Florentina Loredana Dalian

vineri, 22 martie 2013

Un oaspe - de Zorica Laţcu




Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levanţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
Oare vreun zeu să şadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu ştiu, surioară, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Spunea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,
Când a plecat,  străinul,  pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au ramas în urmă, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: „Pace voua”.

L-am urmarit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca in plete
Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lasând mireasma calda de frunze să mă-mbete.



miercuri, 20 martie 2013

Interviu - Februarie 2013

Despre concurs

Două eleve ale Colegiului Naţional "Mihai Viteazul" din Slobozia, coordonate de Doamna Profesor Loredana Stan, mi-au trimis câteva întrebări pentru un interviu ce va participa la un concurs. Le felicit pentru bogăţia de idei şi acurateţea întrebărilor, urându-le, totodată, succes!
Iată interviul, mai jos: 

Actualizare 22 martie 2013: Interviul a obtinut locul al III-lea la concursul national  `Condei de jurnalist`, de la Suceava. Felicitari fetelor, doamnei profesoare si... mie, deh! Mult succes mai departe!

„Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!”

-Interviu cu scriitoarea FLORENTINA LOREDANA DALIAN-

1.Doamnă Florentina Loredana Dalian, sunteţi o personalitate a vieţii culturale  ialomiţene, o cunoscută şi apreciată scriitoare, membră a  Asociaţiei Culturale „Helis” din Slobozia,  membră fondatoare a Clubului Umoriştilor Constănţeni „Prăvălia cu umor”,
membră a Cenaclului Literar „Mihail Sadoveanu” din Constanţa, membră a Societăţii Române de Haiku, Bucureşti şi Constanţa. Vă regăsim  scrierile dumneavoastră: reportaje, memorialistică, proză, poezii, teatru, în fiecare număr al   revistei de cultură “ Helis”. Aveţi o intensă activitate şi în on-line, scriind şi pe blogul dumneavoastră: www.florentinadalian.blogspot.com. Vă implicaţi în acţiuni caritabile, sprijinind proiectele
Protoieriei  Slobozia, sunteţi inginer chimist, director general al unei firme şi, nu în ultimul rând, mamă. De unde atâta energie şi ce vă motivează în toate acţiunile dumneavoastră? Succintul curriculum vitae pe care vi l-am realizat acoperă preocupările diverse ale dumneavoastră? Ar mai trebui ceva adăugat acum, la început de interviu?

Aţi menţionat mai mult chiar decât era necesar. Nu mă consider nici personalitate, nu ştiu nici cât de cunoscută şi apreciată scriitoare sunt, dar, pentru mine, faptul că voi mă consideraţi astfel este important; înseamnă că am ceva de transmis tinerei generaţii, şi asta mă bucură enorm. Cât despre energie, cu siguranţă ea îmi vine de la Dumnezeu. Uneori, mă întreb şi eu cum de reuşesc să mă implic în atât de multe activităţi, să le duc la bun sfârşit cu bine. Atunci când ne dorim foarte mult şi când ne mai şi rugăm pentru ajutor, cu siguranţă el vine. Motivaţia principală în acţiunile mele o constituie o mare bucurie de a trăi, de a face cât mai multe lucruri, de a lăsa ceva în urmă, de a bucura pe cât mai mulţi oameni. Dar am avut, de-a lungul timpului, şi motivaţii care ţin de constrângere, în special atunci când ne referim la activitatea mea de bază, retribuită: nevoia de a-mi asigura, atât mie, cât şi fiului meu, un trai decent, dorinţa de a putea oferi şi altora. Aţi surprins destul de bine şi de complet sfera preocupărilor mele. Ar mai fi de adăugat că una dintre cele mai reconfortante şi încântătoare dintre aceste preocupări o reprezintă întâlnirile cu tinerii, cu elevi ca voi.

2. Propunem să continuăm interviul nostru prin a ne vorbi despre modelele dumneavoastră existenţiale şi despre începutul formării dumneavoastră ca om şi ca scriitor. Când aţi descoperit că există o conexiune între dumneavoastră şi literatură şi când aţi avut primul impuls de a vă aşterne creaţiile pe hârtie?

Nu pot afirma că am avut modele bine definite. Însă am avut acest mare dar de a reuşi să iau partea bună de la oamenii pe care i-am întâlnit, de la personalităţile cu care mi-am intersectat paşii. A fost un mod de autoeducare pe care încă-l mai practic. Atunci când admir foarte mult o calitate la un om, încerc să mi-o însuşesc şi eu, în măsura posibilităţilor.
Nu ştiu când am început să mă formez cu adevărat ca scriitor, însă conexiunea, aşa cum bine aţi numit-o, dintre mine şi literatură s-a creat destul de devreme, în primul rând ca cititor. Poveştile pe care ni le spun bunicii sunt pentru oricare dintre noi primul impact cu literatura. Bunica mea avea un dar deosebit de a povesti şi de a inventa poveşti, lucru care mă fascina. La rândul meu, atunci când ceva nu-mi plăcea, încercam să schimb povestea. Am avut o tendinţă către nonconformism şi nu m-am mulţumit să mă opresc la barieră (exceptând-o pe cea de cale ferată, desigur). Cred că o primă tendinţă de a arunca bariere în aer a fost atunci când schimbam finalul poveştilor, în special al celor triste. Nu-mi plăceau. Nu puteam accepta că biata capră îşi găseşte iezii, de fapt capetele lor tăiate, la geam. Nu mă încălzea cu nimic răzbunarea de după, căci îmi era milă şi de bietul lup. Şi am descoperit că era atât de simplu să îţi scrii propria poveste, aşa cum vrei. Sigur, aceasta a fost o etapă a primilor ani ai copilăriei, când încă nu eram la şcoală. Prin clasa a doua am început, cred, să pun pe hârtie primele poezii. Îmi vine să râd, erau poezii patriotice. În clasa a şaptea, parcă, am câştigat locul I la un concurs de poezie, într-o tabără. La şcoală, făceam compuneri care impresionau profesorii. Spun aceste lucruri, să se înţeleagă că preocupare a existat. Dar cum se întâmplă de multe ori, dacă darurile cu care ai fost înzestrat nu sunt exploatate, ajungi să uiţi şi tu că le-ai avut. Prin clasa a zecea, am mai avut tentativa de a scrie o poezie şi chiar un roman, dar le-am rupt la scurtă vreme, căci nu mi-au plăcut. Bineînţeles că nu le-am arătat nimănui. Mi-am urmat drumul pe calea ştiinţelor exacte, absolvind liceul la care învăţaţi şi voi, la clasă de informatică (pe atunci, nici măcar nu era clasă de filologie), apoi am mers la Politehnică şi am cam uitat de scris (dar nu şi de literatură, citeam mult, atât cât îmi permitea timpul). M-am reapucat abia târziu, spre vârsta de 35 de ani, aşa, într-o joacă. Joaca aceea s-a transformat, cu timpul, în ceva serios (mai mult datorită altora decât mie), iar acum nu mai pot să „abdic” de la scris.


3. Prin studiile şi ocupaţia dumneavoastră aveţi o formaţie realistă, mai puţin uzuală în rândul creatorilor de literatură. În ce măsură, ştiinţele exacte pe care le-aţi studiat v-au influenţat “atelierul de creaţie”?

Întrebarea este interesantă, dar nu cred că pot să cuantific contribuţia formaţiei mele realiste la creaţia literară. Tot ce ştiu e că uneori mă ajută (mai ales în proză, unde e nevoie să ai destul de multe cunoştinţe din multe domenii), iar alteori mă împiedică (probabil în poezie). Cred că important este rezultatul; dacă place cititorului, este în regulă. Şi totuşi, n-aş vrea să las întrebarea cu un răspuns atât de evaziv. Voi da un exemplu: o dată, am simţit nevoia să definesc relaţia dintre două categorii sociale printr-un termen din chimie/ fizică, astfel am spus despre cele două categorii că sunt „nemiscibile”. Cineva care a citit aceasta a zâmbit şi s-a amuzat, iar asocierea i s-a părut interesantă. Aş vrea să spun, totuşi, că structura mea interioară nu este „setată” (iată influenţa!) pe ştiinţele exacte, ci pe cele umaniste. Dar m-am străduit să nu mă fac de râs nici în profesia mea şi să o exercit cât pot mai bine.

4.Aţi scris patru volume de proză :  „Scrisori netrimise”, „Aceeaşi lună peste sat”, „Şi copiii se îndrăgostesc”, “A unsprezecea poruncă”. Temele acestora sunt variate şi deosebit de actuale: de la condiţia feminităţii, viaţă şi moarte, prietenie şi trădare, la nevoia de comunicare a omului contemporan. De unde vă luaţi subiectele de inspiraţie? Putem regăsi printre personajele dumneavoastră concitadini de-ai noştri? Spre exemplu, regizorul Cristian Mungiu spunea că are cu el în permanenţă un carneţel în care îşi notează dialoguri pe care le aude, replici interesante, fragmente de limbă vorbită pe care le va folosi în filmele sale. Vă folosiţi şi dumneavoastră de un asemenea „ajutor”?

Subiectele mi le iau de peste tot: din viaţă (a mea sau ale altora), din imaginaţie, din natură, de la oameni. Printre personajele mele, cu siguranţă se găsesc şi „bucăţi” din concitadini de-ai noştri (i-am tranşat, bieţii de ei!), dar cine mai ştie? Se întâmplă ca, uneori, sau de cele mai multe ori, nici autorul să nu mai ştie exact cât a luat din X, cât din Y. Pentru că, spre deosebire, de pictori, de exemplu, care, atunci când folosesc modele, trebuie să redea trăsăturile acestora cât mai exact, scriitorul nu este obligat să facă aceasta. Mie, cel puţin, aşa mi se întâmplă. Când construiesc un personaj, poate că fără să-mi dau seama „amestec” (şi aici formaţia mea de chimist chiar mă ajută!) caractere din persoane cunoscute, cu altele din imaginaţie, dar creez un personaj cu totul nou, care nu poate fi identificat nici cu X, nici cu Y. Legat de aceasta, m-am amuzat când scriitoarea Nina Cassian povestea odată la o emisiune TV cum s-a dus cu un manuscris la „Cartea Românească”, editură condusă la vremea aceea de Marin Preda, iar acesta i-a respins romanul, nedorind să-l editeze, întrucât s-a supărat că s-a recunoscut în el, dar nu aceasta fusese supărarea, ci faptul că în eroul din roman „îl amestecase” pe el cu altcineva. Culmea! Un scriitor care ştia, de bună seamă, că astfel decurg lucrurile de obicei în construirea personajelor. Dar se pare că acolo fusese vorba de altceva, un soi de gelozie, şi atunci înţelegem, nu-i aşa?
Spre deosebire de regizorul Mungiu, eu nu umblu cu carneţelul la mine, însă mă străduiesc să reţin anumite lucruri şi chiar le reţin şi mi le notez mai târziu pe cele care îmi plac. O sursă inepuizabilă de replici o poţi găsi la ţară, în special la bătrâni. Din păcate, merg din ce în ce mai rar, iar atunci nu prea am timp de poveşti. Însă mi-am mai păstrat o rezervă din copilărie. Contează foarte mult şi locul în care ai trăit şi te-ai format. Un orăşean get-beget nu cred că va putea scrie niciodată veridic despre ţărani. Mie mi-a citit cineva odată un text – „Mariţa” – în care personajul este o femeie simplă de la ţară. Omul este critic de artă, văzuse şi citise multe la viaţa lui. A venit la mine (eram la un festival de teatru) şi m-a întrebat foarte intrigat cum e posibil ca cineva care s-a născut în Bucureşti să scrie atât de veridic despre o  ţărancă, să folosească un limbaj atât de specific, din sfera rurală. L-am liniştit, să nu mă creadă vreun geniu, explicându-i adevărul, anume că doar m-am născut în Bucureşti, dar primii mei ani i-am petrecut la  sat. L-am simţit răsuflând uşurat.

5. Am citit pe blogul dumneavoastră că aţi scris şi dramaturgie, iar piesa de teatru „Înainte de magnolii” a obţinut   locul I la Festivalul Naţional "Mihail Sorbul", Botoşani, 2012. De altfel, premiile obţinute de dumneavoastră sunt nenumărate şi reprezintă o confirmare a valorii scrierilor personale. De asemenea, aţi avut succes şi în abordarea aşa - numitei “literaturi minimaliste” : haiku, tanka. În ce gen literar, specie literară vă simţiţi cel mai confortabil să scrieţi? Consideraţi că se scrie mai uşor într-un anumit gen literar? Sunteţi adepta modelor, a curentelor, a tendinţelor existente în literatură?

Deşi am abordat mai multe genuri literare, cel mai confortabil, mai adevărat şi mai aproape de misiunea mea scriitoricească mă simt atunci când scriu proză. Aş merge şi mai în profunzime şi aş zice că cel mai bine mă reprezintă proza scurtă. Dramaturgia este o mare provocare pentru mine, însă aceasta, din punctul meu de vedere, se scrie cel mai greu. Aceasta deoarece „produsul finit” este mult mai complex; când scrii o piesă de teatru nu trebuie să te gândeşti (numai) la cititor, ci, în primul rând, la spectator. O piesă de teatru pe hârtie nu are viaţă (aşa cum se întâmplă cu proza sau cu poezia), ea capătă dreptul la existenţă abia atunci când este pusă în scenă. Nu îmi place să scriu teatru, mă oboseşte, îmi consumă resursele mai mult decât oricare alt gen, dar îmi doresc mult să ajung să văd o piesă scrisă de mine (sau mai multe) puse în scenă. Iubesc teatrul, iubesc starea aceea specială în care te transpune, ca spectator, de aceea probabil voi mai încerca. Dar e nevoie de „oase tari”.
Cât despre modele, tendinţe şi curente în literatură, nu sunt deloc adepta lor. Dacă te străduieşti să te aliniezi acestora, reiese o scriitură forţată, lipsită de veridicitate. Că se întâmplă să te încadrezi într-un curent sau altul, aceasta este altceva. Dintotdeauna am considerat că aceste clasificări sunt mai mult treaba criticilor, a istoricilor literari. Scriitorul trebuie să scrie aşa cum simte şi să scrie bine. Sigur, nu mai scriem acum aşa cum se scria la anul 1700. Dar asta nu trebuie să ne preocupe. Scrisul trebuie să „curgă”, ori, dacă nu, mai bine nu mai scrii.

6. Aminteam anterior că aveţi o listă impresionantă de premii obţinute la diferite manifestări literare. Ce importanţă acordaţi acestor premii? Scrieţi şi pentru obţinerea acestor distincţii? Care vă este premiul cel mai drag şi, poate, cel mai important ale carierei dumneavoastră, de până acum?

Premiile literare sunt importante în măsura în care ele îmi dau „oglinda” scrisului meu. De aceea am şi trimis la concursuri, la cât mai multe, cu jurii cât mai diferite. Pentru a mă verifica, pentru a înţelege dacă sunt pe un drum bun sau nu. V-am spus mai devreme că am început să scriu în joacă. Nu credeam în ceea ce fac, nu aveam încredere în estetica scrisului meu, îmi spuneam că, probabil, aşa cum scriu eu, mai scriu alţii mii. Că orice om simte nevoia să aştearnă nişte gânduri pe hârtie. Eu voiam să aflu dacă ceea ce făceam eu se ridică peste nivelul de „jurnal de gospodină”. Dacă nu erau aceste premii care să îmi dea încredere în ceea ce fac, nimeni n-ar fi aflat că eu scriu, n-aş fi avut tupeul să mă prezint în faţa lumii cu rebuturi, având apoi pretenţia să mai fiu şi numită scriitoare. Asta ţine, cred, de bunul simţ.
Premiul cel mai drag? Premiul cel mai drag… sunt mai multe. În primul rând cele obţinute în dramaturgie, pentru că au fost cele mai surprinzătoare pentru mine (în afară de cel pe care l-aţi menţionat, a mai fost unul, tot la Botoşani, în 2008, pentru piesa „Dincolo de timp” şi unul în 2011, la Festivalul „Goana după fluturi” Rm. Vâlcea, cu piesa „Atenţie, cad suflete!”, toate premii I). Şi aş mai adăuga încă unul, de data aceasta pentru proză: Marele Premiu Eusebiu Camilar, la Concursul „Eusebiu Camilar/ Magda Isanos” de la Suceava, în 2008. Odată cu obţinerea acestui premiu, lucrurile au început să se mişte pentru mine, ca truditor într-ale scrisului. Până atunci, deşi ajunsesem la vârsta de 40 de ani, nici nu-mi propusesem să public, nici nu începusem să mă iau în serios. La Festivalul de la Suceava, au fost nişte întâlniri benefice pentru mine, oameni care mi-au dat încredere şi imboldul de a trece la o altă etapă. În primul rând, criticul literar, renumit eminescolog, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, care făcuse parte din juriu şi mi-a spus că i-au plăcut mult textele mele, reţinuse chiar anumite pasaje din ele; şi atunci mi-am zis că, dacă un astfel de om, de profesionist, se coboară de la înălţimea lui să-mi citeze din „porcăriile” pe care le scriam eu (fără falsă modestie, chiar aşa credeam), înseamnă că e ceva de scrisul meu. Şi am început să-mi reconsider atitudinea faţă de ceea ce scriu şi, totodată, să fiu mai atentă cu cuvântul, cu aşezarea lui în text; practic acest premiu şi aprecierile profesorului Rachieru m-au responsabilizat. Şi tot atunci la Suceava, l-am întâlnit pe scriitorul şi editorul Aurel Podaru (şi el membru al juriului) care m-a bătut consecvent la cap, până ce m-am decis să public prima carte – „Şi copiii se îndrăgostesc”.
Un alt lucru extraordinar pe care mi l-au conferit aceste premii, dincolo de confirmarea valorii textelor mele şi dobândirea curajului de a le arăta şi altora, l-au constituit ocaziile pe care mi le-au prilejuit, de a cunoaşte oameni deosebiţi şi cu impact benefic asupra traseului meu literar, oameni de la care am avut ce învăţa, care mi-au dat curaj şi încredere, care mi-au devenit – unii dintre ei – buni prieteni. Arta apropie oamenii, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, cu condiţia să ne „scuturăm” de orgolii tembele, care nu-şi au rostul. E loc de toţi sub soare.

7. Dar despre premiul Nobel pentru Literatură ce părere aveţi? Este un etalon al valorii, într-adevăr? Aveţi vreun scriitor preferat, laureat al premiului Nobel?

Sigur că premiul Nobel pentru Literatură este un etalon al valorii, într-un context dat, menţinând gradul de subiectivism (fie el şi redus la minimum) pe care îl are orice premiu. Asta nu înseamnă că, dacă ai obţinut premiul Nobel, eşti neapărat cel mai bun; eşti cel mai bun în contextul dat, sau printre cei mai buni; iar dacă nu l-ai obţinut, nu înseamnă că nu eşti un scriitor de valoare. Dar evident că el contează mult, reprezintă o confirmare şi cred că e normal, ca scriitor, să ţi-l doreşti (fără să faci din asta o ţintă, nu scrii pentru premii, asta-i clar) şi să te bucuri dacă l-ai obţinut.
Dintre laureaţi, nu ştiu toată lista de premiaţi Nobel, dar pot spune că unul dintre ei, a cărui operă îmi place, este Gabriel Garcia Marquez. Iată, Marquez a obţinut Premiul Nobel pentru un volum de nuvele, dar mie opera sa reprezentativă mi se pare a fi „Un veac de singurătate”. S-a întâmplat şi să nu mă impresioneze în mod deosebit un roman al său – „Toamna Patriarhului”, poate şi pentru că l-am citit după „Un veac…” şi deja aveam anumite „pretenţii”.

8. Am participat la o întâlnire cu elevi ialomiţeni la care dumneavoastră aţi fost invitată pentru a vă prezenta cele mai recente cărţi apărute. Am observat că vă place dialogul cu tinerii şi empatizaţi cu aceştia. Ce părere aveţi despre tânăra generaţie contemporană şi care este mesajul dumneavoastră pentru cei mai tineri cititori? Mai poate fi scriitorul un model pentru tânăra generaţie de astăzi?

Aşa cum spuneam şi la începutul interviului, aşa cum şi voi aţi sesizat corect, dialogul cu tinerii îmi place foarte mult şi mă bucur atunci când simt că şi pentru ei reprezintă o încântare. Voi mi-aţi pus atunci nişte întrebări foarte interesante, v-aţi implicat cu seriozitate în ceea ce s-a întâmplat acolo şi asta a făcut să-mi crească inima. Tânăra generaţie contemporană este absolut superbă! Şi, din multe puncte de vedere, chiar mai evoluată decât generaţiile anterioare (aşa şi trebuie!). Eu, de exemplu, în clasa a noua, nu eram în stare să întocmesc un interviu pe măsura acestuia pe care l-aţi elaborat voi. Şi nu vorbesc aici numai de mine. Rămân uimită ori de câte ori văd copii/ tineri talentaţi, în diferite domenii, deştepţi, educaţi şi spun de fiecare dată că avem o generaţie de aur. Desigur, nu toţi pot fi aşa, există şi elemente negative; dar să fim înţeleşi, dacă tânăra generaţie, pe alocuri,  ne supără cu ceva, ori ne dezamăgeşte, atunci să fie clar că numai noi, adulţii, suntem de vină, toţi şi fiecare în parte. Dacă s-a produs o inversare a valorilor, dacă tinerii sunt bulversaţi în relaţia cu viaţa şi societatea, dacă ei simt nevoia să-şi manifeste revolta pentru aceasta, e numai pentru că, noi, cei „mari” le-am construit o lume pe dos, sau nu ne străduim suficient să schimbăm lucrurile în bine; eu, personal, mă simt vinovată de asta, dar încerc, pe măsura posibilităţilor mele, să schimb ceva. Aceşti tineri minunaţi  trebuie să aibă şansa ca cineva dintre adulţi să îi descopere, să îi promoveze, să îi încurajeze în talentul şi aspiraţiile lor. Consider că voi sunteţi dintre cei norocoşi, pentru că aveţi o doamnă profesoară care vă sprijină şi nu se mulţumeşte doar cu activitatea de la catedră.
Dacă scriitorul mai poate fi un model? Da. Dar pentru a constitui un model pentru alţii, trebuie ca, în primul rând, să-şi impună o anumită ţinută (morală, profesională, estetică etc.), altfel, el se alătură cârdului (nu pot spune „pleiadei”, întrucât cuvântul are o conotaţie pozitivă) de nonvalori de care e lumea plină. Şi, nu în ultimul rând, să se aplece cu dragoste către tineri şi către problemele lor. Nu poţi constitui un model nici pentru un câine, dacă nu-l iubeşti.
Mesajul meu pentru tinerii cititori este următorul: Dragilor, să fiţi conştienţi de frumuseţea şi valoarea voastră, să nu vă irosiţi talentul (oricare ar fi acela), să nu vă lăsaţi corupţi de antimodelele de care abundă mass-media, căutaţi-vă modele adevărate, învăţaţi de la profesionişti, aveţi încredere în voi şi nu permiteţi nimănui să vă taie aripile! Ascultaţi de cei mari, dar ascultaţi de aceia care vă iubesc şi vă vor binele (am convingerea că aveţi capacitatea de a discerne)! Fiţi sinceri cu voi înşivă şi cu ceilalţi! Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!

9. Pentru că sunteţi o fină observatoare a vieţii culturale ialomiţene, v-am întreba cum definiţi peisajul cultural ialomiţean? Putem fi mândri de manifestările culturale organizate în orizontul nostru local?

E loc de mai bine. Sigur, lucrurile se mişcă, dar se mişcă lent şi, uneori, am impresia că nu există un interes major pentru aceasta, deşi oamenii au nevoie din ce în ce mai mult de binefacerile culturii. Să fim bine înţeleşi: singura modalitate de a contracara mizeria şi kitsch-ul care se întind ca pecinginea - este cultura. Ceea ce mă deranjează este faptul că, deşi sunt unele manifestări culturale interesante, parcă adeseori acestea nu sunt făcute cu scopul de a fi transmise cât mai multora. Se menţine o atitudine elitistă şi nu e deloc benefic.
Dar, sigur, e bine să amintim aici şi lucrurile bune care se manifestă în plan cultural în Ialomiţa. Le voi enumera în ordine aleatorie: Festivalul-concurs de lieduri „Ionel Perlea”, devenit deja o tradiţie, de doi ani având şi secţiune de muzică sacră, Festivalul de artă culinară şi folclorică „La Casa Tudorii”, concertele susţinute de Corala „Sf. Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, precum şi de alte formaţii artistice, în plan literar apariţia lunară a revistei „Helis” care în curând va împlini 10 ani de existenţă. Apoi, mai sunt spectacolele de la Casa Municipală de Cultură, inclusiv spectacole de teatru, deşi aici e de discutat. Din păcate, am constatat că şi teatrul a fost supus, pe alocuri, degradării. Dar am avut, de exemplu, ocazia să vedem Corul „Madrigal”, Corala „Armonia”a Arhiepiscopiei Tomisului, Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa – nume reprezentative în cultura naţională. Mai sunt şi alte acţiuni: expoziţii de pictură, lansări de carte, Salonul Anual de carte, dar, să fiu iertată, mi se pare că nu se dă amploarea cuvenită unora dintre acestea. Totuşi e bine că ele există. Şi e bine când e loc de îmbunătăţiri.

10.Care sunt proiectele pe care le aveţi în lucru din punct de vedere literar?

Primul e chiar legat de discuţia anterioară. Dacă ne va ajuta Dumnezeu şi dacă vom avea susţinerea financiară din partea Consiliului Judeţean, în curând, chiar anul acesta, vom avea în Ialomiţa, pentru prima dată, un Festival-Concurs literar, de anvengură internaţională. Nu pot dezvălui mai mult, întrucât existenţa sa este condiţionată de ceea ce am menţionat anterior şi încă nu „s-au făcut cărţile”. Voi spune numai că m-am implicat direct în proiect, iar acesta se va desfăşura, dacă se va desfăşura, sub egida Protopopiatului Slobozia, mai exact a Asociaţiei „Din inimă pentru aproapele”. O veste bună pentru voi: unul dintre partenerii proiectului va fi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia, chiar acum două zile am discutat despre aceasta cu domnul Director Vitalie Buzu. Acesta este un proiect de anvergură, care va implica mai toate instituţiile culturale din judeţ şi de care vor beneficia, în mod direct sau indirect, foarte mulţi oameni, dar în primul rând imaginea judeţului/ oraşului nostru.
În plan mai restrâns, am în lucru un roman – „Înainte de magnolii” ( am împrumutat din piesă titlul şi o parte dintre personaje, dar am schimbat destul de mult mesajul), un volum de poezie, unul de proză scurtă umoristică şi un altul care se va numi „Cronica de Stână”, ale cărui capitole pot fi urmărite în „Helis”, un fel de fotografie în proză a momentului literar actual al judeţului, prin reprezentanţii Asociaţiei Culturale Helis. Ce au comun stâna cu literatura? Vă invit să citiţi!

11. Care sunt  mottoul, citatul, cuvintele dragi care vă călăuzesc în parcursul dumneavoastră existenţial?

Ar fi mai multe, dar îmi place în mod deosebit unul, ceva ce mi-ar fi plăcut să fi scris eu: „Există fiinţe prin care Dumnezeu m-a iubit”. Nu sunt sigură cine a spus-o, eu am citit-o la un poet, într-un anumit context.
Şi Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, un adevărat şi totodată poetic elogiu al  dragostei (I, Cor, 13), din care voi cita numai versetul 2: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”


DIANA VASLUIANU, OLIVIA GOICEA, clasa a IX-a F, Colegiul Naţional „ Mihai Viteazul”  Slobozia

prof. coordonator: Loredana Alina Stan


Slobozia, 13 februarie 2013

luni, 18 martie 2013

Câmpiile verticale prin lume. Sau lumea prin câmpiile verticale

Slobozia, 15 martie 2013, Muzeul Judeţean Ialomiţa




           Valeriu Stoica. Scriitor, artist plastic, pictor de biserici (nu neapărat în această ordine). Om. Om de cultură. Cum altfel poate fi numit artistul care nu îşi este suficient sieşi şi artei sale, mentorul care adună în jurul său discipoli pe care îi prezintă lumii, dar şi artişti din alte domenii, cum ar fi cel muzical şi literar. Valeriu Stoica a avut strălucita idee de a-şi plimba câmpiile verticale (expoziţia de pictură laică şi religioasă) prin toată lumea, dar mai întâi prin ţară, începând chiar din inima câmpiei. A venit de la Bucureşti, cu toate câmpiile-n spate şi împreună cu două pictoriţe mai tinere: Manuela Petre şi Tania Moroianu („achiziţie” recentă) şi cu tablourile altor două: Melania Florescu şi Ana-Maria Vasilescu. Totodată, i-au fost aproape: interpreta Ioana Marin şi câţiva poeţi şi istorici de la Helis.
          Florin Vlad. Un nume care, pentru slobozeni, nu mai are nevoie de prezentare. Doctor în istorie şi Directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa. Care a fost deschis propunerii domnului Valeriu Stoica şi a găzduit şi moderat manifestarea artistică de vineri, 15 martie 2013, într-una din sălile muzeului. Voi menţiona ceea ce i-am transmis şi direct, anume că mi-ar fi plăcut ca publicul să fie mai numeros. E adevărat că arta se adresează în primul rând elitei, dar cu siguranţă în sală nu s-a aflat toată elita (sau marea ei parte) slobozeană. Nici pe departe. Aşadar, la acest capitol mai e de lucrat. Şi o putem face cu toţii. La capitolul istorici, remarcăm şi aplaudăm prezenţa altor doi: Vitalie Buzu şi Marian Ştefan.
          Ioana Marin. Am auzit-o cântând pentru prima dată la Casa Tudorii (Oraşul de Floci) în octombrie 2012. Şi nu mi-a venit să cred că o voce atât de frumoasă a fost ţinută ascunsă ochilor şi urechilor, într-un cvasi-anonimat revoltător. Mai mult, doamna Marin este nu doar un interpret talentat, ci şi un folclorist cu înaltă ţinută artistică, având mare grijă la repertoriul ales şi la modul de „zicere” al acestuia. Este ialomiţeancă, din Moviliţa, de lângă Fierbinţi. Dar nu acesta este motivul pentru care nu e difuzată pe canalele media din ţară, ci faptul trist şi revoltător că, pentru apariţiile televizate, artiştilor li se solicită bani (acelaşi lucru mi-l spunea odată şi Nicolae Rotaru). În ce ţară trăim? Aşa se explică de ce s-au umplut televiziunile de scursuri. Azi sunt optimistă. Se va termina cândva şi cu dictatura banului în artă. Datorită celor cărora încă le mai pasă. Doar că procesul va fi mai de lungă durată. Azi sunt mai mult decât optimistă: sper să mai apucăm şi noi vremurile acelea.
          Helis. Un nume ca o marcă. Şi alte nume care, sub umbrela „Helis”, au răspuns invitaţiei iniţiatorului proiectului şi au recitat câte o poezie de dragoste: Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre, Dan Elias, Marian Ştefan, Nicolae Teoharie.
          Personalităţi locale. La eveniment, în afară de Directorul Florin Vlad, a ţinut un elevat discurs distinsa doamnă Elena Pacală. În sală s-au aflat şi Directoarele a două instituţii culturale importante din Slobozia: Doina Roşca şi Mihaela Racoviţeanu (Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, respectiv Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu”). La agapa de după, artiştii au fost onoraţi, pentru scurtă vreme,  de prezenţa domnului Vasile Silvian Ciupercă – Preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa.
          Media. Antena 1 Slobozia. Din păcate, n-am urmărit emisiunile, să aflu dacă/ ce s-a transmis măcar pe această cale (Am aflat, ulterior, că evenimentul a fost difuzat integral în duminica imediat următoare. Mulţumim!).
          Va urma… Florin Vlad ne-a propus deja itinerariul viitor: Feteşti, Urziceni, Tăndărei. Valeriu Stoica visează să ne plimbe prin lume, împreună cu cele câmpii. Noi ne străduim să-i întreţinem visul. Acesta chiar nu costă bani. Când se va plăti şi taxă pe visat, atunci chiar că încep şi eu să devin pesimistă. Până una, alta, îl aşteptăm pe domnul Valeriu Stoica în preajma Sărbătorilor Pascale, cu expoziţia de icoane, ocazie cu care a lansat poeţilor invitaţia (şi ea acceptată) de a fi prezenţi cu poezie religioasă.



          Până atunci, să ne bucurăm că mai există pictori, poeţi, muzicieni, oameni de cultură, oameni politici care nu fug de cultură ca ăla de tămâie, şi care, toţi împreună şi fiecare în parte, conferă acestui popor şansa la supravieţuire.


Slobozia, 18 martie  2013

miercuri, 13 martie 2013

La ferma lui Florin


Ce mi-am mai amintit, pe unde viaţa, paşii mi-am mai risipit - Maltezi, 09 martie 2013



Un om şi-un câine... 


Nişte oameni... Sau, în orice caz, aşa ne place să credem. 




Florin e de părere că eu sunt cea mai nimerită să adun ouăle din cuibare. Eu nu sunt de aceeaşi părere. 






La ferma lui Florin, animăluţele sunt alintate....


















... sau se odihnesc...












... iar oamenii muncesc. 









"Aş vrea să fiu copac..." (Magda Isanos)... 




Ei, nici chiar aşa! Să se urce toţi neisprăviţii în mine...


Foto: Gheorghe Dobre

vineri, 8 martie 2013

Muzică şi garoafe roşii (2)





Şi anul acesta, ca şi anul trecut, Asociaţia “Din inimă pentru aproapele”, cu binecuvântarea P. S. Episcop Vincenţiu, al Sloboziei şi Călăraşilor, la iniţiativa Părintelui Protopop Dumitru Drăghici şi sub coordonarea artistică a Părintelui Cătălin Stanciu, a oferit femeilor creştine din Ialomiţa un regal de muzică şi garoafe roşii, dedicat îndeosebi mamelor, cu ocazia zilei de 8 Martie.
Evenimentul s-a desfăşurat în data de 07 martie 2013, începând cu orele 17:00, la sala de spectacole a Centrului Socio-Cultural “Episcopul Damaschin” din Slobozia. Protagoniştii spectacolului au fost, în ordinea intrării în scenă: Corala “Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, sub bagheta dirijorală a Pr. Cătălin Stanciu, Grupul artistic “Fiore Blu”, al elevilor de la Şcoala Generală nr. 2 “Sfântul Andrei” din Slobozia, condus de prof. Daniela Popa şi Grupul vocal al Cercului de Cateheză de la Parohia Amara II, coordonat de Pr. Emilian Petre. Prezentarea momentelor artistice a fost asigurată, cu prestanţă şi eleganţă (şi parcă şi cu ceva mai multă căldură, de data aceasta) de Părintele Consilier Episcopal Constantin Pătraşcu.
Corala "Sf. M. Mucenic Mina"
Corala a avut un repertoriu minunat. Dacă anul trecut, mărţişorul muzical a fost melodia “Metanie”, prezentată atunci în primă audiţie, anul acesta a fost “Resteul”. Tot în primă audiţie, piesa “Lele”, interesantă nu doar ca aranjament muzical, ci şi prin versurile şugubeţe. Strălucite au fost şi interpretările, atât cele în grup, cât şi cele solo (Arhid. Silviu Nicuşor Dascălu, Pr. Cătălin Stanciu) şi duet (Pr. Cristian Munteanu, Pr. Marius Ungureanu).
"Fiore Blu"
Copiii de la “Fiore Blu” au interpretat frumos şi cu gingăşia specifică vârstei cântece dedicate mamei şi au recitat poezii. Aici, la capitolul repertoriu poetic,  am o mare durere şi poate n-aş face vorbire, dacă fenomenul nu ar fi generalizat. Mă adresez strict educatorilor, învăţătorilor şi profesorilor, cu scuzele de rigoare faţă de aceia care constituie excepţie. Dar am văzut prea multe “serbări şcolare” în ultima vreme, ca să nu mă pronunţ pe baza unei statistici personale. Doamnelor, domnişoarelor, domnilor dascăli, în primul rând avem la dispoziţie marea literatură română, sunt atâţia poeţi veritabili care au scris versuri minunate despre mamă/ părinţi sau bunici (doar câteva exemple: George Coşbuc, Vasile Militaru, Octavian Goga şi – mai aproape de zilele noastre – Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Mircea Micu), de ce e nevoie să intoxicăm minţile acestor copii cu versificaţii de doi bani? De ce să umblăm cu telenoveaua poetică prin şcoli/ grădiniţe, când am putea să îi învăţăm încă de mici bunul gust în toate (inclusiv sau mai ales în literatură). De ce să dăm apă la moară celor care încearcă să ne convingă că suntem un popor de tâmpiţi, ceea ce n-am fost niciodată şi nădăjduim nici să nu ajungem. Dar mare atenţie! Graniţa e atât de fină. Aceşti copii, la rândul lor, când vor creşte, vor învăţa pe alţii. Astfel, în loc să propagăm calitatea (în toate domeniile), ce vom face? Ştiu că acum se vor îndrepta spre mine simultan o mie de roşii stricate şi ouă clocite. Dar îmi asum riscul. Pentru această generaţie de copii absolut minunaţi, pe care noi nu avem voie să o schilodim sufleteşte şi intelectual. Veţi spune poate că sunt prea mici pentru a învăţa anumite poezii. Dar există poezie adevărată chiar şi pentru copii (legat de tema mama: voi exemplifica numai cu una, pe care o pot învăţa chiar şi cei de grădiniţă: “Cea mai scumpă de pe lume”, de Nichita Stănescu). Să nu fiu greşit înţeleasă! Apreciez enorm efortul pe care îl faceţi, de multe ori în afara orelor de program, pe bani puţini sau deloc, însă cu atât mai mult, dacă facem lucrurile, să le facem bine! Revenind acum la subiect – cu scuze pentru paranteza cam lungă – Grupul “Fiore Blu” a fost foarte apreciat de public, şi pe bună dreptate. Eu însă menţin rezerva asupra alegerii “versurilor” (nu tot ce are rimă e poezie şi reciproc – nu tot ce-i poezie are rimă) şi sper ca la următoarea reprezentaţie să văd schimbarea. Dacă n-aş fi crezut că se poate, nu mi-aş fi răcit gura. Hai, luaţi-vă roşiile şi ouăle înapoi, că-i criză!
Irina, Corul din Amara şi Pr. Emilian
Despre Corul de la Parohia Amara II am mai scris, cu ocazia unui concert de colinde.  Menţin aceeaşi admiraţie şi aceleaşi felicitări: Părintelui Emilian Petre, tuturor membrelor corului, Irinei Călin (care a interpretat solo o şansonetă, foarte frumos şi cu mult aplomb) şi Andreei Călin (coincidenţă de nume sau?...). De departe cel mai emoţionant şi strălucit moment al spectacolului l-a constituit interpretarea Andreei, mai cu seamă a melodiei “Je suis malade” (a doua melodie, din păcate, nu i-a pus în valoare prea bine vocea şi calităţile interpretative de excepţie). Publicul prezent a reacţionat cel mai entuziast la acest moment. (În paranteză fie spus, trebuia pus mai către finalul evoluţiei corului, întrucât a ridicat foarte mult ştacheta, făcând ca interpretările următoare să pară cam palide, deşi nu au fost, dar prin comparaţie…). 
Andreea Călin
O felicit în mod special pe Andreea Călin, pe părinţii acesteia, pe profesorii ei de muzică şi franceză, pe Părintele Emilian. Din investigaţiile ulterioare, am aflat că Andreea este elevă a Liceului de Artă “Ionel Perlea” din Slobozia, că mai e şi olimpică la română şi la o altă materie, că anul trecut a fost premiată de Primul Ministru. Dincolo de toate aceste realizări ale ei, o felicit şi pentru ţinuta scenică impecabilă, simplitatea şi bunul simţ artistic de care dă dovadă. Acasă, am ascultat/ vizionat pe youtube aceeaşi melodie în interpretarea celebrei Lara Fabian. Sincer, aceasta din urmă nu m-a convins, prea se străduia cu multe mâini şi creţuri pe la ochi să demonstreze cât suferă şi cât e de malade. Andreea a transmis prin simpla voce, interpretare şi trăire interioară un fior care a învăluit întreaga asistenţă. Mă opresc aici cu laudele. Sper că se va orienta spre muzica de operă, dacă nu cumva, cuprinsă de pragmatismul zilelor noastre,  altă profesie îi va face cu ochiul. E greu atunci când ai de ales dintre mai multe posibilităţi pe care viaţa ţi le scoate în cale.
Pr. Protopop Dumitru Drăghici
În final, P.C.Pr. Dumitru Drăghici, Preşedintele Asociaţiei, a adresat un frumos cuvânt doamnelor, mamelor prezente şi urări de La mulţi ani, încheind cu „La mulţi ani, mamă! La mulţi ani, femeie!”
Închei şi eu, adresând felicitări tuturor protagoniştilor spectacolului, spunând că mi-a plăcut mai mult decât cel de anul trecut şi mai puţin decât cel de anul viitor (de unde ştiu? Păi ştiu! Dacă n-ar fi aşa, atunci n-ar fi în regulă) şi mulţumiri călduroase Asociaţiaţiei “Din inimă pentru aproapele”, Părintelui Dumitru Drăghici şi Părintelui Cătălin Stanciu pentru iniţiativă şi deosebita implicare, pentru faptul că, în vârtejul atâtor responsabilităţi, şi-au făcut timp şi au presărat suflet, pentru a ne face o bucurie.
La mulţi ani tuturor mamelor! Pentru acestea voi aminti versul lui Mircea Micu: „Mamă, eşti mai frumoasă ca o duminică fără sfârşit!”


Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 08 martie 2013

video



Post scriptum pentru cârcotaşi: Pentru cârcotaşii care vin cu argumentul că 8 Martie nu e o sărbătoare creştină (aşa este!), că ea a fost inventată de comunişti pentru a umbri sărbătoarea Buneivestiri din 25 martie (aşa o fi!), adresez următoarele întrebări: e creştineşte să-ţi cinsteşti părinţii? Sau să preţuieşti femeia? Şi dacă da, mai are importanţă că aceasta se întâmplă (şi) într-o zi de 8 Martie? Sau ne pitim pe după cireş căutând scuze ieftine ca să nu facem nimic? Ori suntem prea misogini şi ne deranjează că sunt prea onorate femeile, în loc să-şi vadă mai departe de cratiţa lor? Sau ce? 

joi, 7 martie 2013

Anunţ matrimonial expirat (1909)

Şi răspunsul aferent


Am primit pe e-mail una chestiune amuzantă, anume un anunţ matrimonial de la anul 1909. Şi cum piticul meu jucăuş şi creator nu mă lasă-n pace, i-am şi formulat un răspuns. Cu puţină întârziere, ce-i drept...



Stimate domnule ofiţer,
Că sunteţi inteligent, nu ne mirăm, având în vedere modul în care vă expuneţi pretenţiile. Etatea de 29 de ani se poate, presupun, demonstra cu înregistrarea de la Starea Civilă. Ce n-am prea înţeles este de ce sunteţi în rezervă la această vârstă fragedă. Au, cum ar veni, de ce beteşug vă faceţi vinovat, domnule? Că nu se poate să fi trecut în rezervă la această vârstă, aşa degeaba.
Văd că sunteţi plin de coroane şi încă veţi mai fi. Asta nu-i rău. Mai înţeleg că „în lipsa cunoştinţei pe această cale…” (care cale, care cunoştinţă???), vă căutaţi soţia vieţii. Haida de! Că doar n-o să vă luaţi soţia morţii!
Am luat cunoştinţă de pretenţiile Dvs. de-a dreptul modeste (şi frumoasă şi cultă şi nepătată şi şi…).  Şi nu zic nu, că toate-acestea poate le-aş îndeplini, cu asupra de măsură (totuşi aţi uitat o cerinţă esenţială, dar presupun că aceea se subînţelege, că doar n-aţi dat anunţ pentru menajeră sau domnişoară de onoare); dar, domnule, de unde să am eu 6.000 de coroane? Că bunicul n-a fost împărat şi, chiar şi aşa, care-i nebunul acela de împărat să-şi construiască mii de coroane, pe seama poporului flămând? Că doar nu suntem în anul 2013, în plină democraţie! Şi nici împăratul nu-i preşedinte, să cheltuiască aşa, pentru sufletul lui, fără măsură.
„Mobile pentru 4 odăi…” Sunteţi sigur că nu vreţi să vin şi cu odăile după mine? Adevărată vorba aia din străbuni: „Moşiile mărită urgiile”. Dar nu vă permit, domnule, să mă jigniţi în asemenea hal, câtă vreme nu mă cunoaşteţi. De unde aţi dedus Dvs. că eu aş fi urgia secolului? Nici măcar fotografia nu mi-aţi văzut-o!
În fine… dacă cu celelalte cerinţe m-aţi dat ori nu gata, cu asta ce urmează m-aţi făcut de-a dreptul Knockout. Domnule, nu zic nu, dacă m-aş sforţa, poate m-aş pricepe cât de puţin a căzni pianul, dar aia cu învârtitul lingurii la foc e de-a dreptul halucinantă. Mă tem că la capitolul acesta, am picat cu brio şi cu magna cum-laude. Fiţi serios, domnule, până la urmă ce vă doriţi: o intelectuală sau o bucătăreasă? Ei, ştim, desigur, că vi le-aţi dori pe amândouă (într-una singură, că-i mai ieftină) şi eventual să mai fie şi stripteuză şi balerină şi amantă perfectă. Ha! Şi culmea impertineţei, v-aţi ales un motto demn de romanul lui Victor Hugo – cum îi zice? Aha! Mizerabilii! – mizerabil, de-a dreptul, auzi: „Ce agoniseşte bărbatul, femeia să ştie cruţa”.
Domnule, daţi-mi voie să vă spun că ceea ce căutaţi Dvs. nu există! A! Şi încă ceva: pe mine să nu vă bazaţi! Nu vă zic bună ziua!

Şi  tot legat de subiect, aseară mi-a spus fiu-meu un banc: "Tânăr inteligent, frumos, bogat, cu trei vile, două merţane, conturi în bancă... căcălău (iertaţi cacofonia!), nu caut nimic, doar mă laud!"



marți, 5 martie 2013

PIROPOPIRCĂLIŢA DESTABILIZATOARE (II)

Investigaţii paralele care s-au încrucişat rău de tot şi care vor da, totuşi, o anchetă ce va ajunge sigur în manualele de specialităţi


Din totalul luărilor de poziţie referitoare la piropopircalitseus maltensis (şi au fost surprinzător de multe) pe care le-am contabilizat în, deocamdată, mica redacţie a Oii literare, o singură concluzie se regăseşte la absolut toţi reclamanţii: „Sunteţi nebuni!” În rest, nu sunt două păreri identice în răspunsurile primite. După regula că dacă nouă nebuni (care n-or să recunoască niciodată) îi spun celui de-al zecelea că e sisi, chiar dacă el ştie că nu e, acesta trebuie să se supună majorităţii (cam asta fiind esenţa democraţiei), ajungând, într-un târziu, chiar să creadă că este şi să se comporte ca atare. Noi credem că nu suntem nebuni, nebuni fiind doar cei care ne citesc. Aşa le trebuie, dacă n-au fost cuminţi în copilărie, plătesc acum.
Pentru edificare vom enumera câteva luări de poziţie, semnificative pentru starea de spirit existentă în zonă.
Domnul Georgică M. ne scrie următoarea epistolă:
„Multstimată Redacţie,
În viaţa mea n-am avut curajul să compun şi să şi trimit o scrisoare către o redacţie oarecare, darămite uneia aşa de serioase ca a dumneavoastră. Cu toate acestea, ce-am văzut în ultima vreme m-a speriat în aşa măsură încât m-am hotărât să vă scriu, să rup tăcerea, s-o fac bucăţele şi s-o arăt opiniei publice, care are datoria să nu tacă dacă vrem ca ţărişoara noastră să nu mai fie considerată proasta satului, cum am auzit eu la televiziune că ne consideră unii.
Mă cheamă (când mă strigă) Georgică M., sunt din satul Maltezi, comuna Stelnica, judeţul Ialomiţa şi locuiesc la marnea localităţii (pe care am enumerat-o mai sus) dinspre târla pârâtului Ciocea Florin, deci văd aproape tot ce se întâmplă pe acolo (noaptea e mai greu, că trebuie să mă apropii mai mult şi mă mănâncă haita de javre pe care acest Ciocea Florin o cocoloşeşte la pieptul său, cum bine zicea doamna Loredana despre şerpi în numărul trecut).
Văzând eu aproape tot de ani buni, om fiind, nu pot să nu mă sperii de  anomaliile temporale care au apărut la stână în ultima vreme: nori care staţionează prea mult deasupra saivanelor, după care dispar în ele ca duhul întors în lampa lui Aladin; oameni dubioşi, cu mutre de complotişti prost plătiţi, care vin sâmbăta, cam o dată pe lună, pe la ora 11 şi pleacă noaptea târziu; fumul care iese iarna pe coşul de la pavilion, când eu ştiu că n-a făcut nimeni focul pe acolo; oi deviante, care s-au apucat de literatură luând pâinea de la gura adevăraţilor scriitori. Şi, peste toate, acest pui de piropopircăliţă, pe care aţi încercat să-l descrieţi dar nu prea aţi reuşit, dovadă că ori e foarte periculos, ori n-aţi ştiut Dumneavoastră de unde să-l agăţaţi. Cred că el mi-a transmis şi mie acea stare de nelinişte, care-mi creează un mare disconfort fizic şi psihic. Şi care m-a făcut să vă scriu, ceea ce e de neconceput, eu fiind analfabet din tată-n fiu.
Deşi n-am văzut puiul, sunt convins că el e responsabil de ce se-ntâmplă acum în zonă. Cred că el mi-a dictat şi această scrisoare.
Pe care v-o trimit cu cele mai mari speranţe.
Sper ca informaţiile pe care vi le-am furnizat dezinteresat să vă ajute să prindeţi şi să anihilaţi această scârbă de piropopircăliţă care ne-a întors vieţile pe dos ca pe nişte şosete.
Vă stimez şi vă citesc cu mare atenţie distributivă,
Georgică M. (04.03.2013, ora 13,00)
(Dobre)

Stimate domnule Georgică- leafă- mică,
Sau nu? Cred că mai degrabă nu, având în vedere că retribuţia, în zilele noastre, este, de multe ori, invers proporţională cu gradul de alfabetizare şi culturalizare, la care domnia voastră sunteţi carenţat, aşa cum bine v-aţi autodemascat, cu o sinceritate dezarmantă (chiar şi Berthei i-ar pica din mână cazmaua) – analfabet din tată-n fiu. Păi e puţin lucru, domnule Georgică? Iată cum, în căutarea unei piropopircăliţe nenorocite, se dezvăluie omenirii adevăruri ştiinţifice indestructibile – cred că trebuie să daţi fuga la OSIM, să patentaţi această descoperire de proporţii, anume că analfabetismul se transmite genetic. Noi ştiam că doar prostia e transmisibilă genetic, dar cine-i perfect? Avem convingerea că informaţiile dumneavoastră preţioase şi incomensurabil de inestimabile ne vor conduce pe urma odioasei care înfulecă aproximativ constant din liniştea noastră. Cât despre dubioşii „cu mutre de complotişti prost plătiţi(ha! Ce le-aţi zis-o!), care se-arată pe la stâna malteziană cu exactitate de ceas elveţian sau tren japonez (pe înţelesul Dvs., aceştia vin mai regulat decât ciclul, fix o dată pe lună, fix la ora 11, şi pleacă fix la ore târzii), aflaţi că nu are de ce să vă fie frică de ei. Chiar aşa, cu mutrele lor capsate şi cu aere de incontestabilă superioritate, aflaţi că sunt mai inofensivi decât piropopircăliţa care latră, dar nu muşcă. Pardon! Cred că am încurcat planurile. Dar ce mai contează? Acolo, la stână, toate speciile trăiesc în pace şi armonie deplină, şi numai din când în când starea de amorţeală perfectă mai e perturbată de câte-un eveniment, cum ar fi: explodarea mămăligii sau a roţilor de cauciuc băgate în sobă de iresponsabilul şi mai sus numitul Ciocea. Ziceţi că oile, dubios de deviate,  s-au apucat de scris, luând pâinea de la gura scriitorilor? Oh! Sunteţi într-o gravidă eroare! Care pâine, domnule Georgică? Ori nu ştiţi că scriitorul n-are pâine? (Cel mult mămăligă, şi aia furnizată în contra-partidă de câte-un mare cioban).
 În concluzie (sau în confluzie, cum preferaţi), astă bucurie, şi la voi să fie! Cum care bucurie? Pâinea, domnule! Pâinea scriitorului, utopia secolului, cum s-ar zice. Dacă ţara ar sta în nădejdea pâinii mâncate de scriitori, atunci producţia de grâu a patriei ar da – realmente – faliment. Sau am exporta la capul gol.  Apoi, scriitorii au gusturi mai rafinate, stimate maltezian din marnea satului! Păi ce credeaţi? Lor, fiinţe ce trăiesc într-un plan superior, aproape le-a dispărut plăcerea de a mânca, exceptând-o pe aceea de a se mânca între ei -  fel gastronomic ce nu satisface doar papilele gustative ci şi orgoliile lor tembele şi deplasate.
Pentru combaterea stării de nelinişte şi a disconfortului pe care-l resimţiţi, care s-au abătut asupra domniei voastre analfabete cu forţa Uraganului Katrina, vă sfătuim să lăsaţi pana jos. Nu pana de la pălărie, domnule, ci aia cu care scrieţi! Cu siguranţă de-acolo vi se trage angoasa, că, nefiind obişnuit, e ca şi cum s-au încrucişat aiurea cromozomii în arborele Dvs. ginecologic, ceea ce nu vă dorim. Mulţumindu-vă din străfundurile miocardului şi contând în continuare pe dezvăluirile dumneavoastră senzaţionale demne de un post de televiziune proaspăt decedat şi sucombat totodată, rămânem ai Dvs. truditori pe ogorul Oii literare care se semnează şi pentru care contrasemnează,
Cu nestăpânită şi indestructibilă stimă,
Loricuţa S. (04.03.2013, 15 h)
(Nu, S nu vine de la sexy, nu, nici de la SIDA, reveniţi-vă, domnule! Ce-aveţi? S vine – cum altfel? – de la Secretară. Iar secretară vine de la secret. Aşadar, Loricuţa Secreta(ra) de Redacţie).
(Loredana)

