Nume de cod `mamaia`

Aşa merg eu, duminica, la Biserică. Cei care au acest bun obicei ştiu, probabil, că nu de puţine ori, acela, „nenumitul, necuratul şi alte nenimicuri” încearcă să le-ncurce paşii, doar, doar i-o împiedica. La mine, manevra nu prea-i reuşeşte, că am pasul mare şi hotărât. În schimb, roţile-s mici şi necorespunzătoare pentru iarnă. Astfel că, lăsându-mi paşii-n hotărârea lor, încearcă să-mi încurce măcar roţile.

Pfu, ce viscol! Două zile a nins întruna şi alte două înainte a fost polei. Mă înarmez cu toate forţele cunoscute, din care voi numi doar trei pe care mi le mai amintesc de la fizică – forţa centrifugă, aia centripetă şi, mai ales, a de pardon! frecare – şi dau năvală spre maşinuţa mea parcată regulamentar, paralel cu bordura şi perpendicular cu direcţia vântului. Dau năvală, un fel de-a zice, că forţa aia de care spuneam – de frecare – îmi e cam potrivnică la contactul cu solul. Vorbind în termeni matematici, frecarea dintre tălpile cizmelor mele şi pojghiţa de pe jos tinde la zero, fapt ce mă determină să merg precum sportivii la proba de patinaj viteză sau precum o balerină pe poante, în timp ce cară un sac cu cartofi în spinare. Mă rog, pe sărăcia asta, vi-l puteţi imagina şi cu pietre. De moară, nu preţioase, că alea s-au cam terminat de când au luat calea Moscovei, doar dus. Cu tot cu pui şi cu cloşcă şi cu ce alte orătănii or mai fi fost prin ogradă la vremea ‘ceea. Aceeaşi forţă de care vorbeam, cumulată cu viteza vântului şi cu celelalte două de care am amintit, şi-au dat mână cu mână (mai bine zis vector cu vector) împotriva mea, cu urmări din cele mai neplăcute nu doar asupra firavei mele făpturi, ci şi – mai ales – asupra cozii pisicii, peste care m-am rostogolit în încercarea mea neizbutită de a păstra echilibrul sacului (cu pietre sau cartofi, cum doriţi). Cum forţa de atracţie gravitaţională e direct proporţională cu masa corpului prăbuşit, pisica a miorlăit de mi s-au strepezit dinţii, că nici n-am mai putut să dau atenţie sărmanului meu cot peste care prăvălisem mai bine de jumătate de quintal din preţioasa-mi fiinţă, respectiv masa m. Dar asta n-ar fi nimic; cu pisica aş fi scos-o eu, cumva, la capăt, că i-am promis o pungă de „Whiskas” la-ntoarcere (întoarcerea de la Biserică, nu pe cotul celălalt), prilej pentru ea să-mi mulţumească printr-o amprentă pe obraz, executată prin tehnica zgârierii avansate. Eh! Bine că n-a nimerit ochiul! Cum care? Staţi, bre, liniştiţi, că am doi. Unul dintre ei.

Mai rău a fost că strigătul de luptă al graţioasei patrupede a trezit-o pe baba de la parter, zis şi mama pisicii. După faţa pe care mi-a afişat-o prin geamul larg şi cu zgomot rău-prevestitor deschis, aş fi crezut, mai degrabă, că tocmai a coborât din poveste mama zmeilor. (Dintr-o poveste! Prea sunteţi curioşi).

Cucoana ofuscată şi vădit deranjată din somnul de frumuseţe pierdută dinainte de-a o avea, m-a ameninţat, pe rând, cu Protecţia Animalelor, Protecţia Consumatorului, Protecţia Câinilor fără Stăpân şi a babelor fără frână la gură şi cu toate protecţiile care i-au trecut prin mintea ei de… prin mintea ei.

Vâzîndu-mă astfel lipsită de apărare în faţa avalanşei de injurii, hărţuieli şi ameninţări, cu toate forurile protectoare pe cap, m-am sesizat din oficiu şi m-am constituit parte civilă şi (rău)vătămată în propriul meu proces, pe care l-am intitulat ad-hoc „Icsuleasca (adică eu) contra Statului”. Contra statului degeaba pe la geamuri pe sub care miaună mâţe trase de coadă, contra statului acasă duminica dimineaţa, în timp ce bunii creştini iau calea Bisericii (sau măcar se străduiesc), înfruntând vicisitudinile vremii şi ale vremurilor, ghearele pisicii şi colţii babei, precum şi împotriva altor state, dintre care amintim doar pe cele mai celebre şi totodată unite ale Americii. Că despre statele de plată ale României nu facem vorbire. Prietenii ştiu de ce!

Ca să potolesc ofuscata, am pledat „nevinovat”, luându-mi de partea mea singura protecţie ce mai rămăsese nezvârlită în capul meu – anume pe Cea Divină. Astfel că i-am şuierat otrăvitei o urare cât se poate de creştinească: „Taci, hoaşcă, ori te spun lui Dumnezeu!”. Urare ce a avut efectul scontat, dar nu din pricină că partea reclamată s-ar fi temut întrucâtva de Cel Atotputernic, ci din oftică şi invidie că nu-i venise ei prima ideea să mi-L zvârle-n cap, cu tot cu Cetele Îngereşti.

Am scăpat ieftin, doar c-o reclamaţie la Poliţia Comunitară (pentru deranjarea liniştii publice şi atentat la fauna patriei), unde cotoroanţa, pardon! doamna de la parter, are abonament pe viaţă primit ca bonus din partea instituţiei amintite, drept recunoştinţă veşnică pentru faptul că le dă permanent de lucru, împiedicând astfel „eliberarea” mult ţipată şi contestată cu cascheta dată de pământ a 25% din personal. Poliţia Comunitară din oraşul nostru în care, altfel, vorba lui Sadoveanu, nu se întâmplă nimic, a fost singura care a scăpat de disponibilizarea de personal, pe motiv că „mamaia” (nume de cod) le dă de lucru cam de 5-6 ori pe zi, cu noapte la un loc, reclamând pe toţi vecinii, musafirii, extratereştrii şi alte lighioane de pe lângă blocul omului. Ultima dată îi chemase să le spună că cineva a furat gunoiul din tomberon.

-         Şi ce să facem noi, mamaie?, îndrăznise victima comunitară cu trese pe epoleţi.

-         Cum ce? Să vă deghizaţi în gunoieri şi, lucrând sub acoperire, să daţi de urmele nemernicului. Că nici pe gunoi nu mai poţi să fii sigur în ţara asta!

Am uitat să vă spun că mamaia se uită nu doar la telenovele, ci şi la filme poliţiste. După gărgăunii pe care-i are-n cap, o suspectez chiar de colaborare part-time cu HBO, furnizându-le americanilor, contra mâncării vitaminizate şi modificate genetic pentru pisici, scenarii pentru filmele lor „Horror” de rahat. Pardon! reformulez: scenarii pentru filmele lor de rahat cu cacao.

Domnul de la Poliţia Comunitară, pe care „mamaia” îl trezise din moţăiala de dimineaţă, se uită la mine ca picat din lună şi se (mă) întreabă cu voce alto:

-         Ce să fac eu, acum, cu dumneavoastră?

-         Aţi putea începe prin a mă ajuta să dau poleiul jos de pe maşină, îi sugerez timid.

-         Asta nu-i în fişa postului.

-         Atunci ia-ţi fişa postului şi citeşte-o, că sigur afli-n ea ce să faci, acum, cu mine! Dar hai mai repede, că se termină slujba!

-         Păi vedeţi, aici e problema, că în fişa postului nu zice cum trebuie procedat atunci când contravenientul zdrobeşte coada pisicii.

-         În cazul acesta, avem de-a face cu o situaţie atipică. Uitaţi cum procedăm: întrucât eu mă grăbesc, iar dumneavostară sunteţi în situaţia jenantă, penibilă şi deloc competentă de a nu şti cum să acţionaţi în cazul unei contravenţii atipice, vă propun să ne luăm, elegant, la revedere.

-         Păi şi deranjul meu pân-aici?, încearcă omul legii să-mi sugereze s-o încalc, oferindu-i o „consolare” palpabilă şi numărabilă. Cum mie, însă, nu-mi place să încalc legea, i-am oferit soluţia de compromis:

-         Sunt sigură că „mamaia” e nerăbdătoare să vă ofere o ciorbă suficient de fierbinte cât să vă frigeţi la limbă. Arrivederci!, mai zic lăsându-l în drum, de vorbă cu pisica.

