Florentina Loredana Dalian

miercuri, 24 aprilie 2013

Florentina-Loredana Dalian – “Scrisori netrimise” ajunse la destinaţie

Cronică de PETRUŞ ANDREI




„În literatură, adevărul se deosebeşte de neadevăr întocmai ca florile naturale de cele artificiale: printr-un fel de mireasmă inimitabilă”
(Jules Renard)

          Încurajată de cronicile favorabile asupra celor două volume de proză scurtă apărute anterior: „Şi copiii se îndrăgostesc” (2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (2010), prozatoarea Florentina-Loredana Dalian semnează un nou volum de proză intitulat: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală „Antares”, Galaţi, 2011).
          Cartea beneficiază de o prefaţă (”Alt cuvânt de însoţire”) a renumitului critic literar Adrian Dinu Rachieru. Criticile asupra volumelor anterioare semnate de Eugeniu Kuhartz, Mihai-Batog Bujeniţă, George Corbu, Ionuţ Caragea, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Popescu, Marina Nicolaev, Daniel Bratu, Maria-Daniela Pănăzan şi Aurel Podaru apreciau „curata limbă românească” a scrisului Florentinei-Loredana Dalian, scoţând în evidenţă „Eleganţa, inteligenţa şi subtilitatea” autoarei, „gama stilistică de invidiat”, „plăcerea de a povesti”, „pătrunderea psihologiei personajelor” precum şi realele valenţe scriitoriceşti ca: echilibrul, supleţea şi umorul, „disponibilitate reflexivă şi discurs retroactiv”, concluzia fiind una singură, anume aceea că autoarea „are condei” într-o societate românească „demolată de modernism şi vulgaritate excesivă”.
          De data aceasta, avem în faţa noastră o proză amplă, un roman existenţial, o poveste de dragoste din zilele noastre lipsite de lumină, din nefericire. Ilinca, personajul-narator, îşi scrie spovedania la persoana întâi, semn al autenticităţii, în favoarea căreia pleda Camil Petrescu („Eu nu pot scrie onest decât la persoana întâi”).
          Frazele de debut, asemenea buzduganului zmeului din poveste, anunţă un stil departe de a fi „plicticos” (I.L. Caragiale), mai aproape de un Fănuş Neagu.
„Primăvara asta cam şuie…”, „dulcegării expirate” ş.a.m.d.
          Credincioasă promisiunii făcute cititorului – aceea de a trece peste „dulcegăriile expirate” – autoarea, ancorată în realitatea crudă a zilelor noastre, adoptă un stil obiectiv, neorealist.
          Eroina cu nume atât de frumos îşi moticează plecarea spre Italia cu maşina, iar nu cu avionul, pentru că: „Nici în Uniune nu eram, nici tu invitaţie, nici excursie… Că doar ai noştri care slugăreau ilegal pe-acolo nu aveau nici un drept, nici măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de curăţat jegul altora.” (pag. 9)
          Ascultând de „glasul inimii”, eroina porneşte în marea aventură spre Italia, iar spre inima cititorului – însoţită de ironie, autoironie şi umor. După ce îi dă unei prostituate ţigara solicitată, autoarea face următorul comentariu: „Aşa am ajuns membru cu drepturi depline în Liga Salvaţi prostituatele de la dispariţia prin înfometare şi lipsă de tutun”.) Dragostea împărtăşită este numită drept „fugă după potcoave de cai morţi”, iar „beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei”, (prostituata n.n.) ar trebui s-i ridice măcar o statuie.
          Din când în când, cititorul avizat primeşte câte un duş rece: „Uitasem că şi iubirea-i o şulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti” (pag. 11).
          În Italia, ca şi-n celelalte ţări ale Europei: „Cauţi binele fără să-l găseşti şi afli răul fără să-l cauţi” (Democrit). Nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă şi totul se plăteşte: Ligia plăteşte în natură şi preţul călătoriei…
          Nae, şoferul, nu este lipsit de simţul umorului: profesoara de limbi străine, de pe locul „mortului”, îl ţine de vorbă ca să nu adoarmă la volan, îndemnându-l cu câte un „şi?”; la ultimul „şi” a replicat: „Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa” (pag. 17).
          Prozatoarea schimbă des decorul şi actanţii, ritmul povestirii fiind unul alert. Câte o „introspecţie retrospectivă” ne ajută, precum firul Ariadnei, să pătrundem în labirintul unei conştiinţe, a medicului Mihnea Radian, de pildă, „il promesso sposo” care o invită pe Ilinca să petreacă „sărbătorile de iarnă” acolo, la el, în Italia, punând-o astfel pe drumuri.
          Sunt demni de admiraţie prozatorii care încearcă să descopere eternul feminin, psiholgia femeii, dar în aceeaşi măsură şi scriitoarele care fac acelaşi lucru, numai că îl fac mai bine; iată un exemplu: „După ce depăşisem emoţia reîntâlnirii cu Mihnea, m-a apucat panica. O panică pe care nu mi-o puteam exterioriza, fiind nevoită să o înăbuş în mine. Eram prizonieră. Dar nu prizonieră într-o ţară, într-o casă, ci prizoniera hăţişului propriului  suflet” (pag. 28)
          Psihologia iubirii este una asemănătoare celei a lui Camil Petrescu din capodopera: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. „Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă. Într-o astfel de reacţie, două substanţe se contopesc, rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens invers, nu mai poate avea loc. de aceea, cei care au fost atraşi de iubire, chiar dacă o pierd sau nu o mai vor, n-au altă şansă decât să-şi continuie drumul cu noua „compoziţie”, până când vor întâlni o altă iubire, când va avea loc o altă transformare” (pag. 31).
          Întrebări existenţiale frământă pe cei doi parteneri ai cuplului de îndrăgostiţi, medicul Mihnea Radian şi profesoara universitară Ilinca. Nesiguranţa zilei de mâine, munca la negru a doctorului, ca asistent în Italia, şi lipsa actelor produc primele fisuri în templul dragostei. Personajul narator notează cu luciditate („Câtă luciditate, atâta dramă” – Camil Petrescu): „Eram stresată în prezenţa lui şi la asta se adăuga şi disconfortul mental şi sufletesc la gândul că încerc să par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi fiinţă, insuficient de „înălţată” la nivelul lui” (pag. 67). Comoara sufletului se întâmplă să o dai cui nu trebuie şi-apoi rămâi fără suflet pentru a-l pune în noua relaţie; „secătuit sufleteşte”, cum spunea Eminescu într-una din scrisorile către Veronica.
          Noile iubiri ale doctorului divorţat de Rozica, femeia care ucide patima, au de suferit din acest motiv, Mihnea fiind infirm pe plan afectiv. El se confesează într-una din scrisori Lăcrămioarei, că a devenit un „monstru”, un „vampir”. După „spovedanie”, urmează întrebările: „Ei, ce zici? Crezi c-ai putea iubi un asemenea om?” Între cei doi bate vântul înstrăinării. Un subiect de ordin moral, ei având opinii complet diferite, adânceşte fisura creată. Nina, prietena ei din Italia, s-a imunizat împotriva suferinţelor şi o sfătuieşte pe Ilinca să facă la fel. Pe „nepusă masă”, Mihnea o anunţă că: „Mâine dimineaţă trebuie să pleci. Nae are mulţi clienţi de dus şi de adus şi abia ţi-a făcut loc în maşină pentru mâine” (pag. 91). După o noapte de nelinişte şi de nesomn, Ilinca îl întreabă pe Mihnea: „Când ne vom mai vedea?”. Acesta îi răspunde printr-o ridicare din umeri.
          Flaubert, fiind întrebat de cititori: „Cine-i Madame Bovary?”, le-a răspuns: „Madame Bovary c’est moi!”. Cititorii vor afla până la urmă cine-i Lăcrămioara, aceea căreia Mihnea îi scrie cele cinci „Scrisori netrimise”.
          Metafora bonsaiului oferit de către studenţi este edificatoare. Te poţi înălţa până la cer, eliberându-te „de angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de ne-iubire” (pag. 104).
          „Primăvara asta cam şuie” mi-a amintit că am o datorie faţă de autoare, anume aceea de a-i spune că aceste „Scrisori netrimise” au ajuns la destinaţie.
          Florentina Loredana Dalian ne dăruieşte o carte scrisă cu talent, cu obiectivitate, transformând o experienţă traumatizantă şi un protest categoric împotriva celor care guvernează nefiind în stare să asigure locuri de muncă pentru români la ei în ţară, într-o operă de artă. „Nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am dăruit”.

Petruş ANDREI

Bârlad, 20 aprilie 2013


Cronica a fost prezentată în cadrul lansării de la Bârlad. Mulţumiri, Petruş Andrei!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu