajat, pentru cei sosiţi de departe, dar şi pentru cei tineri, să nu uite de unde au plecat, un muzeu al agriculturii în miniatură, să le aducă aminte de începuturile grele ale satului lor: pluguri, rariţe, boroane, căruţe, coviltire, unelte de fierărie, fel şi fel de unelte agricole şi din gospodărie, fotografii de pe timpuri. Peste drum de acest muzeu, am poposit în şcoala unde m-am format ca profesor, acum modernă, având toate dotările (toaletă de interior, încălzire centrală, faianţată, nou mobilată, sclipitor de curată), sală de sport. Căminul Cultural - o bijuterie renăscută, ca şi şcoala, sub ochiul pictorului Stăneasă, proaspăt inaugurată, şi, desigur, biserica având hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, adusă în 1884, cu căruţele, de la mănăstirea „Sf. Gheorghe” din Nucu, Bozioru.
Ceremonia, cum era şi firesc, a început cu o slujbă oficiată de un sobor de preoţi originari din Munteni, în biserica arhiplină. Festivitatea care a urmat în faţa Primăriei a umplut inimile de mândrie tuturor participanţilor: tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, elevi şi profesori, oficialităţi, invitaţi, nenumăraţi fii ai satului. Era înnobilată de cântarea celor şaisprezece preoţi plecaţi din comună să păstorească pe alte meleaguri, dar sosiţi aici, din proprie iniţiativă, să oficieze împreună, cu mândrie şi pioşenie, sfânta slujbă a satului lor. Şi-a trimis reprezentantul şi arhiepiscpul Vâlcei, Gherasim Luca, fiu al satului, mereu cu gândul şi cu sufletul la locul naşterii sale, cinstit cu titlul de Cetăţean de Onoare.
Urmărind festivităţile, transferate acum în incinta Căminului Cultural, am început să înţeleg care este acea forţă interioară care-i încrâncenează şi îi uneşte pe munteni în lupta cu existenţa, făcându-i să învingă: CREDINŢA. Un sat de colonişti care vine în Bărăgan cu biserica în spate din fundul muntelui, un sat care dă ţării de faţă şaisprezece preoţi (şi câţi alţii până acum!), slujitori ai credinţei străbune, iar aşezămintelor monahale cinci călugăriţe şi un arhiepiscop, e un sat care-şi sprijină tăria, coeziunea şi existenţa pe această forţă morală de nezdruncinat!
Pe scenă, maestrul de ceremonii, Cristian Anton, venit pentru treaba aceasta tocmai de la Bucureşti, anunţă simplu şi direct alocuţiunile, intrarea artiştilor care încântă sala, rând pe rând: muzică populară de bună calitate, formaţia locală „Muntencuţele”, taraful Tony Ialomiţeanul, formaţia „Distinto” (având în componenţă şi un excelent înterpret de-al lor, nepotul Mihăiţă) şi mulţi alţi învitaţi, toţi având legătură, într-un fel sau altul, cu satul. Jos, în dreapta sălii, primarul FLORIN STAN (avea câţiva anişori când tatăl său îmi semna, în 1970, certificatul de căsătorie), împarte, cu solemnitatea momentului, diplome de excelenţă scriitorilor comunei: Nicolae Teoharie şi Florentina Loredana Dalian. Cu acest prilej, am simţit că m-au asimilat şi pe mine din toată inima, făcându-mă să mă simt cu sufletul de-al lor. Sunt puşi la loc de cinste fostul preşedinte al CAP, Gheorghe Ghiţă, recunoscându-i strădania pentru creşterea prestigiului comunei. Acesta îl exasperase pe primul secretar al judeţului de atunci cu trabantul său („Ia-ţi, măi Ghiţă, şi tu măcar o Dacie, nu mai umbla cu hârbul ăla, mă faci de ruşine!”, îi tot reproşa). Satul nu l-a uitat nici pe Matei Dumitru, inimosul primar de pe timpuri, nici pe fostul primar Gh. Soare, de numele căruia se leagă înfăptuirea multor proiecte. Actualul primar îmi mărturisea că este conştient de imensa responsabilitate pe care o are, întrucât trebuie să muncească mult ca să continue lucrul lor şi să-i depăşească. Îşi doreşte canalizare, apă, dar mai ales gaze. Şi-au amintit şi de fiii satului plecaţi departe, prin ţări străine. Nici nu se mai ştie câţi ingineri, medici, ofiţeri, jurişti, profesori, arhitecţi, cântăreţi, actori, înalţi funcţionari a dat ţării. Recunoştinţa este îndreptată şi spre cadrele didactice pentru care satul are un adevărat cult. Nu i-a uitat nici pe veteranii, puţini câţi au mai rămas, din al Doilea Război, pe care i-a aşezat tot în primele rânduri, lăudându-le vrednicia, jertfa şi credinţa. 
Satul Muntenii Buzău, în aparenţă un sat ca oricare altul din această câmpie nesfârşită. In realitate, o permanetă competiţie de hărnicie între cetăţenii săi. O competiţie cu el însuşi, din care, în ciuda încercărilor, vrea să iasă mereu cu fruntea sus. Extraordinară desfăşurare de energii de la întâii colonişti, transferată din generaţie în generaţie până la cea de astăzi! Un sat, ca multe altele din Bărăgan, care a schimbat faţa unui pământ sălbatic unde stăpânii erau doar dropiile, ciulinii şi vântul, în doar o sută treizeci de ani. Acum e o altă Arcadie, o Arcadie modernă, mereu cu faţa spre Dumnezeu şi cu încrederea în forţele proprii şi în dărnicia pământului.
După multe ore, festivităţile, organizate în limitele bunului simţ, se încheie. Unul dintre cei plecaţi, sosit pentru această ocazie de la Bucureşti, se urcă pe scenă şi, în faţa sălii arhipline, dă tonul la cântec: „Deşteată-te, române...” Sala, cu sutele de glasurile tinere şi vârstnice, vibrânde, într-o solidaritate care te înfioară, transmite României profunde, dincolo de zidurile ei, un mesaj sincer, sănătos şi optimist: satul românesc se transformă, dar nu moare!
M-am simţit şi eu frate de suflet cu acei cunoscuţi şi necunoscuţi din Munteni-Buzău, al cărui traseu l-am urmat coborând în 1969 din Muscel, poposind printre ei ca profesor vreo şase ani, părăsindu-i - dar nu uitându-i. Să mă ierte dacă n-am scris totul despre toţi. Aceasta nu se poate face decât într-o monografie care, în cazul de faţă, se scrie singură, prin fapte. Rămâne ca unul dintre destoinicii satului să se încumete s-o treacă pe hârtie... 
N.B. Am urmărit poate cel mai frumos, mai sincer şi cel mai discret omagiu pe care pot să-l aducă satului politicienii - preşedintele Consiliului Judeţean, prefect, senator, deputat, consilieri - care au ţinut să participe de la început, să urmărească întreg spectacolul, în picioare, undeva în stânga sălii, în faţă, refuzând politicos scaunele puse la dispoziţie, cu multă cuviinţă, de către cetăţeni.


 TITI DAMIAN

Ziarul „Ialomiţa”, 14 noiembrie 2012

miercuri, 21 noiembrie 2012

Înainte de magnolii - Teatru scurt

Titluri alternative: Vremea magnoliilor, Cina neterminată


Piesa a obţinut locul I la Concursrul de creaţie a piesei de teatru într-un act "Mihail Sorbul", Botoşani, 2012

http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=8191556936106846684#editor/target=post;postID=4004718339855681529

Personaje:

DAVID GRECEANU
CLAUDIU TEODORINI
Acţiunea se petrece în atelierul pictorului Teodorini.

SCENA I
Claudiu Teodorini stă trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care priveşte lung. Pare frământat, îşi ia capul în mâini, vorbeşte pentru sine:
CLAUDIU:
            Ce mi-o fi venit cu tabloul ăsta, acum mai bine de douăzeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că nici acum 20 de ani, nici astăzi n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda.
Începe să se plimbe îngândurat prin atelier. Se aude o bătaie în uşă şi, până s-apuce să răspundă, uşa se deschide. În cadrul ei apare David Hanganu, pus la patru ace.
DAVID:
            Bună ziua! (Zâmbeşte fericit, dă să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu).
CLAUDIU (după ce-l studiază fugitiv, ca şi când ar avea o revelaţie):
            Staţi! Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da”!
DAVID:
            Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!
CLAUDIU:
            Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorini, celebrul Teodorini care-a rupt pisica prin occident şi s-a gândit că ce-ar fi să se întoarcă în ţară să rupă şi-aici ce-o mai putea rupe… Gura târgului, par example. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar…
DAVID:
            Ei, toţi avem trădătorii noştri…
CLAUDIU:
            Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi?
DAVID:
            Nu. Chiar nu.
CLAUDIU:
            Hmm… apropiaţi-vă. (Îl duce în faţa pânzei). Această pictură vă spune ceva?
DAVID:
            Da, desigur.
CLAUDIU:
            Şi nu vi se pare că-i lipseşte ceva? Sau cineva?
DAVID:
      Dacă mă uit atent, constat că lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-torul.
CLAUDIU:
            Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că l-am găsit. Asta era! V-am spus să ziceţi „da”, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut?       
David nu schiţează nici un gest. Pare extrem de tulburat.
CLAUDIU:
            Domnule, iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai lăsaţi sensibilizat de fleacuri.
DAVID:
            Nu, nu e asta… (Priveşte drept către Claudiu): Claudiu, ce teatru-i acesta? Chiar nu mă mai recunoşti???
CLAUDIU: Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva şi să nu-mi amintesc!
DAVID:
            Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii… (Se apropie iar de tablou): Spune-mi, cine ţi-a pozat pentru Iisus?
CLAUDIU (un zâmbet îi luminează faţa, ca de-o amintire dragă):
            O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un coleg, coleg de bancă în liceu, apoi am rămas prieteni, până după revoluţie, când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat decât o vreme legătura, eu i-am tot scris dar, dintr-odată, brusc, a încetat să mai dea semne. Doar ce m-am întors în ţară de câteva zile, dar cu siguranţă îl voi căuta. Ar trebui să fie preot acum, era student la Teologie. Un sfânt! Revoluţia ne-a prins în anul trei de facultate, când el mai avea un an. Eu am plecat şi plecat am fost. El mi-a fost modelul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca de altfel şi „subiectele”, arată zâmbind către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi, se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei.
DAVID:
            Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul din tinereţe?
CLAUDIU:
            Ce-ntrebare! Bineînţeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl chema David. David Hanganu. Ce nume, David, parcă predestinat…
DAVID:
            Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniţă! (trage un pic de urechea dreaptă şi-i arată semnul). Eu!!! Eu sunt David Hanganu!
CLAUDIU (Vizibil şocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou):
            Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu?
DAVID: Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă.                
Cei doi se aşază pe fotolii, faţă în faţă. Claudiu face schiţe cu creionul.
CLAUDIU:                                                                                     
Povesteşte-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat mai nimic de voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Mă simţeam bine cu mine însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu femeile mele…
DAVID:
            Au fost multe?
CLAUDIU:
            Cine, femeile? Da, multe şi ieftine. Incredibil de multe amatoare de a se învârti în jurul unuia în plin succes. Din păcate… n-am găsit încă Femeia… Nici tu n-ai uitat-o?
DAVID:
            Pe cine?
CLAUDIU:
          Nu face pe idiotul cu mine! Ştii bine că mă refer la Zorina Savin, Ina – cum îi spuneai. Când eu am plecat, tu încă-i făceai curte asiduă. A fost singurul motiv pentru care mi-a părut rău că îţi sunt prieten.
DAVID:
            Hm… atâta doar că ea n-avea ochi cu adevărat pentru nici unul dintre noi.
CLAUDIU:
            Ce vrei să spui? Ieşeaţi împreună, mergeaţi la filme, la plimbare…
DAVID:
            Asta-i altceva. Ina m-a considerat întotdeauna un bun prieten. Şi toată lumea credea chiar că suntem un cuplu. N-am fost niciodată un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Ea era îndrăgostită de Relu Popian, îl ştii, coleg cu mine. Doar că el…
CLAUDIU:    Ce-i cu el?
DAVID:
            Poveste lungă. La scurtă vreme după revoluţie, m-am despărţit de Ina. Din motive pe care nu le voi spune acum. Nici ei nu i-am spus motivul real. Într-un anume fel o trădasem, omiţând să-i spun adevărul într-un aspect important al vieţii mele. Într-un moment de luciditate a conştiinţei, mi-am dat seama că nu merita să se irosească lângă mine. Cu atât mai mult cu cât iubea pe altcineva. Am lăsat-o să creadă că nu mă mai interesa. Cred că nici n-a suferit prea tare. Eu în schimb… De altfel, tot atunci am şi părăsit Teologia.  Tot din motive de conştiinţă.
CLAUDIU (nedumerit):
            Ce tot spui acolo? Ce putea să aibă pe conştiinţă unul ca tine?
DAVID:
            Nu mă întrerupe! De altfel, nu uita că cel cu care vorbeşti acum nu e cel de acolo (arătând spre tablou). Şi că tu singur ai observat imensa diferenţă. Ceva trebuie să se fi petrecut, nu-i aşa? Dar să rămânem la povestea cu Ina. Am aflat-o ulterior, chiar de la ea, după ce mai trecuseră nişte ani, când ne-am întâlnit întâmplător. După despărţirea de mine, a început să spere că, în sfârşit, va fi observată de Relu. Trebuie să-ţi aminteşti că el era un timid şi nici nu părea că l-ar interesa prea mult fetele.
CLAUDIU:
            Da, genul care aştepta să-l tragă vreuna de mânecă.
DAVID:
Exact. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că aceea n-a fost Ina. Ea era mult prea sensibilă, gingaşă şi feminină, cu o doză destul de mare de demnitate. L-a tot aşteptat pe el, pămpălăul! În plus a făcut greşeala să i se destăinuie colegei ei de cameră, apoi să i-l prezinte, la insistenţele acesteia. Care n-a stat mult pe gânduri şi harşt!
CLAUDIU:
            Stai, stai! Colega ei de cameră nu era Vera? Vera Hada, de ale cărei farmece se bucuraseră toţi, cu excepţia numai a celor care nu s-au arătat interesaţi.
DAVID:  Chiar ea.
CLAUDIU:
            Nu pot să cred!
DAVID:
            Ce nu poţi crede? Că o astfel de iederă se foloseşte de orice mijloc, fie oricât de murdar, ca să-şi atingă scopurile? Sau că unul ca Relu era atât de uşor de îmbrobodit?
CLAUDIU:
            Ce performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Ştii că o convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul unui seminar de retorică de la Facultatea de drept. Portretul acela l-am purtat cu mine, îl pusesem la loc de cinste în apartamentul de pe Champs Elysee, motiv de gelozie pentru cele care mă vizitau. Sigur că atrăgea privirile, Zorina avea un soi de gingăşie pe care n-o prea întâlneşti la cele de vârsta ei, de regulă o aflii la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenţia. Iar eu, ca unul cu adevărat îndrăgostit, am ştiut să umblu până în cele mai adânci straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar reuşit, prinsesem esenţa fiinţei ei în câteva tuşe. Celor care mă întrebau pe cine reprezintă, le răspundeam după cum aveam chef. Odată, când am spus uneia că aceea este visul meu neîmplinit, femeia dorită la care n-am ajuns niciodată, mi-a făcut o adevărată criză. După ce s-a calmat şi i-am cerut să-mi explice, iată ce mi-a spus: „Voi nu înţelegeţi. Noi, femeile, avem un instinct care ne ajută să simţim diferenţa dintre noi, cele care vă cădem la picioare, sau hai s-o spunem p-a dreaptă, la pat, şi cele la care vă gândiţi ca la idealul neatins. Femeia de lângă tine, oricâte calităţi ar avea, oricât te-ar iubi, nu poate concura niciodată cu aceea pe care o porţi în gând şi în suflet, tocmai pentru că n-ai atins-o niciodată.”  Ce spui?
DAVID:
            Nu spun nimic. M-am dezobişnuit de astfel de rafinamente. Azi trăiesc într-o cu totul altfel de lume. Esenţa lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani şi la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet.
CLAUDIU:
            Ce spui, David? Oamenii nu se schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esenţial.
DAVID:
            Crezi?
CLAUDIU:
            Cu siguranţă!
DAVID:
            Atunci cum se face că, în timp ce, acum 20 de ani, mi-ai cerut să-ţi servesc drept model pentru Iisus, azi, când ţi-am deschis uşa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană?
CLAUDIU (nesigur):
            David, poate m-am înşelat. Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului…
DAVID (aproape strigând) :
            Ştii bine că nu te-ai înşelat! Tocmai asta e, că nu te-ai înşelat.
Tace, cu capul în mâini. Claudiu desenează în continuare, preocupat de schiţe.
CLAUDIU:
            Despre ce ar putea fi vorba, atunci?
DAVID:
            Despre faptul că ai avut dreptate. Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul!
CAUDIU:
            Nu cred!
DAVID:
            E dreptul tău să nu crezi. Dar e, totodată, dreptul tău să afli că inclusiv pe tine te-am trădat.
CLAUDIU:
Nu cred! Chiar nu. Nu văd cum ai fi putut tu să mă trădezi. Am fost colegi de bancă în liceu, cei mai buni prieteni. Apoi, la facultate, fiecare eram pe drumul său, dar când ne întâlneam ne înţelegeam atât de bine. Apoi eu am plecat, în ’90, la scurtă vreme după Revoluţie, am plecat, în sfârşit, la părinţii mei, acolo unde se stabiliseră, în Franţa.
DAVID:
            Stop! Ai zis de părinţii tăi. Plecaseră, mai bine zis fugiseră, încă din 88, profitând de condiţia lor de artişti, în Franţa, unde au rămas ca urmare a unei delegaţii a artiştilor plastici. Apoi s-au străduit din răsputeri să te aducă acolo şi pe tine, rămas cu o soră de-a mamei…
CLAUDIU:
            Cunosc lucrurile astea. De ce mi le repeţi?