Maşina era un dezastru. Polei de colo până colo, iar roţile erau bine înfundate în zăpadă. Intru şi dau drumul radiatorului şi, între timp, îmi propun să-mi fac şi eu încălzirea cu zăpada de la roată. Ce inspirată am fost când mi-am cumpărat lopăţică de la Kauffland! Dar scoate-o dacă poţi! Portbagajul maşinii, plin de polei, nu voia să se deschidă şi pace.

          Îmi amintesc, într-o fracţiune de secundă, că sunt femeie şi că Dumnezeu nu degeaba a lăsat bărbaţi pe pământ. Şi nu degeaba le-a dat întâietate. Aici avem de-a face cu o subtilitate rară. Femeile se supără că de ce i-a pus pe bărbaţi primii: primii în Biserică, primii la miruit şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu, ştiind ce specie orgolioasă a creat din ţărână şi voind  să-i pună pe umeri toată greutatea lăsându-i impresia în acest timp că vaaai, ce important e „omul” (adică bărbatul, v-aţi prins, femeia nu e om), a apelat la acest truc ce a dat rezultate. Iar sărmanul bărbat, în cocoşismul său, nu a înţeles că această întâietate i-a fost dată tocmai pentru a primi ce-i mai greu pe umeri, punând astfel fiinţa fragilă a femeii la adăpost (unde-i mai greu? La război? Du-te tu primul, că venim şi noi după aia! Ce, nu vrei? Vezi că Dumnezeu aşa a zis, că bărbatul e primul! E rost de vreo inundaţie, vreun cataclism? Du-te tu, că noi avem de legănat copii!). Din păcate, se pare că nici această fiinţă (alcătuită deja din materie umană, nobilă, sanchi!) n-a priceput că ar fi bine să tacă şi să se pună la adăpost, mimând admiraţia faţă de muşchii sexului total şi diametral opus (vaaai, ce puternic eşti!) ca şi faţă de materia sa cenuşie (vaai, cât de inteligent poţi fi!) şi să-şi vadă de admiratul peisajului, în timp ce bietul bărbat (a naibii asemănare cu corbul lui La Fontaine!) trudeşte din greu, fiind în stare să are hectare întregi cu muşchii lui doar ca să dovedească femeii că are dreptate, sau să-şi pună neuronii la treabă în căutarea celor mai alambicate soluţii matematice pentru rezolvarea celor mai imposibile şi mai stringente probleme ale omenirii, cum ar fi modificarea legilor reflexiei şi refracţiei şi a consecinţelor dezastruoase ale acestora, atunci când oglinda te-arată mai grasă decât Ioneasca de la trei. Ei, n-aţi priceput, n-aţi priceput, surioarelor! Vorba ceea: Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă şi-n traistă! În cap, cu atât mai puţin. Că mai e o vorbă: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. N-aveţi decât să vă asociaţi în tot felul de instituţii feministe şi să vă rezolvaţi singure problemele. Eu, una, m-am săturat de reparat chiuveta, cu efecte din cele mai dezastruoase şi impredictibile, de schimbat siguranţe, de dat zăpada de la roata maşinii şi poleiul de peste tot. De azi, s-a terminat cu toate aceste corvezi! M-am hotărât să devin femeie. Cu alte cuvinte, să mă fac blondă, să dau ochii peste cap şi să-mi mişc şoldurile în ritm de Bolero de Ravel, astfel încât să se cutremure toţi muşchii masculini pe o rază de o sută de kilometri. Vă rog frumos să nu vă gândiţi la măscări! Doar v-am spus că merg la Biserică! Ideea era să mişc măcar un muşchi care să-mi deschidă şi mie protbagajul maşinii, înţepenit de la polei. Dacă mai găseam vreo doi (muşchi, că de neuroni nu-i nevoie în cazul de faţă), care să-mi dea şi zăpada de la roată, mă puteam auto-proclama blonda anului. Dar ţi-ai găsit! Bărbaţii ăştia-s mai inteligenţi decât avem noi tendinţa să-i considerăm. Nu-i poţi, domnule, păcăli, şi pace! Oricât te-ai vopsi din cap până-n picioare, te miros de la o poştă că eşti blondă contrafăcută. Oricât m-am străduit eu să mă dau Marilyn Monroe (ce-i drept, în mizerie), să dau ochii peste cap şi să bat din gene (aia cu şoldurile mai uşor, că deja luasem o căzătură), n-am obţinut mai nimic. O, ba da, m-am pricopsit cu nişte sfaturi de toată frumuseţea.