Loricuţa secretara a reuşit să ne pună pe fugă informatorul. Nu ştim ce cuvânt din scrisoarea lui Georgică a declanşat episodul de furie cu care l-a spulberat pe colaborator. Oricum, mi-am atins scopul, chiar asta urmăream, să-l uşuie pe Georgică M., care părea cam suspect, un infiltrat care dorea să ne ducă pe arătură, căci secretara de redacţie trebuie să mai facă şi lucruri de-astea, adică să şteargă pistolul de amprente şi să-l pună în mâna proaspătului dispărut, transformând o crimă cu premeditare într-o banală sinucidere; să ia la trei păzeşte colaboratorii talentaţi care fac greşeala să treacă pragul redacţiei, uneori reuşind să-i convingă chiar să se lase de scris. Cam ăsta ar fi rolul unei secretare care se respectă. Şi pe care Loricuţa l-a jucat la perfecţie. După acest episod, mi-e deja teamă să nu o fure concurenţa şi să rămânem fără jăndar şi să ajungă să-şi ţină filipicele ca la uşa redacţiei în altă parte şi pe bani infinit mai mulţi.
Dar să trecem la a doua scrisoare care, surprinzător sau nu, vine tocmai de la cine nu ne aşteptam, adică de la Marinică, scrisă probabil înainte de a ajunge la grădina zootehnică de la Budareşti, că acolo i-au interzis categoric să mai comunice cu exteriorul.
„Băi tâmpiţilor, că nu meritaţi să vă zic stimată redacţie,
Cine dreac v-a permis să mă băgaţi pe mine în istoria voastră de doi bani? Mi-aţi cerut mie permisiunea? Sau impresarului meu? Şi ce dacă mă am bine cu piropopircăliţa, ce, e treaba voastră pe cine simpatizez eu sau nu?
Maidanezi nenorociţi, în viaţa vieţilor voastre n-o să obţineţi de la mine descrierea frumoasei piropopircăliţe! Că asta urmăriţi, mi-am dat eu seama rapid, că măgarii nu e aşa proşti cum aţi crede, voi sunteţi proşti făcuţi grămadă şi habar nu aveţi. România e şi a mea, nu doar a voastră! Dacă stau bine să mă gândesc, e mult mai mult a mea decât a voastră. Uitaţi-vă-mprejur şi-o să vă convingeţi.
Încă o dată, boilor, vă spun că nu o să aflaţi nimic de la mine, chiar dacă o să mă trimiteţi exponat la Budareşti.
JAVRELOR!
Semnat
Marinică”
(Dobre)

Urecheate Marinică,
Noi n-am insinuat nimic pe seama relaţiei de strânsă simpatie dintre Copităşenia Voastră şi numita piropopircăliţă, dar, dacă Dvs. ziceţi, noi ce putem face decât să vă credem? La fel cum vă credem că România e mai mult a dumneavoastră. E plină ţara noastră de măgari şi pupeze, nu e nevoie să ne uităm împrejur, cum ne sfătuiţi, e suficient să ne zgâim la televizor. Cât despre boi şi javre, cu asta nu suntem de acord. Poate, acolo, la Budareşti, vă veţi mai eleva şi dumneavoastră discursul, că până şi domnişoara EVA ştie să  foloseşte „este” în loc de „sunt”. Ce mai tura-vura, nu ne mai pierdem timpul cu o copitată (la Dvs. mă refeream), când avem atâtea scrisori de citit şi atâtea răspunsuri de dat.
Nu vă zic la revedere!
Cu neostoită indignare,
Loricuţa S.

Iată, dragi cititori, scrisoarea pe care am primit-o de la domnul Isprăvescu Z, din comuna Urlătoarele (nu ştim la cine sau la ce):
„Eronată redacţie, stigmate redactor şef,
Cum vă spusei, fără dinadins şi cu totul din nimereală, am dat şi eu peste foaia asta de-i zice „Mioara literară”, că-mi adusese fi-miu de la oraş nişte zeare de le pui coloşa, la acaretu din fundu’ curţii de-i mai zice şi veceu – scuzaţi! – da’ când am văzut ce foaie îngălbenită are, am zis că o fi fost deja folosită, aşa că m-am lăsat păgubaş în chestiunea ceea, şi m-am apucat s-o răsfoesc. Văz că vă daţi de ceasu’ morţii să daţi de urma la o piro…aia…cum îi zice, da’ nu’ş de ce oţi fi alergând una singură, că eu, din cât mă duce mintea, aş elucida că sunt mai multe. După cât de bine o descrieţi, o asemui cu-n fel de grauri care mănâncă cireşele la oameni din pom, doar că vouă vă mănâncă ficaţii şi vă ciuguleşte inspiraţia (ce-o fi aia?). Păi de ce nu spuneţi, bre, aşa? Că numai eu am împuşcat astă-vară vreo douăzeci, cu tot cu năravu’ lor spurcat şi, dacă aţi fi plătit bine, poate c-o împuşcam şi pe-a voastră. E, ce ziceţi?
Altfel, dacă tot mi-am stricat tocu’ pe de-alde voi, să vă spui şi ce-am înţeles eu din foaia voastră cu care n-am putut nici să mă şterg la vorba-ceea. Am înţeles că sunteţi o şleahtă de inşi care n-au ce face şi, fiindcă vă plictisiţi, vă cătaţi de lucru alergând bestii care nu există. Da’ veniţi, taică,-ncoace, că vă dau io sape şi coase şi lopeţi, de nu vă mai plictisiţi nici voi nici neamu’ vostru! Că treaba – pentru cine se ţine de ea – nu se termină niciodată. Aşa că nu mă-nteresează revista voastră sau ce-o fi;  dacă vreau să mă cultivez, mai bine mă uit şi eu la televizor, abia mai văd cine cu cine şi-n ce fel, ce mai zice Războianca, câte perechi de gumari şi-a mai luat vreo ţâţoasă de la Paris, sau de câte ori s-a mai împreunat şi despreunat cu acte-n regulă Bahmiluţa cu Prigonitu’ ei. Că voi nu-mi spuneţi d-astea şi eu mă plictisesc, gata să mă ia somnul în „bebleoteca” din fundu’ curţii, tot citind la prostiile voastre.
Să trăiţi bine şi cu cine vă place!
Isprăvescu Z.
(Loredana)

Ce chestie! Măi, nea Isprăvescule, de ce nu rămâi matale acolo unde ţi-e locul, adică în fundul curţii? Ia şi televizorul cu tine. Şi opreşte-te din împuşcat fiinţe nevinovate, că graurii matale n-au nici în clin, nici în mânecă (adică n-au de-a face) cu ce urmărim noi. Noi am pus capcane (sute) sofisticate pe domeniul lui Florin şi aşteptăm. Între timp, am cerut părerile cititorilor, poate aflăm şi noi, de la ei, cum arată piropopircăliţa, să nu găsim în capcane şoareci sau stăncuţe şi să credem că am dat lovitura, cum ai făcut mata cu amărâţii de grauri. Cât priveşte invitaţia la sape şi cazmale, să ştii că noi de multă vreme săpăm, îngropăm şi astupăm tot ce nu ne place. Aşa că fii atent să nu te întâlneşti cu noi, că nu se ştie cum se va termina.
În numărul viitor (sau următor) vom încerca să sistematizăm informaţiile primite, să le filtrăm şi să dăm, în sfârşit, portretul robot al lighioanei care a stârnit atâtea pasiuni. Nu rataţi numărul din aprilie! În el veţi găsi ce n-o să găsiţi nicăieri în lumea asta mare.
(Dobre)

Gheorghe Dobre & Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 04-05 martie 2013