DAVID:
            Pentru că, legat de ele, există şi ceva ce nu cunoşti. Claudiu, de ce nu ţi-a reuşit fuga regizată în ’89, atât de minuţios pusă la cale? Ştii că trebuia s-o însoţeşti peste hotare pe mătuşa ta, care avea un handicap, la o comunicare ştiinţifică a medicilor pediatri? Ca persoană cu handicap, minor, dar tot handicap, avea dreptul la însoţitor. Îţi pregătise ţie toate actele. Te-au întors de la aeroport.
CLAUDIU:
            Da, ce ghinion! Noroc că peste câteva luni a venit revoluţia şi s-au deschis graniţele, altfel cred c-o luam razna.
DAVID:
            Ghinion! Asta crezi tu că a fost? Ghi-ni-on?
CLAUDIU:
            Păi, cum altfel… Să ai toate aprobările date, paşaport făcut, viză, tot… şi să fii întors de la aeroport fără nicio explicaţie. Nici azi n-am înţeles. De unde putuseră ăia să bănuiască faptul că eu voiam să rămân acolo? Şi, dacă tot bănuiseră, de ce n-o făcuseră mai din timp?
DAVID:
            Probabil cineva te-a trădat. Cineva care le spusese pe ultima sută.
CLAUDIU:
            Da, probabil.
DAVID:
            Cine să fi fost?
CLAUDIU (cu o ridicare din umeri):
            Habar n-am. Şi, ca să fiu sincer, acum nici că mai contează. Până la urmă, lucrurile au mers cum nu se poate mai bine. Rezultatul e cel care e. Nu-mi bat capul cu nimicuri fără însemnătate.
DAVID:
            Hm… fără însemnătate. Cine ar fi putut să ştie de plecarea ta, în afară de mătuşa ta şi, bineînţeles, părinţii tăi?
CLAUDIU:    Păi nu prea mai ştia nimeni.
DAVID:          Nu mai ştia nimeni. Cu excepţia mea, nu-i aşa?
CLAUDIU:
            Exact. Dar tu nu intrai în discuţie.
DAVID:
Şi de ce, mă rog? Cu o seară înainte de plecarea voastră, ai venit aproape plângând la mine, să-ţi iei la revedere. Am ieşit, să vorbim, în Grădina Botanică. N-ai rezistat să nu-mi spui. Ne-am jurat amintire veşnică, şi câte şi mai câte. Eu plângeam, dar tu nu ştiai de ce. Atunci, rătăcind cu tine printre magnolii, am fost cel mai singur om de pe Pământ. N-ai înţeles, Claudiu, nici acum n-ai înţeles. Tu ai văzut în mine tot timpul pe iubitorul de Dumnezeu şi de aproapele, pe cel având idealuri înalte. Asta şi eram. Dar m-au îndepărtat pervertiţii ăia de ele, m-au făcut să mă lepăd de Dumnezeu, de prieteni, de tine, de Ina, de toţi. Rămânând singur într-un ocean de trădare. Şi de neiubire.
CLAUDIU (nesigur): Cine… cine erau pervertiţii?
DAVID:
            Securiştii, Claudiu! Securiştii! Aceia care erau peste tot, caracatiţa care-şi întinsese tentaculele până şi la noi, la Teologie. Ei m-au contactat, m-au şantajat, m-au cooptat. Aşa că acum ai înţeles, sper, cine te-a turnat cu o seară înainte să pleci.
CLAUDIU:
            Nu pot… să cred. Însă pare logic. Într-adevăr, numai tu ştiai. Am crezut atunci c-o fi scăpat mătuşa mea din greşeală cuiva, ştii cum mai fac uneori femeile… De ce? De ce, David?
DAVID:
            Pentru că altfel nu s-a putut. Pentru că trebuia să le furnizez ălora informaţii. Mi-a fost frică, atât de frică, Claudiu! Ştiu că sună fals şi absolut deplasat, şi totuşi, te rog să mă ierţi.
CLAUDIU:
            Nu, nu! N-ai înţeles. Eu n-am întrebat de ce m-ai trădat. Ţi-am spus că acesta e un capitol încheiat, că nu mi-am bătut prea tare capul niciodată. Ziceam doar… De ce ţi-ai chinuit astfel sufletul, întreaga fiinţă. Tu n-ai fost niciodată un trădător nativ. Sunt unii care aşa se nasc, îi vezi că le face plăcere, se hrănesc din asta. Dar nu tu! Tu erai altfel. Erai cel mai bun om de pe Pământ. Cum ai putut, Davide, cuuuuum?
DAVID:
            Claudiu, nici un rău nu-i greu de făcut, nicio infamie nu-i e peste mână omului, oricine ar fi el, oricât de bun, câtă vreme se îndepărtează de Dumnezeu. Aşa cum nimic nu-i e omului imposibil câtă vreme Îl are pe El. Tu cunoşti  credinţa mea. De ea nu m-am lepădat niciodată. Dar nici n-am respectat-o. I-am refuzat prima dată. Prima dată m-au luat cu binişorul. Mă studiaseră bine şi pricepuseră că discursul cu mine nu putea fi comun cu al tuturor „recruţilor”. Au început pornind de la credinţă. Că Iisus ne-a îndemnat să ne ascultăm stăpânii, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Studiaseră, va să zică. Ce-i drept, aşa, mai pe deasupra. M-am temut să-i refuz categoric. Dar am luat-o pe ocolite. Le-am spus că nu sunt în stare de aşa ceva, că nu ştiu să mă prefac, că m-aş da lesne de gol. Că nu sunt foarte comunicativ în general. Că nici n-aş şti cum să fac asta. Mi-au spus să nu-mi fac griji, că astea sunt lucruri care se învaţă, că  mă vor învăţa ei, că las că ştiu ei că eu am învăţat şi lucruri mult mai grele, etc. Şi mi-au dat un termen de gândire de 3 zile. M-am temut, Claudiu. M-am temut foarte tare. Şi n-am îndrăznit să mă consult cu nimeni. Dar eram hotărât să îi refuz până la capăt. Indiferent cât mi-ar fi fost de teamă, indiferent de argumentele lor, eram decis să nu cedez. Habar n-aveam de ce sunt ei în stare! Şi că nu erau atât de naivi pe cât păreau. Că doar erau profesionişti. Era normal să-şi închipuie că nu voi zice „da” din prima. Şi sigur că aveau pregătită varianta de constrângere. Şi, pentru că, deşi presupun că scârmaseră o grămadă să-mi găsească ceva, nu au găsit, m-au ameninţat că-i vor face rău Inei. Au înţeles repede că pentru mine mi-aş fi asumat orice risc şi că nici un pericol şi nicio pierdere nu mi se păreau mai inacceptabile decât acela de a-mi pierde stima de sine şi mai ales sufletul. Mai ales… Dar şi-au dat seama totodată că pentru altul nu mi-aş fi putut asuma riscul acesta. Nu, cu nici un chip, n-aş fi putut să nenorocesc un om, mai ales unul la care ţineam, gândindu-mă numai la mine. Astfel că, ei fiind edificaţi, au găsit lesne calea de a mă avea, ameninţându-mă cu Ina. Am cedat, aşadar. Amăgindu-mă că, până la urmă, poate n-o să fac compromisuri atât de mari.          
CLAUDIU:
            Aşadar, pe de o parte, te-ai străduit din răsputeri s-o protejezi, pe de altă parte i-ai adus suferinţa despărţindu-te de ea. Nu mai înţeleg.
DAVID:
            Ţi-am mai spus. Ce ai fi vrut să fac, Claudiu? Eu nu mă mai regăseam. Nu mai ştiam cine sunt, ce caut prin lume. Mi-a fost mai lesne să renunţ, să fug de tot, de toţi şi de toate. De-aceea nu ţi-am mai scris nici ţie. Prietenia noastră începuse să sune fals. Chiar dacă tu nu sesisazeşi, pentru mine începuse să sune fals încă din seara cu magnolii, din Grădina Botanică. Pe Ina nu mai puteam s-o privesc în ochi.
CLAUDIU:
            De ce nu i-ai spus? Ţi-ar fi fost şi ţie mai uşor chinul. Ar fi înţeles, poate…
DAVID:
            Ce absurditate spui! Ştii bine, sau poate nu ştii, că nu puteai vorbi cu nimeni despre astfel de lucruri. În plus, îmi pierdusem încrederea.
CLAUDIU:
            E-atât de trist ce-mi spui! Ce-ai făcut după… după ce-ai plecat de la Teologie? Dar mai întâi, de ce ai plecat?
DAVID:
            Pentru că încă mai aveam conştiinţă. Pentru că nu puteam servi la doi domni. Am şocat pe toată lumea, bineînţeles. Dar n-am dat nicio explicaţie nimănui. Ce-am făcut? Am învăţat şi am dat admitere anul următor la ASE. Profesia mea de bază este aceea de economist.
CLAUDIU:
            Oh, Davide! Te-ai vândut în primul rând pe tine. Asta doare cel mai rău. Dorul de preoţie nu te-a încercat niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocaţia ta pe care o simţiseşi în tine încă din copilărie?
DAVID:
            Am îngropat-o. Adânc în memorie, departe-n suflet. Ca şi cum n-ar fi existat.
CLAUDIU:
            Ca şi cum!
DAVID:
            Am uitat de ea.
CLAUDIU:
            Minţi! Nu-i nevoie să-mi spui mie, eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minţi! Spune mai departe!
DAVID:
            Mai departe nu-i nimic intersant. Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar. Curba exponenţială a creşterii mele financiare e invers proporţională cu cea a căderii mele ca om. Am intrat în afaceri la scurtă vreme după terminarea facultăţii. Am şantajat, am mituit, am înşelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt acum, eu, cel din faţa ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de magnolii. Aşadar, nu-ţi face procese că m-ai ales pentru model de Iuda. Acum ai două variante: să îmi dai un şut în fund, să mă zvârli pe uşa aia, sau să mă zvârli pe uşă cu-n şut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai avantajoasă. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu să-ţi pozez?
CLAUDIU:
            Şi dac-am s-o aleg pe a treia?
DAVID:
            Şi nu-ţi este teamă c-ai să regreţi?
CLAUDIU (râde):
            Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete, ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viaţa aceasta. E vremea magnoliilor. Ia te uită ce splendoare! (îi arată spre geam). Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie. Nimeni!
DAVID:
            Te rog, fără magnolii!
CLAUDIU:
            Cu sau fără, n-are importanţă. Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te poţi ierta? Încercam să-ţi spun că lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni şi de către nimic. Ştiu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândeşte-te cum ai putea recupera, cum şi ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e vreme. Eu acum trăiesc clipa. Şi clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate lua nimeni.
DAVID: Clipa ta cu Iuda. Aţi devenit de-a dreptul intimi.  
CLAUDIU:
            Termină! Povestea cu Iuda e una încheiată. Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Acum ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată pe pereţii Bisericilor, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat că, timp de mai bine de 20 de ani, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti.
O vreme, tăcere. Claudiu se ridică şi pune muzică.
CLAUDIU:
            Ştii, să uităm că viaţa şi-a rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinereţe, să vorbim de vremea de dinainte de magnolii! Hai, Davide, viaţa-i frumoasă!
DAVID:
            Viaţa-i frumoasă printre pânze, modele şi culori. Dar nu aceasta e viaţa, Claudiu.
CLAUDIU:
            Şi crezi că arta o fi vreo Cruce uşor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura aceasta a Cinei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăieşte în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor incontestabile” (vacs!), alta e lumea de dincolo de simţire, o lume imaginară pe care artistul încearcă să şi-o aducă în prim plan, încearcă şi e fericit dacă şi reuşeşte s-o reprezinte şi altora. Trebuie mare grijă, trebuie dozată bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne fereşte! – în vreo boală psihică. Un prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Ştii cât consum au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulţi dintre ei se identifică atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înşişi, sau chiar să le împrumute bolile ori cutumele de care suferă. Cu atât mai mult, imaginează-ţi cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „ivadat” de un singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăieşte cu fiecare, suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!”
Spune-mi, cum ţi-ai dat seama că Zorina îl plăcea pe Relu?
DAVID:
            Hm, într-un anume fel, cred că am ştiut tot timpul. Dar confirmarea – dacă pot s-o numesc aşa – am avut-o în timpul unui concert. Un soi de trăire… extrasenzorială, sau nu ştiu cum s-o numesc. La scurtă vreme după revoluţie, la Ateneul Român a avut loc un spectacol în cinstea lui Eminescu. Ne-am dus toţi trei: Ina, Relu şi eu. Interpretarea celor trei artişti a fost magnifică, sala vibra, era o stare de nedescris. Personal, simţeam că mă aflam într-o stare exacerbată a sensibilităţii, oricum puternic zdruncinată de evenimentele petrecute cu mine anterior. Astfel că mi s-a întâmplat să percep emoţii dincolo de mine. Nu mă întreba cum. N-am o explicaţie. Dar am simţit – şi nu mă poate nimeni convinge nici acum că nu e aşa – că Relu Popian şi Zorina Savin au fost atunci ca un singur suflet. Că vibraţia lor era de-o intensitate fără margini şi că eu nu făceam parte din ea. Nu s-au făcut gesturi, nu s-au spus cuvinte. Dar eu am simţit aproape material atracţia lor sufletească dincolo de emoţia muzicii şi a poeziei. Atunci mi-am zis că e momentul, oricum îmi intrase de ceva vreme în cap să mă despart de Ina ca, de altfel, şi să plec de la facultate. Când am ieşit de la concert, Ina m-a luat de mână şi m-a întrebat: „Ţi-a plăcut?” Asta n-a făcut decât să-mi confirme o dată-n plus că nu greşisem. Ţi-a plăcut? Înţelegi? Dacă într-adevăr m-ar fi simţit, dacă ar fi plutit în euforia aceea cu mine, n-ar fi avut rost întrebarea. Pe Relu nu-l întrebase. De ce? Pentru că ştia. Pe el îl simţise. Numai la mine avusese dubii. Aşadar, i-am luat mâna din mâna mea, i-am plasat-o în mâna lui Relu şi le-am spus bună seara. Am fugit ca nebunul pe străzi, lăsându-i şocaţi. Sigur, ei habar n-aveau că eu eram disperat în încercarea de-a fugi mai mult de mine. Sau, mai bine zis, de a fugi către mine, către mine cel dinainte de magnolii. Către acel David pe care până şi eu l-am iubit.
CLAUDIU:
            N-a încercat, ulterior, să ceară o explicaţie?
DAVID:
            De ce explicaţie ar fi fost nevoie? Totul fusese spus. Ori, mai bine zis, înţeles… dincolo de înţeles.
CLAUDIU:
            Bun, dar atunci înţeleg că şi Relu o plăcea mult. De ce n-au rămas împreună?
DAVID:
            Ţi-am explicat: Vera Hada.
CLAUDIU:
            Vera Hada! Cine şi-ar fi imaginat că una ca Zorina ar putea fi dată la o parte de o… mă abţin, dar înţelegi ce spun, de una ca Vera Hada?
DAVID:
            Cine şi-ar fi imaginat? Cine cunoaşte puterea acestor iedere de a se agăţa de tot ce le iese în cale, de a profita pe loc de orice situaţie ivită, numai să nu piardă în bătălia cu viaţa. Apoi, a fost suficient că şi-a imaginat ea. Puterea omului stă în ceea ce-şi închipuie că e în stare să facă.
CLAUDIU:
            Prostii! Puterea omului stă în puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu.
DAVID:
            Asta e deja altă discuţie…
CLAUDIU:
            Nu, nu. Nu e deloc altă discuţie. Va veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Şi va trebui să recunoşti că ţi-ai aruncat mărgăritarele la porci.
DAVID:
            Acestea fiind zise, ne aflăm într-o situaţie fără întoarcere. Recuperează de mai poţi mărgăritarele din troaca porcilor!
CLAUDIU:
            Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până şi tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ţie nu-ţi este dor de tine?
DAVID:
            Nu. Mă simt bine aşa cum sunt. De dragul tău, însă, vom vorbi despre tinereţea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aş prefera să te ascult, să îmi povesteşti aventura ta artistică şi personală prin cele lumi. Nu înţeleg un lucru, dacă tot îţi era bine acolo, având faimă, bani, fiind un pictor cunoscut (aici nu prea te ştie lumea), de ce te-ai întors?
CLAUDIU:
            Din aceleaşi motive pentru care se întorc toţi oamenii. Unii la ţara lor, alţii (subliniind, cu subînţeles) la ei înşişi, alţii la Dumnezeu. Nimeni nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preţ plătim! Eu, de altfel, nici măcar nu simt c-am fost plecat. Am fost doar dus, cu trupul acesta, am mâncat, am creat, am vorbit, am interacţionat. Dar, în realitate, n-am fost niciodată plecat de aici. Eu m-am comportat ca şi cum aş fi jucat un rol. Şi l-am jucat bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te şi la tine! De când ai venit, încerci să mă convingi că eşti altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel de dinainte de magnolii. Eşti pe naiba! Căinţa, aceasta-l întoarce pe om la Dumnezeu şi la el însuşi. Ştii mai bine decât mine aceasta.
DAVID:
            Ţi se pare cumva că mă căiesc? Ţi se pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece şi sinceritate, evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căinţă?
CLAUDIU:
            Şi totuşi m-ai rugat să te iert.
DAVID:
            A fost un fel de-a zice. Sau mă rog, o slăbiciune. Pentru tine am avut tot timpul o slăbiciune, ai fost doar cel mai bun prieten al meu…
CLAUDIU:
            Am fost! Am sesizat timpul trecut. Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău?
DAVID (cumva descumpănit):
            A… am o mulţime de prieteni. Unul mai bun decât altul. Nu ştiu pe care-l prefer.
CLAUDIU:
            Ha, ha! Aplaudaţi, vă rog! Şi-acum cortina. Tu te auzi vorbind?
DAVID:
            Ce vrei să spui? Cunosc o mulţime de lume care m-ar servi oricând şi la orice oră, indiferent ce le-aş cere.