Îi zic unuia care hârjâia de zor la polei, două maşini mai în spate:

-         Stimate domn (bătaie scurtă din gene), n-aveţi cumva o lopată? Că eu, deşi am, nu mă pot folosi de ea, întrucât nu pot deschide portbagajul maşinii (bătaie lungă din gene).

Mă aşteptam să sară imediat, să se umfle muşchii-n el mai ceva ca-n Popeye marinarul după ce ingurgitează doza de spanac, să se înfiinţeze lângă maşină şi, cu o mână să-mi dea zăpada de la roata din faţă, în timp ce, cu cealaltă, mi-ar fi deschis portbagajul. Eh! Se vede treaba că m-am uitat prea mult la desene animate. Realitatea m-a izbit în moalele capului. „Stimatul domn” mi-a aruncat plictisit, fără să-şi întrerupă hârjâitul:

-         Lopată n-am. Şi cu portbagajul mai străduiţi-vă! Trageţi cu forţă, imposibil să nu-l deschideţi până la urmă!

Descumpănită, mi-am pipăit cu îngrijorare zona de deasupra buzei superioare, întrebându-mă dacă nu cumva mi-a crescut mustaţă.

În timp ce-mi făceam în minte planuri de înfiinţare a unei asociaţii feministe (Asociaţia femeilor fără muşchi, fără mustaţă, fără lopată şi fără un „prost” bun la toate), mai văd trecând pe stradă un musculos şi zic „Hai să mai acord o şansă speciei”. Reuşesc să-i atrag, într-un final, atenţia, după ce mă agit, strig, dau din mâini (enervanta aia de Marilyn ar fi fost suficient să clipească o dată şi-i alinia mai ceva ca la proba de maraton).

-         Stimate domn (bătaie enervată din gene), m-aţi putea ajuta să deschid portbagajul? E înţepenit de la polei şi…

-         Nu zău! Să trag de el, să-l stric şi după aia să mă pui la plată?

-         A, ă, î, … domnule, staţi puţin! Cum să fac aşa ceva? Dacă v-am rugat, se înţelege că e pe răspunderea mea.

-         Lasă-mă-n pace, cucoană! Câte d-astea n-am văzut la viaţa mea!

Hotărât lucru: cred că nu mi-a crescut doar mustaţă, ci şi barbă. Mă uit în oglinda din stânga, dar n-am văzut nimic, că şi aia e poleită toată.

Mă decid să nu-mi mai încerc farmecele pe niciun trecător şi să mă descurc singură cum oi putea, aşa cum, de altfel, m-am descurcat toată viaţa. Ştiam eu că, în afară de Dumnezeu, nu mă pot baza decât pe mine. Dar nu ştiu ce mi-a venit. Uite-aşa! Am avut şi eu chef într-o zi să fiu femeie. Şi tot universul s-a-ntors împotriva mea.

Îi adresez satanei câteva de dulce (Să crezi tu, pocitanie, c-ai să mă-mpiedici să merg la Biserică! Să crezi tu c-ai să mă determini să păcătuiesc, judecându-mi aproapele care nu vrea să mă ajute la greu şi gratulându-l cu invective care mai de care mai meritate cum ar fi: porc, idiot, cretin, fleşcăit, bărbat de carton, etc, etc!). Şi-n timp ce ziceam, mi-l imaginam îngrămădit la roata maşinii sub formă de zăpadă bolovănită pe care o loveam cu picioarele. Şi-i trăgeam, şi dădeam, de se oprise din hârjâială până şi vecinul de cu două maşini mai încolo, curios, nevoie mare, să vadă ce fac. Astfel am reuşit să eliberez roata fără să mai am nevoie de lopată. Dacă mai şi porneam…

Specia masculilor şi-a spălat ruşinea în faţa mea printr-un taximetrist care, înţelegând ce intenţii am, şi-a lăsat taxiul baltă şi a venit să împingă de maşină. Pesemne ăsta n-apucase să-mi vadă nici barba, nici mustaţa.

La Biserică am ajuns în cele din urmă, ce-i drept la ultimul „Amin!”. Norocul meu! Altfel, intrată prea bine în rolul lui Marilyn Monroe, te pomeneşti c-aş fi dat din gene la Părintele (pe care de cu toootul alte lucruri trebuie să-l conving), reducându-mi considerabil şansele de-a mai vedea vreodată Raiul.

Slobozia, ianuarie, martie 2011