Florentina Loredana Dalian

luni, 21 ianuarie 2013

Înainte de magnolii (10)

Teama


Înainte de magnolii (9)



          De două zile, nu putea să doarmă. Intrase într-o stare de agitaţie, de când îi spusese Părintele: „Gata. Consider că eşti pregătit.” Trecuseră nişte ani. Şi doar el venise să-l roage pe stareţ să-l primescă. Ce bucuros a fost când îl anunţase că urmează să fie tuns rasofor! Nici atunci nu dormise, dar motivul agitaţiei fusese altul. Acum… „gata!”. Ca şi cum ar fi spus: „Până acum ne-am jucat, de acum înainte trecem la lucruri serioase.” Timpul de ispitire canonică fusese lung. Sau aşa i se păruse. Şi greu. Îl trimisese chiar şi în lume, atunci când nimerise la Fabian, pentru a se convinge pe sine dacă lumea îl mai ispiteşte cu firele sale aurite, multiple şi insinuante. Şi a fost atunci gata să se prindă în hăţişul lor. Cu atât mai mult cu cât el nu ajunsese în mănăstire dintr-o convingere privind viaţa de monah, cât mai mult dintr-o necesitate de ordin practic. Ştia sigur că doreşte preoţie, dar călugăria intrase în ecuaţie mult mai târziu şi oarecum neprevăzut. Era atât de tânăr! Şi habar n-avea ce-l aşteaptă. Cât timp vieţuise în mănăstire ca frate sau numai rasofor, încă mai avea timp de răzgândire. Dar acum „gata”. Desigur, încă se mai putea răzgândi, până la tunderea propriu-zisă. Dar oare putea să-i facă asta stareţului? După ce muncise atâta cu el… Sau Episcopului, care îl ajutase să-şi continuie studiile, îl trimisese la Muntele Athos, toate acestea fiindcă fusese impresionat de povestea lui şi de voinţa sa extraordinară. Ce să le spună? Preacuvioase, Preasfinţite, vă mulţumesc şi vă doresc la revedere… Şi totuşi, aceştia erau doar nişte oameni, până la urmă. Datoria lui de căpătâi era faţă de Hristos. „Cine voieşte, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie!” Voia? Pe El nu avea voie să-l mintă. Cine voieşte… Cum să-I spui că vrei, dar să te prefaci numai? Fusese pregătit. I se spusese că aceste atacuri vor veni asupra lui. Că cel-care-nu-ne-vrea-alături-de-Hristos va face tot posibilul să-l împiedice. Dar credea că sunt numai teorii, care se aplică altora. Credea că el le va face faţă. Iată-l tremurând, clănţănindu-i dinţii, de teamă şi de frigul ce-l cuprinsese. Ceruse ajutorul lui Dumnezeu, dar glasul îi fusese palid. Se ruga neîncetat, dar parcă rugăciunea rămânea neauzită. Atunci, când mai era atât de puţin, strigase tare, cu disperare: „Ajută-mă!” Şi parcă în minte un glas i-a şoptit: „Nu te teme!” Semăna cu gândul lui, dar şi-a adus aminte de Evanghelie şi de multiplele locuri în care Iisus s-a adresat fie individual, fie mulţimilor cu acest mesaj de încurajare: „Nu te teme!” sau „Nu vă temeţi!”, ştiind bine ce fire slabă şi sperioasă e omul. A început să caute cu frenezie pasajele respective din cele patru Evanghelii.
          Marcu 6,50 – „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!”; Ioan 6,20 – „Eu sunt; nu vă temeţi!” Le-o spusese ucenicilor când L-au văzut mergând pe apă, înspre corabia în care se aflau. Şi ei se speriaseră, crezând că văd o nălucă. Oare el nu se temea din acelaşi motiv? Oare nu i se năzărea uneori că aleargă după o nălucă? Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, chiar dacă este o certitudine, nu e ceva concret, palpabil. Semnele prezenţei Sale le au cei curaţi cu inima („Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”). Dar ajunsese el la această curăţie a inimii, la această formă superioară a desăvârşirii omeneşti? De bună seamă că nu, de vreme ce încă i se mai năzărea uneori că aleargă după o nălucă. I se spusese că nu-i uşor. Dar entuziasmul tinereţii te face să crezi că cei mai vârstnici şi încercaţi vorbesc doar să se afle în treabă ori să facă pe interesanţii. Şi-acum?
