Florentina Loredana Dalian

marți, 30 aprilie 2013

Sub semnul domnului Eminescu

“A unsprezecea poruncă” – Eveniment cultural, lansări de carte Florentina Loredana Dalian – Bârlad, 20 aprilie 2013, Centrul “Mihai Eminescu





         Citeam, într-o seară, poezie religioasă, pe un site ortodox. Nu ştiu nici acum ce mi-a venit să intru şi să comentez la una dintre poeziile Dorinei Stoica, mai ales că observaţiile mele erau destul de dure. Puteam trăi la fel de bine şi dacă o necunoscută scria poezie religioasă bună sau nu. Ce mă interesa? Şi totuşi n-am putut să tac. Nu pentru că m-ar mânca limba de obicei şi că abia aştept să dau sfaturi inutile cuiva, ci pentru că am pretenţia că în scrierea poeziei religioase trebuie să fim în cel mai mare grad exigenţi, cu noi înşine şi cu alţii. Aşa cum pictorul îşi mai poate permite să dea chix cu portretul vreunei Monalise, dar în niciun caz cu portretul dintr-o icoană, tot aşa şi poetul, cu poezia religioasă n-ar trebui să experimenteze. Îi spuneam Dorinei că nu-i de ajuns un sentiment profund religios, o bună intenţie şi un mare drag de Dumnezeu, ci trebuie ca acele trăiri să fie exprimate, în poezie, şi la un nivel calitativ ridicat. În fine… Mă aşteptam ca, în urma acestui comentariu al meu, să primesc vreo lecţie, gen: “Vezi-ţi de scriitura ta”, “cine te crezi să dai lecţii?” ori alte asemenea. Însă nimic din toate acestea. Dimpotrivă. Dorina mi-a scris să îmi mulţumească pentru observaţii şi a dorit să mă cunoască. Am făcut schimb de cărţi, de impresii, etc. Anul acesta (2013), prin luna martie, m-a întrebat dacă mi-ar face plăcere să merg la Bârlad pentru o lansare de carte. Astfel, am ajuns să ne cunoaştem şi în spaţiul real. Am poposit, sâmbătă, 20 aprilie 2013, la Centrul “Mihai Eminescu” (supranumit de localnici şi Casa Roşie), despre care nu ştiam mai nimic. Însă m-am bucurat să aflu. Mai întâi, m-am bucurat că l-am nimerit, ameţită cum sunt când vine vorba de orientare turistică. Dar ce l-am nimerit! Mai ceva ca orbul, Brăila. În faţa Centrului, mă aştepta nimeni alta decât cea care îl conduce – Domnişoara Geta Modiga. Mă pusese Dorina în legătură cu ea, pe e-mail. Din modul de colaborare, am înţeles că e o persoană extrem de riguroasă, genul “dacă am zis, e musai să fac şi să fac bine”, bine organizată, ce mai, genul cu care îmi place să colaborez. Iată de ce, datorită seriozităţii de care a dat dovadă în organizarea acestui eveniment (până la cele mai mici detalii, unde mă voi caza, a mers să vadă personal, ce servesc la restaurant, etc.), mă aşteptam să văd în uşa instituţiei o “ditamai Geta”, adică, în orice caz, o persoană impunătoare şi la trup, cum pare să îi fie spiritul şi mintea. Când colo, ce să vezi? Mai să n-o zăresc pe cerdacul clădirii. Mai s-o întreb: „Dar mama ta unde e?” O domnişoară tânără (nu e pleonasm, există şi categoria „old”), „spirt”, toată un suflet. Cu multă râvnă şi pasiune, doldora de cunoştinţe legate de Eminescu şi nu numai. 
          Înainte de începerea evenimentului, am mai cunoscut câteva persoane (evident şi pe Dorina Stoica, dar ea nu se pune, aveam impresia că ne cunoaştem, de vreme ce corespondaserăm şi ne citisem reciproc cărţile. Eu chiar venisem cu recentul ei volum – “Bietul om sub vremi” – proaspăt în minte). L-am întâlnit pe Petruş Andrei, cel care îmi citise „Scrisori netrimise” special pentru lansare şi făcuse o cronică pe care a şi prezentat-o. Pe „soţia legitimă” a acestuia, aşa cum s-a prezentat doamna Andrei, adăugând cu umor, înainte ca eu să pun întrebarea care-mi hălăduia prin cap (Există şi una nelegitimă?): „Aşa mă prezint mereu, ca să nu existe dubii”. Apoi, a venit direct la mine, de parcă m-ar fi ştiut de o viaţă, o frumoasă doamnă, cu nume cel puţin la fel de frumos: Lăcrămioara Zota. Lăcrămioara mi-a mărturisit că odată, căutând poezie religioasă pe net, pentru a-şi alege una să recite la un moment cultural, nimic nu o mulţumea. Până când a dat de poezia mea Spovedanie, care i s-a potrivit ca o mănuşă, pe care a recitat-o cu lacrimi în ochi. Am crezut că Lăcrămioara este actriţă (aşa şi arată, cu ţinuta impecabilă, cu o anume prestanţă), aflu că este psiholog şi realizator TV. După lansare, mi-a spus că a descoperit destule asemănări între noi (acelaşi an al naşterii, numele ei – numele misteriosului meu personaj din „Scrisori…” şi altele). Eu am constatat amuzată că mai era una: ne-mbrăcase mama frumos, când am plecat de acasă (adică la fel). Întâmplare sau nu, amândouă alesesem combinaţia negru-albastru.
Şi eu avusesem părul negru cândva, dar niciodată atât de frumos. Ce bine mi-ar fi prins un foarfece, s-o uşurez de câteva şuviţe! Data viitoare, în geanta mea, printre alte surubelniţe, holşuruburi, lanterne, piuliţe, etc., se va afla şi acest instrument de tortură. Să fie. Am schimbat câteva vorbe şi cu doamna profesor – artist plastic Viorica Ghenghe.


Sala în care s-a petrecut întâlnirea mea cu cititorii bârlădeni mi-a plăcut foarte mult, având un aer intim şi sobru totodată, propice unor astfel de manifestări culturale. În deschidere, a vorbit Domnişoara Geta Modiga. 
Poetul Petruş Andrei a prezentat cartea mea „Scrisori netrimise” şi ne-a vorbit şi despre legătura Domniei Sale cu Slobozia: o carte editată acolo (adică aici) – „Taina feciorului de împărat”, carte care a primit Marele Premiu al USR Iaşi. Petruş Andrei şi-a intitulat eseul asupra cărţii mele: „Scrisori netrimise ajunse la destinaţie”. Am reţinut din discursul său citatul din Camil Petrescu (unul dintre autorii mei preferaţi): „Eu nu pot scrie onest decât la persoana I”. Lucru care mi se întâmplă şi mie. De altfel, numele lui Camil Petrescu a revenit pe parcurs, când Petruş Andrei a comparat psihologia iubirii din cartea analizată cu cea din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Scriitoarea Dorina Stoica a ales să vorbească despre mine, despre felul cum ne-am cunoscut şi despre ceea ce o surprinde uneori la scriitura mea. Cuvinte sincere, pornite din suflet.
Geta Modiga a prezentat „A 11-a poruncă”, dar nu înainte de a remarca faptul că, probabil, toţi avem scrisori netrimise, gânduri, dorinţe, declaraţii, etc. pe care le păstrăm în suflet. M-a bucurat faptul că, din scrisul meu, a dedus că iubesc oamenii. Sunt puţini aceia care mi-au spus lucrul acesta. De altfel, la momentul imediat următor, când mi s-a dat cuvântul, am fost întrebată cum suntem noi, oamenii. Frumoşi. Acesta a fost răspunsul. Frumoşi, dacă ne amintim că suntem creaţia lui Dumnezeu, "după chipul şi asemănarea Lui", dacă ştim să căutăm şi să angajăm frumosul din noi, în tot ceea ce facem.
A urmat un momet poetic, când s-au citit poezii semnate de mine. Eu am recitat Spovedanie şi Domnişoara Nimeni, Dorina Stoica: Cântec pentru Iuda Iscarioteanul şi Eu stau la uşă şi bat, Geta Modiga: Riduri pe inimă şi Păsările, iar Lăcrămioara Zota: Paşii altcuiva şi Azi, nu. Fiecare şi-a ales poeziile după cum i-au plăcut. Am remarcat un public atent şi plăcut impresionat. De altfel, la sesiunea de autografe, mi s-a solicitat din partea unora cartea de poezie. Eh! Cartea de poezie nu există. Încă. Deşi, în manuscris, ar fi vreo două. Aşteaptă să se coacă. Şi să găsească sponsori. Le-am promis, oricum, bârlădenilor, că voi reveni la ei – întrucât chiar mi-a făcut mare plăcere să mă aflu acolo – şi cu o carte (cel puţin) de poezie. Când va fi să fie!

Am mai stat un pic împreună, am făcut fotografii, am schimbat impresii şi m-am bucurat să aflu că astfel de evenimente sunt obişnuite pentru Centrul "Mihai Eminescu", acolo destul de des se adună oameni iubitori de cultură pentru întâlnirea cu literatura, muzica, pictura. Se cuvine a nota câteva lucruri despre Centrul „Mihai Eminescu”, împreună cu îndemnul de a merge acolo, la Bârlad, pentru a vă bucura de comoara spirituală din Casa Roşie (vis-a-vis de spital).
Instituţia a fost inaugurată pe 15 ianuarie 2011, la împlinirea a 161 de ani de la naşterea Luceafărului culturii naţionale. La baza înfiinţării Centrului „Mihai Eminescu” se află o unică (în România) şi impresionantă colecţie, oferită comunităţii cu generozitate de Dr. Constantin Teodorescu (fost medic chirurg în Bârlad), prin fundaţia ce-i poartă numele. Fundaţia este administrată de Preşedintele acesteia, farmacist Ana Sârbu, partenera de viaţă a doctorului Teodorescu. Colecţia constă în 200 de lucrări plastice (grafică, pictură, sculptură, fotografii) realizată de artişti de mare valoare naţională precum: Sabin Bălaşa, Dan Hatmanu, Gheorghe Miron, Cela Neamţu, Ştefan Popa Popa’s ş.a. De asemenea, conţine peste 6000 de volume, cu şi despre Eminescu, publicate de la prima apariţie din timpul vieţii Poetului (1884) şi până în prezent: fotocopii după manuscrisele şi alte documente ale sale sau legate de existenţa acestuia, editate de Academia Română; peste 300 de exemplare de reviste literare; lada lui Eminescu în care îşi ţinea manuscrisele, discuri şi casete audio, CD-uri cu romanţe şi muzică pe versurile lui Eminescu sau inspirată din creaţia sa; 150 de medalii şi insigne, dar şi numeroase exponate de cartofilie şi filatelie cu tematică Eminescu, realizate de-a lungul timpului pentru a marca diverse momente Eminescu. Cărţile sunt la dispoziţia publicului interesat, în cadrul Departamentului de documentare a Centrului „Mihai Eminescu”. Conceptul de prezentare a patrimoniului pe tematici aparţine colecţionarului Dr. Constantin Teodorescu. Înr-una din săli, tronează portretul fostului Episcop Iacov Antonovici, personalitate marcantă a Bârladului, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (1921-1923), Episcop al Dunării de Jos (1923-1924) şi ulterior Episcop al Huşilor, membru de onoare al Academiei Române (1919), care a publicat o serie de lucrări istorice de interes local şi o colecţie de documente bârlădene.  



Am rămas impresionată de tot ce am văzut şi am plecat din Centru învăluită de un sentiment de bine şi de ocrotire, aşa cum mi se întâmplă de fiecare dată când merg prin locuri încărcate de spiritualitate. Nu înainte de a scrie câteva gânduri şi de a semna în Cartea de Onoare de la intrarea în Centru. 

A doua zi, duminică, m-am întâlnit cu Dorina Stoica şi am mers împreună la Mănăstirea Bujoreni, aflată la câţiva Kilometri de oraş. Mănăstirea mai poartă şi numele de „Măgaru” (are o poevste intersantă), detalii aici http://www.manastireabujoreni.ro/. Un loc frumos, foarte vizitat, deşi ascuns în pădure, cu multe flori, printre care şi o magnolie înflorită. Slujba s-a ţinut în Altarul de vară, am stat afară, aşadar. Din păcate frigul şi vântul puternic m-au împiedicat să rămân până la sfârşit şi la slujba Sfântului Maslu care urma să se oficieze după. 
Mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-au fost aproape!


Slobozia, 29, 30 aprilie 2013






video

miercuri, 24 aprilie 2013

Florentina-Loredana Dalian – “Scrisori netrimise” ajunse la destinaţie

Cronică de PETRUŞ ANDREI




„În literatură, adevărul se deosebeşte de neadevăr întocmai ca florile naturale de cele artificiale: printr-un fel de mireasmă inimitabilă”
(Jules Renard)

          Încurajată de cronicile favorabile asupra celor două volume de proză scurtă apărute anterior: „Şi copiii se îndrăgostesc” (2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (2010), prozatoarea Florentina-Loredana Dalian semnează un nou volum de proză intitulat: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală „Antares”, Galaţi, 2011).
          Cartea beneficiază de o prefaţă (”Alt cuvânt de însoţire”) a renumitului critic literar Adrian Dinu Rachieru. Criticile asupra volumelor anterioare semnate de Eugeniu Kuhartz, Mihai-Batog Bujeniţă, George Corbu, Ionuţ Caragea, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Popescu, Marina Nicolaev, Daniel Bratu, Maria-Daniela Pănăzan şi Aurel Podaru apreciau „curata limbă românească” a scrisului Florentinei-Loredana Dalian, scoţând în evidenţă „Eleganţa, inteligenţa şi subtilitatea” autoarei, „gama stilistică de invidiat”, „plăcerea de a povesti”, „pătrunderea psihologiei personajelor” precum şi realele valenţe scriitoriceşti ca: echilibrul, supleţea şi umorul, „disponibilitate reflexivă şi discurs retroactiv”, concluzia fiind una singură, anume aceea că autoarea „are condei” într-o societate românească „demolată de modernism şi vulgaritate excesivă”.
          De data aceasta, avem în faţa noastră o proză amplă, un roman existenţial, o poveste de dragoste din zilele noastre lipsite de lumină, din nefericire. Ilinca, personajul-narator, îşi scrie spovedania la persoana întâi, semn al autenticităţii, în favoarea căreia pleda Camil Petrescu („Eu nu pot scrie onest decât la persoana întâi”).
          Frazele de debut, asemenea buzduganului zmeului din poveste, anunţă un stil departe de a fi „plicticos” (I.L. Caragiale), mai aproape de un Fănuş Neagu.
„Primăvara asta cam şuie…”, „dulcegării expirate” ş.a.m.d.
          Credincioasă promisiunii făcute cititorului – aceea de a trece peste „dulcegăriile expirate” – autoarea, ancorată în realitatea crudă a zilelor noastre, adoptă un stil obiectiv, neorealist.
          Eroina cu nume atât de frumos îşi moticează plecarea spre Italia cu maşina, iar nu cu avionul, pentru că: „Nici în Uniune nu eram, nici tu invitaţie, nici excursie… Că doar ai noştri care slugăreau ilegal pe-acolo nu aveau nici un drept, nici măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de curăţat jegul altora.” (pag. 9)
          Ascultând de „glasul inimii”, eroina porneşte în marea aventură spre Italia, iar spre inima cititorului – însoţită de ironie, autoironie şi umor. După ce îi dă unei prostituate ţigara solicitată, autoarea face următorul comentariu: „Aşa am ajuns membru cu drepturi depline în Liga Salvaţi prostituatele de la dispariţia prin înfometare şi lipsă de tutun”.) Dragostea împărtăşită este numită drept „fugă după potcoave de cai morţi”, iar „beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei”, (prostituata n.n.) ar trebui s-i ridice măcar o statuie.
          Din când în când, cititorul avizat primeşte câte un duş rece: „Uitasem că şi iubirea-i o şulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti” (pag. 11).
          În Italia, ca şi-n celelalte ţări ale Europei: „Cauţi binele fără să-l găseşti şi afli răul fără să-l cauţi” (Democrit). Nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă şi totul se plăteşte: Ligia plăteşte în natură şi preţul călătoriei…
          Nae, şoferul, nu este lipsit de simţul umorului: profesoara de limbi străine, de pe locul „mortului”, îl ţine de vorbă ca să nu adoarmă la volan, îndemnându-l cu câte un „şi?”; la ultimul „şi” a replicat: „Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa” (pag. 17).
          Prozatoarea schimbă des decorul şi actanţii, ritmul povestirii fiind unul alert. Câte o „introspecţie retrospectivă” ne ajută, precum firul Ariadnei, să pătrundem în labirintul unei conştiinţe, a medicului Mihnea Radian, de pildă, „il promesso sposo” care o invită pe Ilinca să petreacă „sărbătorile de iarnă” acolo, la el, în Italia, punând-o astfel pe drumuri.
          Sunt demni de admiraţie prozatorii care încearcă să descopere eternul feminin, psiholgia femeii, dar în aceeaşi măsură şi scriitoarele care fac acelaşi lucru, numai că îl fac mai bine; iată un exemplu: „După ce depăşisem emoţia reîntâlnirii cu Mihnea, m-a apucat panica. O panică pe care nu mi-o puteam exterioriza, fiind nevoită să o înăbuş în mine. Eram prizonieră. Dar nu prizonieră într-o ţară, într-o casă, ci prizoniera hăţişului propriului  suflet” (pag. 28)
          Psihologia iubirii este una asemănătoare celei a lui Camil Petrescu din capodopera: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. „Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă. Într-o astfel de reacţie, două substanţe se contopesc, rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens invers, nu mai poate avea loc. de aceea, cei care au fost atraşi de iubire, chiar dacă o pierd sau nu o mai vor, n-au altă şansă decât să-şi continuie drumul cu noua „compoziţie”, până când vor întâlni o altă iubire, când va avea loc o altă transformare” (pag. 31).
          Întrebări existenţiale frământă pe cei doi parteneri ai cuplului de îndrăgostiţi, medicul Mihnea Radian şi profesoara universitară Ilinca. Nesiguranţa zilei de mâine, munca la negru a doctorului, ca asistent în Italia, şi lipsa actelor produc primele fisuri în templul dragostei. Personajul narator notează cu luciditate („Câtă luciditate, atâta dramă” – Camil Petrescu): „Eram stresată în prezenţa lui şi la asta se adăuga şi disconfortul mental şi sufletesc la gândul că încerc să par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi fiinţă, insuficient de „înălţată” la nivelul lui” (pag. 67). Comoara sufletului se întâmplă să o dai cui nu trebuie şi-apoi rămâi fără suflet pentru a-l pune în noua relaţie; „secătuit sufleteşte”, cum spunea Eminescu într-una din scrisorile către Veronica.
          Noile iubiri ale doctorului divorţat de Rozica, femeia care ucide patima, au de suferit din acest motiv, Mihnea fiind infirm pe plan afectiv. El se confesează într-una din scrisori Lăcrămioarei, că a devenit un „monstru”, un „vampir”. După „spovedanie”, urmează întrebările: „Ei, ce zici? Crezi c-ai putea iubi un asemenea om?” Între cei doi bate vântul înstrăinării. Un subiect de ordin moral, ei având opinii complet diferite, adânceşte fisura creată. Nina, prietena ei din Italia, s-a imunizat împotriva suferinţelor şi o sfătuieşte pe Ilinca să facă la fel. Pe „nepusă masă”, Mihnea o anunţă că: „Mâine dimineaţă trebuie să pleci. Nae are mulţi clienţi de dus şi de adus şi abia ţi-a făcut loc în maşină pentru mâine” (pag. 91). După o noapte de nelinişte şi de nesomn, Ilinca îl întreabă pe Mihnea: „Când ne vom mai vedea?”. Acesta îi răspunde printr-o ridicare din umeri.
          Flaubert, fiind întrebat de cititori: „Cine-i Madame Bovary?”, le-a răspuns: „Madame Bovary c’est moi!”. Cititorii vor afla până la urmă cine-i Lăcrămioara, aceea căreia Mihnea îi scrie cele cinci „Scrisori netrimise”.
          Metafora bonsaiului oferit de către studenţi este edificatoare. Te poţi înălţa până la cer, eliberându-te „de angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de ne-iubire” (pag. 104).
          „Primăvara asta cam şuie” mi-a amintit că am o datorie faţă de autoare, anume aceea de a-i spune că aceste „Scrisori netrimise” au ajuns la destinaţie.
          Florentina Loredana Dalian ne dăruieşte o carte scrisă cu talent, cu obiectivitate, transformând o experienţă traumatizantă şi un protest categoric împotriva celor care guvernează nefiind în stare să asigure locuri de muncă pentru români la ei în ţară, într-o operă de artă. „Nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am dăruit”.

Petruş ANDREI

Bârlad, 20 aprilie 2013


Cronica a fost prezentată în cadrul lansării de la Bârlad. Mulţumiri, Petruş Andrei!

marți, 23 aprilie 2013

Scrisoare de mulţumire



Centrul MIHAI EMINESCU sau Casa Roşie - Bârlad




CENTRUL "MIHAI EMINESCU"
Str. Republicii, nr 277, centruleminescubarlad@yahoo.com , www.centruleminescubarlad.ro  
Nr. 10/23-04-2013
                                                                                                      Bârlad                                                                      


Stimată doamnă  Florentina Loredana DALIAN,

Pentru onoarea de a fi oaspetele de mare preţ al Centrului „Mihai Eminescu”  Bârlad, pe data de 20 aprilie 2013, în cadrul evenimentului intitulat „A unsprezecea poruncă”, prilej cu care au fost lansate volumele de proză pe care le semnaţi Scrisori netrimise şi A unsprezecea poruncă, precum şi pentru  preţioasele gânduri expuse publicului , dorim să vă aducem sincere mulţumiri.
Prezenţa dumneavoastră a fost un prilej de mare bucurie, să vă cunoaştem şi să vă avem în mijlocul nostru în scopul stabilirii unei colaborări viitoare constructive care să aibă ca scop comun păstrarea identităţii româneşti prin  cultură şi inevitabil  prin creaţie.
Vă aducem sincere mulţumiri şi pentru cărţile oferite instituţiei, acestea se află la dispoziţia cititorilor.  Momentul cultural oferit, de o înaltă ţinută spirituală, a fost foarte apreciat de publicul prezent, dornic ca astfel de momente să se repete.


                 Cu deosebită consideraţie,
                          Fundaţia Culturală “Dr. Constantin Teodorescu”
                       Preşedinte farm. Ana SÂRBU


video


luni, 22 aprilie 2013

Nişte Scrisori netrimise ale Florentinei Dalian au ajuns la noi

Autor: DORINA STOICA


Dorina Stoica, FL Dalian, Petruş Andrei
Pe Florentina-Loredana Dalian am cunoscut-o acum câţiva ani in mediul virtual, pe crestin-ortodox.ro unde postam uneori câte o poezie sau articol. Un comentariu puţin critic dar foarte sincer ( iubesc oamenii sinceri), făcut la o poezie publicată mi-a starnit interesul pentru cea care l-a scris. Căutând pe Google, am aflat-o pe doamna cu nume de floare de vara (dalia-n). Acesta (cautatorul), mi-a oferit o adresa de e-mail şi multe poze ale scriitoarei-poete din Slobozia. I-am scris, mi-a răspuns, i-am trimis şi mi-a trimis cărţile pe care le-am citit pe nerăsuflate. O autoare talentată, cu simţul umorului, un om sensibil, atent la aspectele mai puţin vizibile ale realităţii, o femeie adevarată, cu  trăiri, cu bucurii dar şi cu tristeţi, o luptătoare iubitoare de viaţă cu bune şi cu rele, aşa am cunoscut-o din scrierile sale pe doamna Dalian. Poate aş fi uitat de ea după ce i-am citit cărţile şi am făcut un schimb de mesaje, daca nu aş fi citit şi câteva poezii religioase de introspecţie duhovniceasca ce mi-au descoperit-o pe" Florentina cea dusă la biserică".
I-am propus doamnei Florentina să vină in oraşul meu unde, aproape in fiecare sâmbătă şi duminică, usile centrelor de cultură sunt larg deschise pentru toţi iubitorii de artă, de muzică si de literatură de la noi şi de prin ţară. Şi pentru că sunt foarte mândră de faptul că avem un Centru Cultural Eminescu cu o dotare de excepţie pe care il datorăm regretatului om de cultură Dr. Constantin Teodorescu şi edililor noştri, precum şi dr-ei farmaciste Ana Sârbu, i-am sugerat inimoasei Geta Modiga, responsabila minunatului lăcaş de cultură, să o invite pe scriitoare să-şi lanseze cărţile "Scrisori netrimise" şi "A unsprezecea poruncă".
Sâmbătă 20 aprilie, chipul frumos, spiritul vesel plin de optimism au infrumuseţat spaţiul intim de la subsolul Centrului Eminescu din Bârlad, acolo unde adeseori o mână de oameni iubitori de frumos şi de poezie ne intalnim uniţi de spiritul marelui poet nepereche Mihai Eminescu. Cărţile autoarei au fost prezentate de cunoscutul poet Petruş Andrei si de Geta Modiga. Eu mi-am asumat perzentarea celei care este Florentina-Loredana-Dalian. Şi pentru că o prezentare fără un moment artistic este o treaba nerterminată, în încheiere s-au citit poezii scrise de Florentina aplaudate de publicul aflat in sală. Aproape toti cei care au fost la prezentare au dorit să aibă carţile scriitoarei.
Ii mulţumim doamnei pentru prezenţa plăcută, sinceră, pentru disponibilitatea de a onora invitaţia, pentru carţile pe care ni le-a daruit şi pentru poeziile recitatate de ea şi de noi, aripi delicate de fluturi, usor fluturate peste sufletele noastre dornice de frumos.


21 aprilie 2013, Bârlad


Şi eu mulţumesc din suflet pentru tot, a fost un eveniment cu ţinută înaltă, cu public select. Voi reveni cu propria "viziune". 

joi, 18 aprilie 2013

Lansări de carte la Centrul "Mihai Eminescu" din Bârlad - A unsprezecea poruncă şi Scrisori netrimise



   

    Centrul  Mihai Eminescu  Bârlad    Primăria şi Consiliul Local Bârlad





Vă invită la manifestarea:  

A unsprezecea poruncă

Sâmbătă, 20 aprilie 2013, ora 11.30, la Centrul “Mihai Eminescu” Bârlad

         Invitat: Scriitoarea  Florentina Loredana DALIAN din Slobozia
Lansarea volumelor de proză: A unsprezecea poruncă şi Scrisori netrimise
Prezintă:  poetul  Petruş ANDREI şi Geta MODIGA


         Fundaţia Culturală “Dr. Constantin Teodorescu”
                    Preşedinte farm. Ana SÂRBU



Invitaţia mi-a fost lansată de doamna Geta Modiga, Director al Centrului Cultural "Mihai Eminescu", la sugestia scriitoarei Dorina Stoica. Le mulţumesc amândurora şi aştept cu bucurie să ne vedem. 

marți, 16 aprilie 2013

Prăvălia cu Umor – Lansarea volumului II al Caietelor Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC)