CLAUDIU:
            Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de prieteni. Şi de prietenie. Această… lume în care trăieşti a deformat până şi noţiunile. Unul dintre sensurile cel mai nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ţi dovedesc eu ţie. Să vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi omul influent, omul cu bani, cu relaţii, etc. Nu zic sută la sută, da-n orice caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaşte. Iar celălalt unu, te-ar cunoaşte doar dintr-un sentiment de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o prudenţă exagerată, că nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Pe aceştia îi numeşti tu prieteni? Ştii bine că nu-i aşa, nu te mai amăgi! Aşadar, n-ai prieteni.
DAVID (ridică din umeri, tace)
CLAUDIU:
            Să-ţi spun un secret: nici eu. Însă, dac-ar fi să „joc”, aşa cum faci tu, aş zice, desigur, că am mulţi, foarte mulţi prieteni. Şi în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inşi mai mult sau mai puţin interesaţi, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de comisii şi comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Ştiu bine că, în momentul în care n-aş mai fi Claudiu Teodorini, ci un Claudiu oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Ştii, uneori chiar mi-ar plăcea să experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte şi pierzând orice urmă de prestigiu, pentru a vedea câţi mai rămân alături de mine. Idealistului din mine îi place să creadă că n-ar fugi chiar toţi. Că doar nu toţi sunt iude.
DAVID:
            Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat numai Iuda. Au fost şi-un Petru, şi-un Toma…
CLAUDIU:
            Da, da, că bine zici! Că tot ai amintit de Petru: câtă tristeţe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Ce tragic personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea la fiecare cântat al cocoşilor.
DAVID:
            Mă laud nemernic că Te iubesc,
dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce în locul Tău
-          eu Crucea o port la gât
mi se pare mult mai rezonabil -
nici să-Ţi privesc răstignirea în ochi
la primul cui aş leşina
s-au m-aş lepăda ca Petru
nu de trei ci de zece ori
apoi aş plânge la fiecare cântat al cocoşilor
CLAUDIU:
            Ce-i asta?
DAVID:
            O poezie. N-am mai apucat să ţi-o arăt. Plecaseşi. Iar eu mă lepădasem de tine.
CLAUDIU:
            Bine, dar tu nu ţi-ai pierdut credinţa niciodată.
DAVID:
            Asta e altceva. Până la urmă, credinţă au şi necredincioşii. Şi cei care se declară atei, tot îl strigă pe Dumnezeu la necaz.
CLAUDIU:
            Chiar aşa! Am văzut că e o modă acum în România, din ce-am mai prins şi eu de pe la televizor, în rarele ocazii când mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura păcatelor…
DAVID:
            Da, se obişnuieşte, mai ales în campanii electorale.
CLAUDIU:
            Nu le e jenă acestor oameni să-ncerce să păcălească până şi pe Dumnezeu?
DAVID:
            Vezi-ţi de treabă, că nu pe Dumnezeu speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioţi, ci pe fraierii care pun ştampila. Chiar ţine, ştii? Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă?
CLAUDIU:
            Vorbeşti teoretic, din auzite, aşa ca mine, sau… ?
DAVID:
            Sau. Ţi-am spus că mi-am băgat nasul şi-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poţi face cu puterea. Şi cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obţine un post de ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulţi la rând. Acum mi-am schimbat orientarea, va trebui să mai aştept. Poate prind măcar un post de secretar de stat. Mi-a fost promis.
CLAUDIU:
            Ţi-ai… schimbat orientarea? Nu-nţeleg. Aşa, ca şi cum ţi-ai schimba sexul?
DAVID:
            Nu, operaţia de schimbare de sex o faci o dată. Nu prea poţi să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide…
CLAUDIU (descumpănit):
            Nu te recunosc, David.
DAVID:
            Bine-ai venit pe Pământ!
CLAUDIU:
            De ce ţi-ai schimbat-o? Orientarea politică…
DAVID:
            Pentru că rămăsesem pe dinafară. Deşteptul căruia i-am obţinut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a refuzat postul de ministru al economiei -  ce să se lege la cap? -   preferând să îşi facă somnul de frumuseţe în Senat.
CLAUDIU:
            Tot nu înţeleg. Dacă el accepta, ce se schimba pentru tine?
DAVID:
            Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu contează! N-am să-ţi ţin acum o lecţie de foloase de pe urma serviciilor politice. Ce mă deranjează mai tare e că am băgat şi bani în campania ăluia. M-am ales cu o strângere de mână şi un şut undeva.
CLAUDIU:
            Acesta e unul dintre prietenii de care-mi vorbeai?
DAVID:
            Fost. Da.
CLAUDIU (dă din cap cu un anume înţeles).
DAVID:
            Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada?
CLAUDIU:
            Nu, dar…
DAVID:
            Ţi-am spus, doar, ţi-am spus! Şi încă nu ştii nimic. Dacă ţi le-aş spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt, cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăieşti printre pânze şi culori, dându-mi lecţii de cât de frumoasă e viaţa. Jos din cer, prietene! Coboară aici pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele! Nu-ţi voi mai vorbi de politică, sunt lucruri care nu pot fi spuse oricui. Îţi voi spune în schimb o poveste de telenovelă, una cu multe lacrimi.Ţi-am spus că o revăzusem pe Zorina după mai mulţi ani. Acum vreo trei. Ea singură, eu proaspăt divorţat de a doua nevastă. Apariţia Inei pe traiectoria mea a fost ca o rază de lună peste o mocirlă.
CLAUDIU:
            Rază de lună! Atavisme poetice. De ce nu de soare?
DAVID:
            Soarele e agresiv. Ţi se bagă în ochi, te arde, în fine. Luna e discretă, îşi face menirea de a lumina fără să te vatăme. Aşa am perceput-o eu dintotdeauna pe Ina: blândă, cuminte, discretă şi cu o prezenţă binefăcătoare.
CLAUDIU:
            Aşa şi era. Şi, în ciuda faptului că niciodată nu încerca să epateze prin nimic, ieşea mereu în evidenţă, deosebindu-se de rest prin acea gingăşie caracteristică. Ce mult aş fi vrut să mă însoţesc cu asemenea femeie!
DAVID:
            Şi eu. De-aceea, când am reîntâlnit-o, s-a aprins în mine un dor. Dorul după ea. Am simţit şi din partea ei o apropiere, cu atât mai mult cu cât acum nu mai era umbra lui Relu între noi. Fusese scârbită de el până-n măduva oaselor. Aşa că am reluat relaţia noastră, nu chiar din punctul în care o lăsasem, desigur, arzând etape, căci acum eram oameni maturi.
CLAUDIU:
            N-a fost curioasă să ştie de ce ai părăsit-o aşa, subit?
DAVID:
            Ba da. I-am spus numai povestea cu Popian, cu concertul, aceea pe care ţi-am spus-o şi ţie. Nu i-am dat nici un detaliu despre colaborarea mea cu securitatea, despre alte amănunte ale devenirii mele.
CLAUDIU:
            Totuşi presupun c-a fost curioasă să ştie de ce ai abandonat Teologia. Că doar şi ea, ca şi mine, îţi cunoştea vocaţia şi dorinţa ta arzătoare de a ajunge preot.
DAVID:
            Desigur. I-am spus că, într-un moment de slăbiciune, am realizat că nu am curajul să mă angajez la o asemenea misiune grea. A înghiţit-o. Că pare, oricum, plauzibilă.
CLAUDIU:
            Cu alte cuvinte, ai reînceput o relaţie minţind.                                         
DAVID:
            Minciuna a devenit la mine un mod de-a fi. Nici măcar nu mai conştientizez. În fine. Am aburit-o cu tot felul de chestii, i-am vândut iluzii ieftine. I-am pomenit de lucruri serioase, am mimat seriozitatea, credinţa şi dragostea. După vreo trei luni de abureală, am părăsit-o fără nicio explicaţie, ca prima dată. Doar că motivaţia a fost complet diferită. M-am însurat cu o colegă de partid. Aveam nevoie de influenţa ei. Ei, ce spui? Îl mai iubeşti pe prietenul tău David?
CLAUDIU:
            Da. Dintr-un singur motiv. C-a fost atât de idiot, de cretin şi de mizerabil încât mi-a lăsat mie o minunată rază de lună. Mulţumesc, iudă nenorocită şi spurcată ce eşti! Spune-mi unde e, dă-mi telefonul sau adresa ei, mă duc de urgenţă s-o cer de nevastă.
DAVID (lăsând capul în jos):
            Nu mai ai pe cine. E într-un spital de psihiatrie.
CLAUDIU (îi trage, cu putere, două palme. Pleacă de lângă el, se întoarce şi-l mai pălmuieşte odată):
            N-am reacţionat când mi-ai spus că m-ai trădat, că m-ai împiedicat să plec la ai mei. Nici când mi-ai spus că ţi-ai trădat vocaţia, semenii, etc. Dar e deja prea mult. Să îmbolnăveşti de nervi o fiinţă ca Zorina e prea mult. Prea muuult, ai înţeleeees? Şi-n timpul acesta, tu stai şi-mi consumi oxigenul din atelier. Şi-mi spui poveşti de rahat cu miniştri şi secretari de stat tot de rahat.
DAVID (ridicând din umeri):
            Ce-aş putea să fac? N-am crezut că se va ajunge aici.
CLAUDIU:
            Îţi spun eu ce să faci, constat că la tine gândirea a început să doară. Ai să-ţi mişti hoitul ăsta ambalat în haine de lux şi ai să-ţi foloseşti toate nenorocitele de relaţii şi toţi spurcaţii de bani ca s-o faci bine. E ceva ce n-ai înţeles?
DAVID:
            Crezi că n-am încercat? Nici nu vrea să audă de banii mei. Nici ea, nici familia ei. Frate-său, care e rugbist, m-a ameninţat că pune toată federaţia pe mine. Plus cea de box.
CLAUDIU:
            Oh! Şi tu te-ai speriat. Aşa te-a apucat deodată o frică, de mi-e şi milă. Mai ales că situaţia ţi-a convenit de minune. Cu alte cuvinte, conştiinţa ta, aia câtă mai e, e-mpăcată. Fraţilor, eu am vrut s-o ajut, dar nu m-a lăsat. Îţi dau eu soluţia. Îi vei da ajutorul prin mine. Îmi vei da toţi banii de care e nevoie, mă vei trimite la toate persoanele influente care să poată face intrarea la cei mai buni doctori, iar ea va şti că ajutorul vine de la mine. Asta o laşi în seama mea. Apoi, după ce să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va vindeca, vei dispărea definitiv din viaţa noastră. Vei sta împreună cu nevasta cu care te prostituezi pentru funcţii şi vă veţi număra banii câştigaţi din mizeriile voastre cotidiene. Din clipa în care Zorina se va fi vindecat şi va fi devenit soţia mea, tu vei dispărea ca şi când n-ai fi fost. Dar până atunci, până atunci e nevoie de tine. Şi mai ales de banii tăi. Hai, „prietene”, decartează!
DAVID:
            Ştii, de aceea şi venisem, să te rog.
CLAUDIU:
            O, şi eu care-mi făceam iluzii că ai venit să mă vezi. Sfântă naivitate!
DAVID:
            Şi de asta. Dar recunosc că gândul de a o ajuta pe Ina mi-a accelerat paşii. M-am gândit că tu ai fi singurul care ar putea-o convinge. Trec peste vorbele grele pe care mi le-ai spus şi îţi mulţumesc pentru ajutor.
CLAUDIU:
            Ar fi şi culmea să nu treci! Cu plăcere! Îmi face chiar o plăcere nebună să-ţi cheltui banii. Să nu crezi că eu nu i-aş avea! Dar e greşeala ta, tu trebuie să plăteşti. Măcar în felul acesta.
DAVID:
            Claudiu, greşelile nu se repară cu aur. O, de s-ar putea!        
CLAUDIU:
            De s-ar putea, atunci n-ar mai exista căinţă. Ce simplu le-ar fi celor bogaţi! Toţi ar arunca în stânga şi-n dreapta cu aur şi ar fi liberi ca nişte îngeraşi. Hei, băiete, vremea indulgenţelor a trecut! Nu, nu trebuie ca greşelile să poată fi reparate cu aur. Tu ştii mai bine decât mine – sau cel puţin ai ştiut – care-i singura cale. Păcat că ai deraiat de la ea.
DAVID:         
Da, singura cale. Calea, Adevărul şi Viaţa…

SCENA II
Acţiunea se petrece tot în atelier, la o oarecare diferenţă de timp.
Singura modificare de decor: „Cina neterminată” a dispărut. Pe şevalet se află un tablou început, un portret de bărbat, la care Claudiu mai lucrează, din când în când, plictisit.
Bătaie în uşă, Claudiu răspunde, intră David. De data aceasta, are un aspect mai neîngrijit, iar hainele sunt simple, nu mai epatează prin îmbrăcăminte. Cei doi se salută, dându-şi mâinile.
DAVID:
            La ce lucrezi?
CLAUDIU:
            La un mort.
DAVID:
            Poftim?
CLAUDIU:
            La un mort care mi-a fost tare drag. Din păcate, trebuie să-i recompun chipul din memorie şi din această singură şi nu tocmai reuşită fotografie (îi arată o fotografie mică, tip portret).
DAVID:
            Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum… câţi ani?
CLAUDIU:   
Douăzeci şi patru. Scrie pe verso.
DAVID (Întoarce fotografia şi citeşte cu voce tare):
            „Pe portativul inimii sunt doar note care nu pot suna fals”. Phu! Am scris eu aşa o tâmpenie?
CLAUDIU:
            Tu, cel de atunci. Şi nu e deloc o tâmpenie. Eu pe acela mă străduiesc să-l recompun pe pânză.
DAVID:
            Şi-ţi reuşeşte?
CLAUDIU:
Nu prea. Fotografia aceea îngălbenită de demult şi amintirile mele frumoase cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibraţie, acea inspiraţie care să-mi conducă mâna de parcă ar merge singură, fără controlul meu. Îmi trebuie emoţia, David, şi tocmai pe aceea nu o am. Nici tu nu mi-o mai poţi transmite.
Se trânteşte resemnat într-un fotoliu. Îl invită prin gesturi şi pe David să facă la fel.
DAVID:
            Ce face?
CLAUDIU:
            E spre bine. A fost o depresie puternică, amplificată de faptul că fusese prost tratată. Noroc că s-a intervenit la timp. Apoi, doctorul mi-a explicat că, în tratarea unei depresii, nu atât tratamentul este important (dar, sigur, nici el nu e de neglijat), cât mai ales prezenţa cuiva drag şi care dă bolnavului siguranţa că este iubit chiar şi într-o astfel de situaţie. Se pare că prezenţa mea i-a făcut bine. Dar mai are de stat o vreme la recuperare.
DAVID:
            Te rog să-mi spui dacă mai e nevoie de ceva.
CLAUDIU:
            Nu, nu mai e nevoie. Dimpotrivă, eu trebuie să-ţi mai restitui o sumă…
DAVID:         
Păstrează-i! Nu-mi mai restitui nimic.
CLAUDIU:
            Dar e o sumă destul de mare. Vreo douăzeci de mii. Mie nu-mi trebuie.
DAVID:
            Nici mie. Fă ce vrei cu ei. Dă-i cuiva care are nevoie. Găseşti tu…
CLAUDIU (face un gest de acceptare din cap):
            Ştii, la ultima întâlnire m-a întrebat dacă te-am revăzut după venirea în ţară. Eu evitam să aduc vorba de tine, ea a deschis subiectul. M-am cam speriat, la gândul că ar putea să bănuiască ceva…
DAVID:
            Nu trebuie să afle. Nici acum nici mai târziu. Niciodată.
CLAUDIU:
            Ţi se pare drept? Vreau să spun, ţi se pare drept ca ea să nu ştie? Şi acesta e un soi de trădare. Acum îmi pare rău că am acceptat soluţia aceasta. Ar fi trebuit s-o ajut numai eu.
DAVID:
            Să-ţi intre bine-n cap: nu trebuie să afle niciodată!
CLAUDIU:
            Bine, dar mă simt… mă obligi şi pe mine să încep relaţia cu o minciună.
DAVID:
            Bine-ai venit în club!
CLAUDIU:
            Şi nu ştiu dacă voi suporta povara ei toată viaţa.
DAVID:
            Te vei descurca. Ştii ce mă doare cel mai mult? Faptul că, după ce probabil a aflat de căsătoria mea, după ce pierduse speranţa să mă întorc la ea, mi-a scris o scrisoare, ultimul semn pe care mi l-a trimis, în care mi-a spus: „Nădăjduiesc să te pot uita în viaţa aceasta, iar în cealaltă, să nu îndrăzneşti să-mi tai calea!”.
CLAUDIU:
            Aşa, şi ce-ai fi vrut? Să-ţi spună că te-aşteaptă cu ghirlande de flori la poarta Raiului? C-o să-ţi întindă covorul roşu la fiecare dintre vămile văzduhului? Ia nu-ţi mai plânge atâta de milă! Ai idee că putea să moară? Că, în afara depresiei, a avut şi-o altă boală de care abia s-a vindecat? Să nu-mi spui că nu ştii că toate bolile minţii şi ale trupului sunt rezultatul suferinţelor sufleteşti! E demonstrată demult. Doctorul mi-a spus că doar trei din zece supravieţuiesc în situaţia în care a fost Zorina. Şi tu îţi plângi de milă ca o babă, fiindcă ţi-a zis să nu-i tai calea?
DAVID:
            Şi totuşi, cât de mult trebuie să urăşti un om ca să arunci în aer toate punţile,  pentru totdeauna ?
CLAUDIU:
            Cât de mult? Pe cât de mult te-a urât el ca să te aducă în starea de a urî, în ciuda faptului că niciodată în viaţă nu ştiuseşi ce-i ura. După ce deja îl iertaseşi o dată.
DAVID:
            N-am urât-o pe Ina, ce tot spui acolo?
CLAUDIU:
            Ai dreptate. Dac-o urai, aveai mai multă milă de ea. Te-ai situat pe o poziţie mult mai ingrată, ucigaşă de-a dreptul: indiferenţa! Nepăsarea! Nu te-a interesat de ea, de ce va simţi, de ce va suferi, cum nu mă interesează pe mine lupta voastră politică de doi bani.
DAVID:
            Şi totuşi, cum să te conving că am iubit-o pe Ina?
CLAUDIU:
            În niciun fel. Nu mă vei convinge în niciun fel! Nu poţi, nu ai voie să te comporţi astfel cu un om pe care-l iubeşti! De dragoste cu năbădăi e plină lumea. Sau de închipuiţi ca tine. Tu nu pe Zorina ai iubit-o, puţin ţi-a păsat de ea, te-ai iubit pe tine, prietene. Ai iubit ideea ta despre tine alături de Zorina. Tratatele psihologice sunt pline de astfel de exemple. Apucă-te şi studiază!
DAVID:
            Nu mai e timp.
CLAUDIU:
            A, da, uitasem că începe campania electorală!
DAVID:
            Nu despre asta e vorba.
CLAUDIU:
            Dar despre ce?
DAVID:
            Despre… altceva. În fine. Spune-mi, de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul meu de dinainte.
CLAUDIU:
            Nu ştiu. Aşa am simţit. Pe de o parte, o nevoie de recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau să te scot afară din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de tine, mai mult decât îţi poţi închipui. Acum, că m-am convins cum ai devenit, nu vreau să rămân în continuare legat de-o fantomă.
DAVID (zâmbind):
            Parcă tu spuneai că omul nu se chimbă.
CLAUDIU:
            Uneori, până şi eu mai greşesc.
DAVID:
            Văd că nu prea ai spor. Crezi că te-ar ajuta să ne mai amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum e momentul. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea.
CLAUDIU:
            Acum pleci tu în străinătate?  
DAVID:
            Hm, nu atât de departe. Dar, într-un fel, e mai departe de atât.
CLAUDIU:
            Nu-nţeleg.
DAVID:
            Nici nu-i nevoie la momentul acesta.  Spune-mi, ce-aţi vorbit de mine?
CLAUDIU:
            I-am spus că te-am văzut, că mi-ai părut schimbat, atât de schimbat încât… Ştii, i-am povestit scena cu tabloul. Pe faţa ei, tristeţea deja existentă s-a transformat în amărăciune. A zis doar atât: „N-am să-nţeleg niciodată cum e posibilă o astfel de transformare”.
DAVID:
            Ce i-ai răspuns?
CLAUDIU:
            Nimic. Doctorul mi-a recomandat să n-o obosesc cu vorbe. Mai ales dacă acestea au legătură cu suferinţa care i-a provocat depresia. Şi-a pus capul pe pieptul meu, ca un om ostenit de viaţă. Mi-a spus zâmbind, în timp ce-i mângâiam părul: „Viaţa mea de până acum a fost un şir de călătorii dintr-o iluzie-ntr-alta. Pe undeva, cred că-mi iau plata acum. Am circulat fără bilet”. Am rugat-o să-mi explice. Zice: „Să circuli prin viaţă fără bilet înseamnă să nu-ţi fie îngăduite anumite lucruri şi tu să te încăpăţânezi să le faci. N-aveam dreptul să fiu cu David, câtă vreme mă simţeam mai mult atrasă de Popian. N-aveam dreptul să fiu cu Popian, câtă vreme el nu avea ochi pentru mine. Am forţat lucrurile, am vrut să se întâmple. Apoi, mai târziu, n-aveam dreptul să îl primesc înapoi pe David după ce plecase aşa cum plecase. Sigur, nu se punea problema să nu-l iert. Dar asta e altceva. Nu trebuia să accept să reîncep o relaţie cu el. Pentru că de data aceasta ştiam că poate oricând pleca fără preaviz. O făcuse o dată, ce l-ar fi reţinut a doua oară? Apoi, ştiam, de asemenea, că sentimentele mele faţă de el se transformaseră. Frustrarea îşi făcuse loc printre ele şi, oricât aş fi zis că nu contează, era acolo, prezentă, sufocând dragostea.” Îi spun, ca să o testez: „Şi totuşi, Iisus ne-a poruncit să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte.” Mi-a răspuns aproape cu enervare: „Să iertăm, da! Dar nu şi să-l cărăm în cârcă pe cel care ne-a greşit. În plus, a mai zis ceva, de care facem abstracţie: şi de se va întoarce la tine şi va zice „mă căiesc”. Îţi imaginezi cumva că David şi-a cerut vreodată iertare? Aş! Dimpotrivă! A venit precum Făt-Frumos călare pe calul său alb, ferm convins că n-avea cum să fie refuzat. Mândru de banii lui, de poziţia lui în societate. El n-a înţeles că eu nu pentru acestea toate îl acceptasem, ci pentru amintirea celui care fusese cândva. Pentru frumuseţea sufletului său de pe vremea când încă era student la Teologie.” Mi-a spus, după o pauză, schimbând subiectul: „Să nu crezi că n-am simţit că erai îndrăgostit de mine. Mă prefăceam că nu-mi dau seama. Acum, cu mintea femeii mature, înţeleg că, de fapt, tu eşti singurul faţă de care trebuia să-mi îndrept atenţia. Ai fost singurul care m-a iubit cu adevărat, atât de mult, încât ai preferat să suferi, decât să-mi complici existenţa.”
DAVID:
            Prostii!
CLAUDIU:
            Gelozie? Ce-i asta?
DAVID:
            Nu, dragă, de ce să fiu gelos? Am avut-o, doar, în mâini de două ori. Eu i-am dat drumul de fiecare dată.
CLAUDIU:
            Asta se cheamă ipocrizie, dar nu mă mir!
DAVID:
            Lasă, las-o pe Ina! Vă doresc să fiţi fericiţi. Şi, sincer, vă şi invidiez un pic.
CLAUDIU:
            De ce? Tu nu eşti oare fericit? N-ai obţinut ce ai vrut?
DAVID:
            Şi cine spune că asta înseamnă fericire? Nu, e un gol, un mare gol, greu de umplut.
CLAUDIU:
            Ce-ţi lipseşte?
DAVID:
            Aparent nimic. Dar uneori mă simt de parcă n-aş avea nimic. Ce fiinţă ciudată şi omul! Ai citit cartea lui Maitreyi Devi, „Dragostea nu moare?”.
CLAUDIU:                                                                                                                      
            Sigur. Emoţionantă.
DAVID:
            Spune-mi, pe cine crezi că a iubit Maitreyi?
CLAUDIU:
            Asta-i culmea! Mi se pare că reiese foarte clar din carte. În primul rând, pe soţul ei, alături de care a avut o viaţă împlinită şi care era un om minunat, apoi pe Eliade, pe care nu reuşise să-l uite nici după zeci de ani. Şi, nu în ultimul rând, pe Maestrul ei spiritual, Rabindranath Tagore. Trei oameni, trei feluri diferite de dragoste.
DAVID:
            Aiurea! Vrei să ştii ce cred eu? Nu l-a iubit decât pe Tagore. Faţă de soţul ei, şi-a făcut datoria, cum şi-a făcut-o şi faţă de lume, născând şi crescând copii. Şi sigur, n-a avut motive a se plânge de el. Pentru Mircea, făcuse o obsesie. Obsesia tinereţii, a dragostei neîmplinite. Ce mai dragoste, la 16 ani! Profesoara de engleză îmi spusese odată că dragostea tinerilor, englezii o numesc cow-love, un fel de „dragoste de viţel”, îmi tradusese. Şi-mi mai spusese că adevărata dragoste vine după 40 de ani. Atunci, mi-am bătut joc în sinea mea de vorbele ei, însă acum să ştii că-i dau dreptate. Dar să revenim la Maitreyi. Aşadar, cu adevărat iubire a avut pentru Poetul, pentru maestrul său, un fel de duhovnic la noi. Reciteşte cartea şi ai să vezi că scenele în care descrie întâlnirile cu el, acelea sunt cu adevărat scene de dragoste, chiar dacă nu se întâmplă nimic care să dea aparenţa unei iubiri vinovate. E atâta gingăşie în ele, încât le-ai citi şi tot citi.
CLAUDIU:
            De ce-mi vorbeşti de Maitreyi?
DAVID:
            Făceam o analogie. Cu Ina, desigur. Cred că, tot aşa, Ina nu l-a iubit decât pe Relu. Eu am fost obsesia tinereţii. Tu vei fi soţul lângă care îşi va afla liniştea. Pe niciunul dintre noi, însă, nu-l va iubi niciodată aşa cum am simţit eu că-l iubea pe Relu, în seara aceea, la concert. M-a urmărit senzaţia asta toată viaţa. Inclusiv în scurta perioadă în care m-am întors la ea. Eram gelos, fiindcă nici nu-mi aminteam să fi simţit vreodată ea pentru mine astfel şi nici atunci, după atâţia ani, nu mai putea fi vorba.
CLAUDIU:
            Nu-ţi găsi scuze nobile că ai părăsit-o!
DAVID:
Nu-mi găsesc. Nu de aceea am părăsit-o. A fost aşa cum ţi-am spus. Am părăsit-o din interese politice. Am plătit şi pentru asta. Nevastă-mea m-a părăsit, la rândul ei, pentru un ins care o putea promova.
CLAUDIU:
            Cine se aseamănă, se-adună. Nimic nou sub soare. Totuşi, nu înţeleg de ce a fost nevoie să te părăsească. Se poartă înşelăciunea. Faţada. Zâmbetele false. Ţi se face greaţă când îi vezi mimând fericirea casnică, în timp ce-şi fac semne discrete cu alţii. Compromisul e la modă. Pare că nimeni nu mai ştie ce-i bunul simţ. E o invazie de nesimţire pe toate canalele, oriunde te-ai duce, dai peste ea. Mârlănia e la ea acasă. Mocirla, de asemenea. Cu asta îmi va fi cel mai greu să mă acomodez. Deja am început să am îndoieli că voi putea rămâne definitiv, deşi cu această hotărâre m-am întors. Ferice de tine că ai ştiut ce să iei acestei lumi!
DAVID:
            Parcă ţi-am spus că nu sunt fericit. N-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea când încă mai speram că-mi voi urma vocaţia. Aceea m-ar fi putut cu adevărat face fericit. Să nu te şocheze ce-ţi voi spune. Acum, că le-am încercat pe toate ale lumii, am înţeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă vreme ai s-o aştepţi de la oameni, sau de la lucruri, de la situaţii, vei fi un permanent nefericit în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoşteam aceasta demult. Acum pot spune că am simţit-o şi în mod real.
CLAUDIU:
            Şi, dacă ai aflat-o, îţi foloseşte?
DAVID:
            Da, sper că da. Mai bine zis, sper că îmi va folosi curând.
CLAUDIU:
            Dar celor care ţi-au fost victime, directe sau colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le foloseşte la ceva? La ce i-ar folosi, de exemplu, Inei, sau mie, care mi-am pierdut prietenul, înţelepciunea ta de pe urmă?  
DAVID (lăsând capul în jos):
            La nimic. Dar, cine ştie… poate va fi o urmă cât de mică de „câştig”. Mă voi ruga pentru voi. Până în ceasul din urmă mă voi ruga.
CLAUDIU:
            Şi crezi că Dumnezeu îţi va asculta ruga?
DAVID:
            Dacă mă voi căi sincer, da.
CLAUDIU:
            Te vei căi sincer?
DAVID:
            Desigur.
CLAUDIU (râzând):
            Eşti comic, ştiai? Cum te vei căi? Printre şpăgi, mită, promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici de ochii lumii, parteneriate dubioase, pipiţe dornice de avansare, neveste fără număr care te pot susţine în carieră. (Schimbând tonul, aproape ţipând): Tu n-ai chiar pic de ruşineeee? Atât, un dram de ruşine ar trebui să ai, ca să nu mai amesteci lucrurile sfinte cu mocirla în care vieţuieşti!
DAVID:
            Stai, ascultă, n-ai auzit tot!
CLAUDIU:
            Am auzit destul! Mi-a ajuns! Nu mai vreau nici un cuvânt. Nici un cuvânt, auzi?
DAVID:
            Bine. Stai. Mai am ceva cu tine. Calmează-te! N-am terminat. După aceea, voi dispărea, aşa cum am promis. Nu mă vei mai vedea, decât dacă vei voi. Dar trebuie să punem la punct nişte chestiuni legate de bani. Şi să mă asigur că ai înţeles ce să faci cu ei, înainte să plec.
CLAUDIU:
            Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi tragi cu plecarea? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fi Iuda până la capăt. Exact asta mai lipsea. În rest, le făcuseşi pe toate.
DAVID:
            Stai liniştit, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva. M-am „sinucis” destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar, într-un fel anume, voi fi mort lumii acesteia.
CLAUDIU:
            Eşti mort demult. Pentru mine, eşti mort demult.
DAVID:
            N-ai înţeles. Voi merge la mănăstire.
CLAUDIU:
            Ce să faci la mănăstire? Nu-ţi ajung bisericile din Bucureşti? Îţi mai trebuie alte „scene” pe care să-ţi joci falsa credinţă?
DAVID: Claudiu, n-ai înţeles. Plec la mănăstire de tot. Mă călugăresc.
CLAUDIU:
            Ha, ha! Ce glumă bună! Ascultă, prietene, călugăria nu-i pentru orice idiot. Credeam că ştii asta.
DAVID:
            Vom vedea.
CLAUDIU:
            Ce să vedem? Dacă tu eşti un idiot sau nu? Despre asta ne-am convins deja.
DAVID:
            Vom vedea dacă este călugăria de mine.
CLAUDIU (privindu-l cu aerul că pentru prima dată ia în serios cele spuse de el):
            Tu… nu glumeşti?
DAVID:
            Chiar nu. De ce-aş glumi? De ce-aş glumi cu aşa ceva? Claudiu, revederea noastră şi discuţia mea cu tine de acum câteva luni m-a ajutat să sondez în adâncul sufletului meu. M-a ajutat să am curajul, pentru prima oară după atâţia ani, să mă privesc în oglindă. Tu mi-ai dat oglinda, şi-ţi mulţumesc. E drept, oglinda pe care ai vrea să o spargi. Şi nu vorbesc de oglinda aceea pe care mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou, îndemnându-mă să mă compar cu cel de dinainte. Din vremea studenţiei noastre, nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta sinceritate. Toţi cei care mă înconjurau au fost mai mult sau mai puţin interesaţi. Îmi aplaudau succesele şi îmi treceau sub tăcere greşelile. Mă lăsam linguşit, deşi atât de bine ştiam că nu trebuie să te laşi corupt de laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai era ca mine? Şi totuşi, am ştiut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una convenabilă, ce-i drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am ştiut mereu că acela nu sunt eu. Nici acela care scria notiţe informative pentru securitate, nici cel care şi-a trădat credinţa, vocaţia, prietenii. Nici cel care a intrat în afaceri şi în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omeneşti, în timp ce îşi înălţa singur muritoarea statuie. Ştiam aceste lucruri, Claudiu. Dar nu mă puteam sustrage lor. Aşa cum o muscă nu se poate salva singură din pânza păianjenului. „Oglinda” ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a spus nimic nou, dar mi-a dat curajul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela dintotdeauna, pe care ţie îţi place să-l numeşti cel dinainte de magnolii.
CLAUDIU (rămas pe gânduri):
            Te-ai gândit bine? Presupun că ştii că aceasta e o hotărâre de la care nu te mai poţi întoarce. Mănăstirea nu e vreo Zorină, la care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Şi-apoi, cum vei face faţă acelor rigori, după ce o viaţă întreagă te-ai dedat anumitor desfătări?
DAVID:
            Am luat în calcul toate aceste aspecte. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă cale. E singura modalitate de-a rupe punţile cu ceea ce am fost o vreme, de a-mi arunca în aer toate lanţurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am lăfăit. Rămânând în lume, nu aş putea să renunţ la nimic din ce am devenit. Şi dacă aş vrea eu, nu m-ar lăsa ei. Caracatiţa are tentacule peste tot. E mult până ai săvârşit păcatul o dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi. Şantajul e la dimensiuni atât de mari şi, aş zice, aproape perfecte, încât nu te poţi sustrage, ca într-un şah mat. Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu, trăind în lumea în care am intrat, nu mai pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt om. Nu mai fur, nu mai înşel, nu mai mint, nu mai…” Pentru că, oricât aş vrea eu, aceasta nu se mai poate. Decât, eventual, cu preţul vieţii. Nu că aş ţine cine ştie ce la viaţa aceasta, dar în mod sigur mai am nevoie de nişte ani ca să-mi plâng păcatele şi să îndrept ce se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă. Aşa că nu încerca să mă faci să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire cu avocatul meu, să punem la punct ultimele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Eşti singurul în care pot avea încredere că îmi vei repecta dorinţele şi că nu vei cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le las moştenire, aşa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei face ceea ce îţi spun.
Îşi lasă capul în palme şi adaugă sfârşit: Am obosit! Am obosit, Claudiu!
Claudiu se duce la el, îi ia mâinile de pe ochi, îi potriveşte capul astfel încât să-l poată privi de la şevalet, apoi se repede frenetic la portretul început şi pictează.
DAVID:
            Un singur lucru ar mai fi: va trebui să-i cer iertare Inei. Spune-i, te rog, din partea mea…
CLAUDIU:
            Nici un cuvât! Chiar tu va trebui să-i vorbeşti. Tot mâine. Pune un CD cu muzică simfonică. Apoi continuă să picteze.
DAVID:
            Da, mâine. Să sperăm că mâine va veni. De câteva ori în viaţă, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat. Credeam că am învăţat lecţia, dar n-a fost aşa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe nerostite, suspendate în gât ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf. Având convingerea că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul are răbdare. Dar eu, eu am trăit în afara timpului, minţindu-mă că sunt un om al timpului meu, făcând orice ca să mă conving, în primul rând pe mine de aceasta. Depunând toate eforturile ca să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe mine cel adevărat, pe mine, David Hanganu, acela pe care până şi eu l-am iubit, cel dinainte de magnolii…

Sfârşit

Slobozia, 2012