          „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” Matei aduce în plus un episod extraordinar – cu Petru. David se vedea pe sine Petru, acel Petru aflat în corabie, care mai întâi a crezut, chiar dacă sub un anume semn de întrebare („Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe ape!), s-a avântat, apoi s-a temut, teama făcându-l să înceapă să se scufunde, apoi a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Şi David la fel. Mai întâi, sub elanul tinereţii, a venit cu râvnă şi încredere la Hristos, la mănăstire, la viaţa monahală, apoi, pus în faţa faptului împlinit, copleşit de atâta curaj şi măreţie, a început să se teamă, să tremure, aşadar să se scufunde. Iar această teamă l-a făcut să strige tare: „Ajută-mă!” El i-a întins mâna, precum atunci lui Petru, şi i-a pus în gând „Nu te teme!” Desigur, a simţit şi mustrarea: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Problema era că încă se mai îndoia. Nu de Dumnezeu, ci de sine. Să se desprindă total de lume şi de cele lumeşti, să se lepede de sine? Până la ce grad va putea?
          Fuseseră două încercări în care trebuise să fugă pentru a scăpa. Una, atunci când stareţul, simţindu-i neputinţa şi dorind să-i încerce hotărârea, îl trimisese în lume, să vadă cu ce l-ar mai putea ispiti. Îşi alesese un loc departe de mănăstire, undeva la câmpie, unde să nu poată fi recunoscut. Nimerise în gospodăria lui Fabian, se rugase să afle un loc unde e multă treabă de făcut, întrucât, neavând bani să plătească pentru găzduire, trebuia să fie de folos cumva, ca să nu rămână neachitat. Nu-i dăduse niciun fel de detalii, nici de unde vine, nici de ce, nici cât are de gând să stea, spre disperarea celui care ar fi vrut să le ştie pe toate. Până la urmă, avusese noroc. Deşi la început se enervase, Fabian îl acceptase aşa, fără să mai pună întrebări, deşi îl simţea în continuare frământat în sinea lui. Muncise cot la cot alături de el, stabiliseră o prietenie frumoasă bazată pe încredere şi respect reciproc. Nu ştia cât ar fi urmat să mai stea. Oricum, prezenţa în afara mănăstirii îl ajutase să se lămurească, să înţeleagă că lumea, cu cele ale sale, nu-i mai face cu ochiul, nu-l mai supune unor tentaţii cărora să nu le poată rezista. Asta, până într-o seară, când Fabian se întorsese de la pădure cu nişte prieteni. Printre aceştia, se afla şi o femeie, pe care n-o privise (deprinsese şi exerciţiul acesta), dar, când a auzit-o vorbind, a avut o tresărire; vocea ei i se înfipsese ca un cuţit în inimă. Ştia prea bine de unde cunoştea vocea aceea, căci, oricât încercase, nu şi-o putuse scoate din amintiri. Pentru a se încredinţa că auzul nu-l înşeală, aruncase o privire scurtă, pe furiş, şi atunci avusese certitudinea că este chiar ea, Zorina, cea de care fusese atât de îndrăgostit, de care fugise, frângându-i inima, nedându-i nicio explicaţie. Doar atât putuse să-i spună: „Zorina, eu plec”. Pe atunci, fugise mai mult de el, de coşmarul care se repeta, acela cu pereţi fără ferestre; dar, vrând, nevrând, lovise şi în ea. Mai fugise o dată, atunci la schit. Nemaivăzând-o atâta timp, schimbându-şi stilul de viaţă, imaginea ei se estompase şi – credea – odată cu aceasta şi tot bagajul de trăiri legate de ea. N-a fost să fie! De cum i-a auzit glasul, inima a-nceput să bată mai tare, o căldură uitată de mult