Constanţa, 13 aprilie 2013



A fost o vreme când acest club se afla numai în capul meu şi al altor două prietene din Constanţa: Elia şi Simona. Pe la anul 2007, îl cicăleam pe Dan să facă ceva, să se mişte în plan cultural, să înfiinţeze, să… El ne explica, cu argumentele logice pe care le are totdeauna masculul (gânditor şi raţional prin definiţie) cât de greu este, câte greutăţi ar întâpina, câţi bani ar costa, etc. Pe noi nu ne interesau argumentele logice. Împlinirea unui vis e dincolo de orice logică, de orice raţiuni. Vrei sau nu vrei! Crezi sau nu crezi că se va împlini. Eu am crezut. Am aprins scânteia, apoi am fugit spre alte vise. Când am simţit că visul se află pe mâini bune, cu şanse maxime de a se transforma în realitate, am dispărut oarecum. În orice caz, spre deosebire de prietenele mele, care n-au mai apărut demult pe la CUC, eu măcar mai merg din când în când, pe la lansări, pe la întâlniri cu publicul (am fost la Academia Navală, la Azilul pentru persoane vârstnice şi, uneori, destul de rar, la întâlnirile de la Cercul Militar). Istoria va consemna alţi făptuitori (aşa cum e şi normal), istoria consemnează pe cei care fac, nu pe cei care visează. Sunt nume ale căror purtători chiar s-au străduit, chiar au ajutat, chiar au făcut ceva pentru Clubul Umoriştilor Constănţeni, prescurtat CUC: În primul rând Dan Norea, cel care, odată „implementat” de cele trei graţii(oase), a luat în serios problema şi a acţionat pentru materializarea ei, apoi marele umorist Ananie Gagniuc, Preşedintele de onoare, Ion Tiţa Călin (vicepreşedinte), Petru Brumă (secretar), Ion Diviza (cu încurajările), de peste Prut şi alţii. Şi, nu în ultimul rând, domnul George Corbu – Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România (UER), care a încurajat înfiinţarea clubului şi a ajutat la integrarea lui în structurile „de la centru”. Dar pentru mine, important rămâne faptul că atât de mulţi au aderat la o idee, născută în glumă, dar una serioasă, la o terasă pe malul mării, că, de atunci şi până acum, numărul membrilor a crescut, CUC-ul şi-a aflat un loc meritat în rândul cenaclurilor umoristice, a ieşit în lume, a tipărit cărţi, are participări la festivaluri, etc. Omenirea nu duce lipsă de organizaţii şi organizatori, ci de oameni care să creadă că SE POATE. Îmi place să fiu unul dintre aceştia (dar de la Dumnezeu, putere de la îngerul păzitor? Cert e că simt o forţă şi o energie greu de învins, când vine vorba de arpins scântei). Dar şi mai mult îmi place să îi conving şi pe alţii, să le dau curaj. Am observat că, în general, oamenii se tem. De eşecuri, de deziluzii, de „ce-o să spună lumea”. Eu nu mai am astfel de temeri, mi-am luat raţia de eşecuri şi deziluzii, ce-ar mai conta unul în plus? Pentru mine, e importantă reuşita, atunci când este. În rest, nu mă interesează nici gloria, nici istoria… Îmi place, în schimb, să-mi văd „copiii” (culturali) ajunşi mari, fie şi crescuţi de alţii şi mă bucur de fiecare succes al lor.
Sâmbătă, 13 aprilie 2013, Clubul Umoriştilor Constănţeni a lansat cel de al doilea Volum al Caietelor, o selecţie de texte umoristice ale câtorva dintre membrii: Traian Brătianu, Petru Brumă, Florentina-Loredana Dalian, Ispas Feţeanu, Ananie Gagniuc, Sanda Ghinea, Constantin Iordan, Liviu Kaiter, Aurel Lăzăroiu, Dumitru Mihăilescu, Leonte Năstase, Dan Norea, Ion Roşioru, Ana Ruse, Ion Ruse, Luminiţa Scarlat, Ion Tiţa - Călin, Ionuţ - Daniel Ţucă, Mioara Vineş, Roland - Florin Voinescu. Proză, poezie, epigramă şi caricaturile maestrului Leonte Năstase care a realizat şi coperta. 
Evenimentul s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Sindicatelor (care sindicate? aşa scrie pe ea) din Constanţa. Şi de data aceasta, organizarea a fost exemplară, dovadă că pe acolo îşi fac veacul mulţi foşti militari de marină. (La un moment dat, căutând pe cineva, am întrebat: „Unde este domnul comandor?” Trei voci au sărit deodată: „Care din ei?”).
Evenimentul a fost onorat de prezenţa  distinsului Preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România (UER) – epigramistul bucureştean George Corbu, care, deşi la o vârstă înaintată, deşi solicitat în foarte multe locuri, nu a putut refuza invitaţia colegilor constănţeni, după cum a afirmat. Pentru mine, George Corbu este mai mult decât epigramist, decât preşedinte al unei uniuni de creaţie; domnia sa este primul „critic” care mi-a încurajat demersurile într-ale umorului, pe vremea când nici eu nu credeam în ceea ce scriu sau că ceea ce scriu ar putea interesa pe cineva. După un premiu I în 2007, la Râmnicu Vâlcea (Festivalul-concurs de satiră şi umor „Anton Pann”), unde George Corbu era Preşedintele juriului, mi-a adresat felicitări şi îndemnul de a continua pe acest drum. Cât de mult a contat! Scânteia, cum spuneam… Dacă azi continui să mai scriu proză umoristică (atunci când am ceva inspiraţie), se întâmplă şi pentru că în drumul meu s-a „petrecut” cândva acest om minunat. O prezenţă distinsă, de cavaler al vremurilor de altă dată, o companie mereu plăcută pentru mine. Când se întâmplă, rar, să ne vedem pe la festivaluri, ne căutăm reciproc şi încercăm să ne petrecem ceva timp împreună. Zică cine, ce-o vrea. Afinităţile elective1)… . În rest, vorba unui alt cavaler al vremurilor apuse, tot epigramist, tot George, Petrone (din Iaşi), care, tot la Vâlcea, mă complimenta de zor (am un succes teribil la categoria peste 70… de ani, nu de Kilograme): „Distinsă Doamnă, eu îmi permit luxul să vă fac complimente, întrucât sunt prea bătrân ca să mai pot fi suspectat de vreun interes”). Cum spuneam, pe domnul Corbu îl caut, deşi uneori îl ratez la milimetru. Cum a fost în trenul care mă ducea la Herculane, în care se aflau şi epigramiştii care mergeau la Caransebeş (în vara lui 2011). Am luat trenul la colindat din dorinţa de a-l vedea câteva clipe pe domnul Corbu, m-am îmbrăţişat şi sărutat cu ceilalţi epigramişti, dar tocmai pe dumnealui nu l-am văzut. Prilej pentru domnia sa să-i spună, cu umor-i fin, colegei sale de banchetă – doamna Elis Râpeanu – când, în sfârşit m-am dumirit şi m-am întors să-l salut: „Dragă colega, nimic nu-i mai dureros pentru un bărbat, decât atunci când o femeie îl declară mort, deşi el se află încă în viaţă”.

Revin la lansare. Au ţinut scurte discursuri: Dan Norea – Preşedintele Executiv al CUC, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, doamna Camelia Vlad, dl. Daraban – de la Camera de Comerţ şi Industrie Constanţa, Ananie Gagniuc – Preşedintele Onorific al CUC, dl. George Corbu – Preşedintele UER şi ziaristul Ion Tiţa Călin – Vicepreşedintele CUC. Ananie Gagniuc şi Petru Brumă (Secretar CUC) au susţinut momentul prezentării, cu umor, al autorilor incluşi în volum, cărora li s-a oferit şi câte-o… Bulă Prezidenţială, un fel de diplomă întru marcarea momentului. 

La decizia domnului Corbu, au fost admişi în UER şi 3 membrii neepigramişti, dar umorişti, printre care m-am aflat şi eu. Întrucât mă informase Dan Norea cu o zi înainte, am avut timp să-mi storc cei doi neuroni rămaşi pentru a scoate un catren pe care l-am dedicat domnilor Dan Norea (Preşedinte CUC) şi George Corbu (Preşedinte UER), cu ocazia admiterii mele în UER:

Din CUC în CORB

Întrucât din CUC m-ai luat
Şi-n UER m-ai avansat,
Eu la CORB acum mă duc
Şi te las iar singur CUC.

          Să nu uităm de cei fără de care apariţia volumului nu ar fi fost posibilă, acei oameni adeseori rămaşi în umbră, pe nedrept, dar care sunt cavaleri ai culturii prin faptul că sponsorizează astfel de evenimente. Caietele CUC volumul II au văzut lumina tiparului datorită domnului Nicolae Duşu – Manager CECO. Au mai contribuit financiar la buna desfăşurare a evenimentului domnii Gheorghe Ciurea (COMAT Constanţa) şi Cristi Năstase – coordonator CORA. Felicitări şi mulţumiri! De asemenea, domnului Gheorghe Ungureanu – Directorul Casei de Cultură Constanţa. Aplauze pentru editura „Dobrogea” care a reuşit tipărirea cărţii la standarde înalte.
         
Eu am mers însoţită de Redactorul Şef al revistei „Helis” şi preşedintele Asociaţiei Culturale cu acelaşi nume – domnul Gheorghe Dobre, căruia îi mulţumesc pentru că m-a însoţit, aşadar, de data aceasta, n-am mai fost singură…CUC. M-am bucurat să-i reîntâlnesc pe Noni Gagniuc, pe draga lui soţie – Magda, care nu uită niciodată să mă asigure că „Noi te iubim”, după care adaugă „Şi pe Marşica” (Maricica fiind personajul meu prostuţ din textul „Reclamaţie I”, care a cucerit-o definitiv pe Magda), pe Liviu Kaiter, pe tânărul Ionuţ-Daniel Ţucă (acid ca o viespe, nu degeaba e procuror) care a ţinut să mă ironizeze cu privire la unica mea epigramă, adresând o reclamaţie domnului Corbu, pe Roland Florin Voinescu, care m-a ameţit cu schema lui inginerească de era să ratez casa de cultură, pe Aurel Lăzăroiu – neobositul Preşedinte al Cenaclului „Mihail Sadoveanu”, precum şi pe toţi constănţenii care au umplut sala mică a Casei de Cultură. Am cunoscut-o, cu acest prilej, pe tânăra poetă constănţeană Silvia Bittere. Am revăzut-o pe doamna Laura Văceanu, Preşedinte al Societăţii Române de Haiku din Constanţa, o mai veche cunoştinţă, ialomiţeancă la origine (com. Bucu), care mi-a înmânat şi diploma rămasă de… anul trecut, când, spre ruşinea mea, nu am participat la simpozionul tanka.
După momentul oficial, ne-am retras în holul Hotelului Militar unde s-au mai discutat probleme mai noi sau mai vechi ale sectorului cultural, în speţă umoristic.
          Felicitări tuturor: organizatori, truditori, autori, sponsori, etc. pentru reuşita evenimentului. Mulţumiri speciale şi presei care a prezentat în multe ziare constănţene evenimentul, atât înainte cât şi după. Câteva linkuri, mai jos.







Slobozia, 15 aprilie 2013

1) Titlul romanului lui Goethe


video

vineri, 12 aprilie 2013

Doamne, dacă-mi eşti prieten

Autor: Spiridon Popescu

Rasa Akal Teke

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i in scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.



Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i in scris poruncă morţii
Sa-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii in gura mare,
Moaie-ţi tocul in cerneală
Şi-nainte de culcare,

Dă-i in scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l infiga-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.  


                                        



miercuri, 10 aprilie 2013

Piropopircăliţa destabilizatoare (III)

Sau cum cei doi anchetatori au fost învinşi de propriile investigaţii şi de reclama deşănţată de care au beneficiat inculpaţii

Stimaţi cititori, după luni de zile de căutări neobosite, puse în slujba descoperirii (adică un fel de dezvelire) adevărului, iată că tonele de probe incriminatorii adunate nu valorează nici doi bani pentru câţiva indivizi care, întâmplare sau nu, se dau lebede când ei, de fapt, sunt nişte diavoli tasmanieni flămânzi, buni de pus în cuşca acuzaţilor, alături de piropopircăliţă şi de acoliţii ei, Marinică şi Florin Ciocea. Că ne e din ce în ce mai clar că între ei sunt nişte legături necurate, o complicitate solidă cu ramificaţii nebănuite. Noi nu o să ne dăm învinşi de conspiraţia care se ţese în jurul nostru şi al anchetei, pe care cu pasiune şi competenţă am desfăşurat-o şi o să vă prezentăm, indiferent de consecinţe, adevărul gol goluţ (adică chiar în pielea goală, ca să nu mai fim aşa pudici).
Riposta semnată de Florin Ciocea este edificatoare pentru demonstraţia noastră. Se poate face studiu de caz pe ea. Să-l facem.
Florin gâdilă dihania, o mângâie, îi zice poropopircăniţă, a schimbat un i şi un l cu mult mai femininele şi duioasele o şi n, dovadă clară că relaţiile dintre ei sunt mai strânse decât lăsau aparenţele să pară. Şi cred că e mult mai mult, cred că e un menage a trois, aici intrând şi Marinică. Aduceţi-vă aminte cât de violentă a fost scrisoarea lui, că-n viaţa mea nu mi s-a spus în doar câteva rânduri că sunt tâmpit, maidanez, prost făcut grămadă, bou şi javră. N-am zis la plural, că Loredana se va apăra singură, că se pricepe. Marinică recunoaşte că o simpatizează pe frumoasa piropopircăliţă, deci ştie că-i frumoasă, lucru pe care noi încă nu am putut să-l verificăm. Şi-şi bagă la înaintare impresarul! Aţi mai auzit vreodată de măgar cu impresar? Sacrificiul suprem: preferă să meargă la grădina zootehnică decât să ne spună ceva despre piropopircăliţă! Avem dovezile cele mai clare că Florin, Marinică şi piropopircăliţa din Maltezi lucrează împreună. Uitaţi-vă la poza în care Marinică stă bot în bot cu Florin, adică măgarul stă la taifas cu stăpânul, într-o poziţie mai mult decât intimă, în vreme ce ciobanul, adică un om, demn reprezentant al speciei, trage la căruţa plină cu gunoi. Ce puteţi să înţelegeţi de aici?

 Alt mister a apărut: ai cui sunt puii dihaniei? N-am putea afla decât făcând testul paternităţii. Sau să prelevăm adn şi să vedem despre ce e vorba. Doar că la Nicostel, ultimul pui din generaţia malteziană, e imposibil să separi cele patru adn-uri contributoare. Dacă-l separi doar pe al lui Teoharie, bineînţeles că va arăta ca Teoharie, dacă-l separi pe al lui Costel, va arăta fix ca Bunoaica. Şi misterul va fi şi mai adânc.
Florin zice „poropopircăniţa mea specială”, vă daţi seama ce posesiv este şi cică e specială. Ne abureşte şi ne trimite pe o pistă falsă zicând că o descrie: „un fel de vasilisc, cu trup de curcan, gât de şarpe şi un cap noastim de pechinez”. Şi chiar dacă ar arăta astfel, ce tâmpit ar ţine doar pentru el o aşa alcătuire? E clar că Marinică a fost mai sincer, ca toţi măgarii, când a zis „frumoasa piropopircăliţă”. Şi ce legătură poate să fie între magie şi faptul că Florin are momente din ce în ce mai dese când vorbeşte singur?
(Dobre)

            Legătura e simplă: Florin lucrează cu forţele nevăzute (să nu spunem altfel), iar atunci când noi credem că vorbeşte singur, el, de fapt, vorbeşte cu umbrele lui (sau cu vocile lui). Da, Florin aude voci. Şi e asaltat de umbre. De-aia visează „poropopircăniţe”. Să-l lăsăm cu ale sale!
Eu, stimaţi cititori, m-am cam săturat de alergat iluzii, nu-i de competenţa mea, m-am convins. Astfel, mă voi reprofila pe altceva: decât s-alerg după piropopircăliţe inexistente, dar periculoase totodată, precum şarpele după coadă, mai bine alerg după potcoave. Dar nu din cele de cai morţi, ci din cele aducătoare de noroc. Eh! M-am potcovit. Vă anunţ, pe această cale, stimate redactor-şef, anchetator principal şi ce-oţi mai fi, că îmi dau demisia din funcţia de secretară interimară a cazului „piropopircăliţa destabilizatoare” şi vă propun şi dumneavoastră să-l clasaţi şi să-i daţi NUP1). Că, şi urmărită şi neurmărită, paţachina asta oricum îşi face de cap, iar nouă ne dă bătăi de cap, ceea ce nu ne convine şi nici nu merităm. Acum s-a apucat să-şi mai clocească şi moştenitori, va să zică să fim nevoiţi să alergăm în mai multe direcţii, să ameţim complet căutând ceva ce n-o să găsim niciodată.
            Vă mulţumesc pentru colaborare, mi-a făcut o reală plăcere să lucrez cu dumneavoastră şi să mai aflu şi eu, astfel, câte ceva (banale secrete de stat). Sper să nu plângeţi dacă s(t)atul Maltezi va fi ras de pe hartă şi din memoria colectivă, cât de curând. Veţi asista la lucruri interesante, vă asigur, ceea ce pentru dumneavoastră, scriitorii, e mană cerească, mai ales dacă vă aflaţi în pană de inspiraţie creativă. Vă salut şi vă las mască (sau mascaţi, cum vă place; nu măscăriţi, că de măscărit v-a măscărit destul Marinică),
Loricuţa, fostă secretară (sanchi!), alias piropopircăliţa sub acoperire, ofiţer activ CIA.
(Loredana)

Tovarăşa secretară, află că o să fii secretară câte secole vreau eu, adică până te dau afară şi n-a venit vremea aia, că dintr-o funcţie ca asta nu pleci când vrei tu! Şi nu mă saluţi şi nu mă laşi mască, n-ai cum, trebuie să mai vreau şi eu. Şi eu, de-al naibii, uite că nu mă las nici salutat, nici mascat! Ştiam că eşti ofiţer hiperactiv al Controlului Indivizilor Autonomi, că ajunsesem prea liberi şi autonomi, mult mai mult chiar decât visează băieţii din Harcov. Şi trebuia să ne urmărească cineva şi să ne dea la cap, pentru că devenisem un exemplu prea toxic pentru cei care ne cunoşteau şi puteau să se molipsească. Ceea ce n-ai putut să împiedici.
Dar cea mai mare diversiune pe care ai încercat să ne-o vâri în cap e aceea că tu ai fi piropopircăliţa. Ai vrea tu! Ai vrea tu să ajungi vedetă internaţională pe spinarea unei fiinţe eterice, care se ascunde aşa de bine că nu ştie nimeni ce să mai creadă. Şi ai speculat deruta noastră şi ne-ai băgat sub nas ideea că tu ai fi marea piropopircăliţă. Să ştii că nu eşti, că suntem noi derutaţi, dar nu suntem proşti, că văd că ai început să-l plagiezi pe Marinică şi nu-i frumos.  Vrei o bombă? Ia bomba: cred că pentru substituirea asta de identitate, pe care te anunţ că ai ratat-o, chiar o să te dau afară. Şi-o să te trec la munca de teren, adică te fac reporter special, ăla care numără dumicaţii, bărfele şi paharele goale de la sindrofiile post-artistice la care s-au cam dedulcit scriitorii noştri de Bărăgan. Să ştim şi noi ce mai fac şi ce mai gândesc aceşti îmbuibaţi ai noilor vremuri burghezo-moşiereşti, că ei se vaită că n-au nici după ce bea apă, că nu-i citeşte nimeni, că nevestele-i caută seară de seară în sacoşe, sperând să dea de bani sau măcar de puţine legume, nu de metafore şi poveşti pe care nu le crede nimeni; dar cred că se vaită doar aşa, să impresioneze asistenţa şi s-o umple de lacrimi şi după aia să scoată un profit pe care nici la jocurile de noroc piramidale n-ai visa să-l ai.
Aşa că scoate-ţi din minte ideea că ai fi altcineva, eşti doar ceea ce semnezi şi nici atunci în totalitate, şi vezi că eşti la un pas de a intra şi tu într-o splendidă tulburare de personalitate narcisică, aşa cum a păţit-o un prieten de-al nostru din antichitatea imediată şi nu mai reuşeşte să iasă de acolo. Sau nu mai vrea, e treaba lui.
Dragă Loredana (vezi că e limbaj oficial), tentativa ta a eşuat datorită vigilenţei nedormite a spiritului românesc, acesta, de spiritul românesc vorbesc aici, ştiindu-se că termină tot ce începe, nu scapă nimic.
Treci la treabă! Să tragem concluzii, nu ţuici sau aghioase! Că s-a plictisit lumea. (Dobre)

            Ştiam eu că mă pot baza pe dumneavoastră, stimabile! Dragă Gheorghe (tot limbaj oficial!), nu e cazul să vă alarmaţi ori să vă înfoiaţi. M-am alintat şi eu niţel, am vrut, va să zică, să aflu cam cât de necesară şi insuficientă vă este persoana mea pe lângă redacţie (precum lighioana pe lângă casa omului şi piropopircăliţa pe lângă stâna lui Florin). În rest, treaba cu număratul dumicaţilor mi se pare oarecum mai elegantă şi aducătoare de beneficii decât cea cu alergatul piropopircăliţei. Că eu tot m-am plictisit de eterica asta de care ziceţi. Eterică înseamnă isterică, nu? Sau poate eterică vine de la gruparea „Eteria”, şi atunci se schimbă piropopircăliţa. Dar vedeţi, domnule, că a mai fost unul, Tudor Vladimirescu, care a păţit-o urât de tot de la „etericii” lui. Să învăţăm, aşadar, din istorie! Cât despre mine, nu mă deranjează să lucrez în continuare sub acoperire, fie şi la sindrofiile de care ziceţi. Acolo e chiar mai simplu. Că, sub efectul unui pahar, unei sticle/ damigene sau ce alt recipient o mai fi şi s-o mai goli, omul se dezbracă de tot ce are (şi de maiou şi de… caracter), leagă prietenii şi se dezleagă la limbă, spre folosul anchetatorilor în exerciţiul funcţiunii. Aşadar, aşadar… vă mulţumesc, stimate redactor-şef pentru noua avansare afară din birou şi vă doresc din inimă (partidului!) urarea noastră tradiţională: astă bucurie, şi la voi să fie! Măi să fie! (Loredana)

Adică n-aţi renunţat la secesiune şi la datul meu afară? Războiul rămâne deschis şi indecis. Dar să nu cad din nou în plasa împrumutată de Loredana de la băieţii-mai-specialişti-ca-noi-în-manipulare, să mă dezmeticesc şi să merg mai departe. Că drumul e pe final, chiar dacă aţi vrea să fie mai lung.
Toţi participanţii la anchetă au intrat în ea cu un interes ascuns (să publice, bineînţeles şi să ocupe un loc mai în faţă în ierarhia internă), urmând să îl atingă înainte să ajungem noi la concluzii. Ceea ce au şi făcut, durându-i fix în cot de rezultatele anchetei noastre. Aşa că nu se poate pune bază pe nici o intervenţie, bag seama că nici măcar pe bunăcredinţa proaspăt avansatei din redacţie nu se mai poate conta. Am rămas singur! Ba nu, am plecat şi eu, doar vă dau impresia că aş mai fi prin preajmă şi m-ar interesa ceva legat de subiectul dezbătut cu atâta pasiune până acum. Mă declar învins de structuri, de orice fel de structuri.
Ceva tot mai spun:
Dacă stâna lui Florin există, există şi piropopircăliţa, nu poţi să-i separi. Şi puii Lori, Gică şi Nicostel vor amplifica negreşit faima acestor locuri, am încredere-n ei. Oricum, am reuşit un experiment: am trăit în acelaşi timp în realitate şi literatură, produsă chiar de realitate, de nu s-a mai ştiut care-i una şi care este cealaltă. Nici nu contează. (Dobre)

EPILOG
Dacă am şti vreodată când trăim în realitate şi când în imaginaţie, dacă le-am separa întotdeauna, ne-am trezi prea repede din visul acesta frumos, care se cheamă viaţă. Şi dintr-un vis frumos nimeni nu prea vrea să se trezească. „Restul e tăcere…” (Loredana)

Gheorghe DOBRE & Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 01-09 aprilie 2013

1)  NUP – neurmărire penală

marți, 9 aprilie 2013

Din nou la şcoală...


Săptămâna altfel – Şcoala Gimnazială Răduleşti - Ialomiţa

04 aprilie 2013




         Comuna Răduleşti (cunoscută drept Brazii în perioada 1960 – 2011) este situată la extremitatea de NV a judeţului Ialomiţa, pe malul drept al râului Prahova. Şcoala şi biserica au fost construite în anul 1782 de Costache Rădulescu-Filitis şi refăcute ulterior (1831 şi 1946). În curtea bisericii – monument arhitectural, cu pictură în stil bizantin – se află pietrele funerare ale foştilor proprietari de aici, care făceau parte din familia Filitis. Istoria şcolii din localitate începe cu momentul în care Costache Rădulescu-Filitis ridică pe proprietatea sa, în curtea morii, o clădire cu două săli de clasă unde copiii puteau învăţa să citească, să scrie şi să socotească.1) (Cam asta făceau oamenii bogaţi înainte, se străduiau să ridice poporul. Astăzi, bogătanii şi politicienii se căznesc să dărâme ceea ce înaintaşii lor au construit. Unii s-au străduit să-i lumineze, ăştilalţi se dau de ceasul morţii să-i îndobitocească. Şi presupun că nici măcar n-au coşmaruri. Bravos, naţiune! V-aţi făcut „speech”-ul pentru Judecata de apoi?).
         
La şcoala din Răduleşti, au poposit, în 04 aprilie 2013, şi invitaţii scriitori din „Zodia Helis”: Nicolae Teoharie, Marian Stefan, Dan Elias, Gheorghe Dobre, Florentina Loredana Dalian şi Florin Ciocea, cu ocazia săptămânii „altfel” din şcoli. Mulţumim pentru invitaţie doamnei Director Luminiţa Anghel, cât şi pentru buna organizare (sâc, domnu’ Marian Ştefan!) şi primirea calduroasă (la propriu şi la figurat. Sper că n-aţi cheltuit raţia de lemne pe jumătate de an, pentru confortul nostru, doamna Directoare; mie, o friguroasă, tare mi-a plăcut căldura din şcoală).
         
Încă de la intrare, ne-a întâmpinat un pici care ne-a invitat, zâmbind şi cu gesturi amabile, deschizându-ne uşa. Mă întrebam de când o fi stat, bietul copil, afară, în frig, să ne aştepte pe noi, având în vedere că am întârziat vreo 7 minute „regulamentare”. Elevul din uşă mi-a amintit de mine, elevă (pionieră!), aşteptând delegaţia chineză în curtea C.A.P-ului din Munteni-Buzău, cu emblema „înfrăţirea româno-chineză”. Ciuenlaii cam întârziaseră, nouă ne era frig şi ne cam plictiseam aşteptându-i aliniaţi în poziţie de drepţi, fără să avem voie să mişcăm în front. Când s-au arătat, într-un final, păreau că nu se mai termină, semănau cu un sir de furnici, toţi în uniforme kaki, cu zâmbete largi pe figuri – nu ştiu dacă erau ale lor sau erau contrafăcute, nu m-am priceput niciodată să descifrez mimica asiatică. Trebuia să „îl fac pionier” (adică să-l strâng de gât cu cravata roşie cu tricolor pe margine) pe şeful delegaţiei chineze şi, totodată, să-i dau şi un buchet de flori. De atâta aşteptare, mi s-au cam încurcat misiunile-n cap. Dar pas de află care-i şeful, între atâtea exemplare trase la xerox. Dintotdeauna am fost tare la logică, aşa că am decis că-i momentul să o pun în funcţiune: şeful nu putea să fie decât primul din şirul de furnici cu ochi oblici. Doar că nimeni n-a dat doi bani pe logica mea. Primul s-a dovedit a fi un fel de gardă a şefului. Astfel că, după ce m-a privit speriat crezând că atentez cu ştreangul la viaţa lui, prinzându-se că atentatul era o chestie aşa, cam onorantă, mi-a făcut semn către al doilea exemplar din rând. De emoţie şi de ciudă că misiunea fusese ratată pe jumătate, i-am smuls ăluia cravata cu năduf, am reuşit să i-o plasez şefului în mână, străduindu-mă, apoi, fără succes, să-i înod buchetul de flori la gât. Nici măcar atunci nu le-a dispărut zâmbetul, dimpotrivă. N-am văzut naţie mai zâmbăreaţă! Dar mă întreb şi acum: chiar or fi fost zâmbetele lor?
         
Întâlnirea (cu helisienii, nu cu ciuenlaii) a decurs într-o atmosferă destinsă şi deosebit de plăcută. Istoricul Marian Ştefan, o mai veche cunoştinţă a „răduleştilor”, ca şi Dan Elias, de asemenea, ne-a făcut fiecăruia câte o prezentare. Dacă, cu altă ocazie, m-a numit sarea şi piperul (va să zică, m-a făcut cu ou şi cu oţet), de data asta m-a numit căprioară. Motiv pentru Dan Elias, din stânga mea, să-mi şoptească: „Să vezi că pe mine mă face lup!” Elevii, şi chiar adulţii prezenţi, au pus întrebări, cărora noi ne-am străduit să le răspundem, am citit texte pentru copii, iar la final, elevul Mihai Barbu, care ne-a mărturisit că scrie, a citit un text de proză foarte frumos şi bine scris, pentru vârsta lui.


De altfel, în mapa de prezentare care ne-a fost oferită fiecăruia, am găsit versuri şi desene ale elevilor din Răduleşti, elevi talentaţi şi cu preocupări artistice, pe care dascălii lor îi ajută şi încurajează. Bravo şi unora şi altora!
          Îi felicit pe copiii care au rezistat o oră şi jumătate (în afară de timpul de aşteptare) şi păreau că ar mai fi stat cu noi, şi noi cu ei, dar n-am dorit să-i obosim, ştiind bine cum se aşteaptă, de regulă, pauza, după 50 de minute de „lecţii”. (Nu doar de către copii; am predat la adulţi nişte cursuri de engleză, iar de prin minutul 45 începea foiala şi unii mai îndrăzneţi „şopteau”, destul de tare cât să-i aud: teacher, break!2)).
          Evenimentul a fost înregistrat, în vederea difuzării, de televiziunea locală din Fierbinţi – IMPULS (realizator: ing. Constantin Florian, fost primar al Fierbinţilor, va să zică primarul celor fierbinţi).  
          Mulţumim doamnei Luminiţa Anghel, doamnelor şi domnilor care şi-au dat silinţa ca noi să ne simţim bine, inclusiv la agapa de la sfârşitul întâlnirii, precum şi copiilor care ne-au ajutat să plecăm de acolo mai bogaţi. Mai bogaţi sufleteşte şi chiar… intelectual, având în vedere că, aşa cum spune prietenul nostru Teoharie, noi, adulţii avem de învăţat de la copii. Înainte era invers, susţine domnia sa, dar acum lucrurile s-au inversat. Îmi permit şi eu să adaptez un proverb cunoscut, mergând pe aceeaşi idee: Cine n-are copii, să şi-i cumpere!

Slobozia, 04 aprilie  2013


1)  Informaţiile despre Răduleşti le-am preluat din pliantul care ne-a fost pus la dispoziţie tuturor invitaţilor.
2)  Pauză, doamna profesoară! (EN)


video