i-a învăluit sufletul, sângele năvălise spre tâmple făcându-le să zvâcnească cu putere; atât de puternice erau senzaţiile, încât s-a temut chiar că ceilalţi ar fi putut observa, de-aceea îşi tot făcea de lucru. Abia după ce a spus în gând rugăciunea de câteva ori, s-a mai liniştit şi a îndrăznit să se aşeze cu ei la masă. Dar tot se temuse că ea ar fi putut să-l recunoască. S-a străduit să evite cu orice preţ. Şi totuşi, deşi îi făcea rău, îi făcea şi bine starea care îl cuprinsese şi un soi de neputinţă ori de lipsă a voinţei îl împiedica să iasă din ea. Cum s-ar mai fi dus lângă ea! Cum i-ar fi mângâiat părul, cum i-ar fi sărutat ochii, cum ar fi strâns-o în braţe! Dar el deja pornise pe alt drum – fără plete, fără ochi sărutaţi, fără strângeri în braţe. Aproape îl cuprinse o revoltă. Era acesta drumul pe care voia să rămână? Cât de convins fusese până cu câteva clipe înainte că toate acestea sunt demult îngropate! Şi a fost nevoie de atât de puţin… Ca o culme a coincidenţei, Profesorul recitase o poezie din Blaga, din care un vers i se înfipsese în minte: „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”. Oricât de bine o „ascunsese” pe Zorina, în el încă se mai vorbea de ea. Vorbeau toate: inima, mintea, simţurile, neputinţele… În seara aceea, la Fabian, a ştiut că, dacă nu pleacă imediat, nu va mai pleca niciodată. Că, dacă nu se întoarce cât mai grabnic la mănăstire, viaţa îşi va suci cărarea. Şi nu era pregătit pentru asta. În el se dădea o teribilă luptă. Avea starea aceea surprinsă atât de bine de Mihail Drumeş: „Aş fi plecat o dată şi aş fi rămas de o mie de ori. Şi totuşi, am plecat.” Plecase. Plecase şi el. Cu inima zdrobită, cu lacrimi în ochi, fugise departe. Nu înainte de a lăsa biletul în care scrisese: „Aceia pe care-i iubim, nu pleacă niciodată…”. Fabian va crede că era pentru el. Însă destinatara celor scrise de el era Zorina. La fel îi scrisese şi când plecase pentru prima dată din parcul cu magnolii, sperând că astfel îi va mai alina suferinţa. Dar nu avusese curajul să îi dea biletul. La fel îi spusese când se despărţise de ea la schit. Atunci, la Fabian, simţise nevoia să cânte aria aceea sfârşietoare pe care o scrisese, mai demult, pentru ea, dar nu mai avusese ocazia să i-o cânte. Acum, i se păruse un gest firesc de restituire. Apoi, se ridicase, profitând de faptul că ceilalţi încă se mai aflau sub magia cântecului. Nu fusese destul de tare. Nu putuse pleca (din nou) pentru totdeauna până ce n-a atins-o măcar pe creştet. Atingerea aceea i-a ars palma multă vreme în urmă. Scrisese biletul, apoi fugise, cu lacrimi înceţoşându-i privirea. Fugi cât putu de repede, peste câmp, de-a lungul şoselei, până când obosi şi simţi nevoia să se oprească, făcând cu mâna unei maşini.
          Acum, tremurând de teamă că, peste puţin timp, drumul lui nu va mai cunoaşte cale de întoarcere, îşi aminti de fuga din noaptea aceea nedrept de frumoasă, plină de stele, de fuga de el însuşi şi de propriile-i slăbiciuni, de teama (iar teama!) de a nu-i părea rău mai târziu, de lacrimile care nu încetau să curgă, deşi încerca să le oprească. Acum, când mai avea atât de puţin până la drumul fără întoarcere, constată cu stupoare că versul lui Blaga era încă actual. „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”… Căzu în genunchi şi, cu lacrimi mai fierbinţi decât cele din noaptea fugii sale de la ferma lui Fabian, se rugă: „Fă, Doamne, ca, în mine, să se vorbească numai de Tine!”.




Slobozia, 20 ianuarie, 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu