Între cultura elitistă şi cultura etilistă - Cronică de stână (16)

Zi de sâmbătă (11 mai 2013), cu mult soare. O primăvară spre vară care te îmbie la ieşit din casă, nicidecum la stat în ea. Încercam să-mi iau porţia de natură, privind prin geamurile balconului. Ce Dumnezeu, parc-aş fi un bolnav pe un pat de spital! Nefericiţii ăia ar da orice să se poată târî până afară, uneori o fac, suportând chinuri groaznice. Eu, pe care nu mă doare niciun fir de păr, stau dincolo de geamuri, interpun fereastra între mine şi viaţă. Am vis-a-vis un parc superb, pe care mă mulţumesc să-l contemplu din confortul apartamentului de la etajul 1. Într-un astfel de moment, a sunat telefonul, întrerupându-mi contemplarea. „Ce faci? Nu treci azi pe aici? Te aşteptăm la un grătar cu scrumbie. Băieţii sunt la pescuit, vino şi tu mai pe seară, când se întorc ei!”

          Ăsta era amicul meu (nostru) Florin care, în calitatea sa de mamă a tuturor răniţilor, se îngrijeşte până şi de singurătăţile noastre. Adună oameni, îi pune laolaltă, îi leagă cu firele nevăzute ale prieteniei. Încasează fără un cuvânt beştelelile noastre, privindu-ne de parcă ar întreba: „Voi chiar nu aveţi altă treabă, decât să zvârliţi cu vorbe-n mine?” Apoi îşi vede de ale lui, fără să se sinchisească de nimeni şi de nimic. N-am stat pe gânduri, mi-am luat calul (marca Opel) şi căpăstrul şi mi-am făcut vânt spre Maltezi. Drumul care leagă Drajna de Feteşti înflorise de-o parte şi de alta, „înnebuniseră” – vorba poetului – toţi salcâmii.

        

Când am ajuns, erau toţi trei în curte: Florin, Radu şi Horia. „Băieţii”-  nişte exemplare la suta de kile, Horia şi Radu Bogdan Ghelu, fiii lui Ion Ghelu Destelnica, personalitate marcantă a culturii româneşti, fiu şi cetăţean de onoare (post mortem) al comunei Stelnica, actor, dramaturg, scriitor, regizor, profesor de teatru. Fusese omagiat, cu o zi înainte, la Biblioteca din Stelnica, instituţie care îi poartă numele. Acesta fiind şi motivul pentru care „băieţii”, Radu, actor şi manager cultural în Bacău, şi Horia, artist plastic şi pictor de biserici în Bucureşti, se aflau pe meleagurile noastre, mai exact în curtea lui Florin. Distracţie mare cu făcutul scrumbiei la disc! Horia şi cu mine, încercând să fim de folos, ne-am scos ochii cu nişte crăci pe care Florin ne comandase să le aprovizionăm din maldărul din curte. Radu, cu o lene aristocratică (ce, la drept vorbind, ne caracteriza pe toţi trei), ne studia de sus, văitându-se ce grea i-a fost misiunea de a supraveghea muncitorii de la casa din Vama.

       Am stat la poveşti până târziu în noapte când eu m-am urcat iar pe cal şi-am pornit spre casă. Ne-am contrazis pe tema culturii, unii arătându-se mai pesimişti decât alţii (adică decât mine). Încerc să-mi păstrez optimismul şi să-i mai molipsesc şi pe alţii. Dar, la câte văd, aud, trăiesc în ultima vreme, mă tem că mi-l voi pierde şi eu în curând. Cine are nevoie de cultură? Da, ştim că-i o treabă elitistă. Dar, spunând asta la masă, după ce tocmai ieşise unul din ciobanii lui Florin, încărcat cu de toate, inclusiv băutură (îl întrebase şi dacă nu i-a găsit încălţări, „Că uite, n-am decât şoşonii ăştia!”), Horia a conchis, cu un aplomb şi umor teribil: „Ce cultură elitistă? Uită-te la ăştia! Pentru ei nu există decât cultura etilistă!” Memorabilă asociere! Chiar dacă termenul chemically correct ar fi fost etilică (de la denumirea alcoolului omonim). „Asta e cultura, dragă! Etilistă! Nu te mai iluziona!” Am plecat, de teamă să nu ajung cu acul „optimismometrului” la zero. Horia, cu sau fără ştiinţă, a apăsat o vânătaie pe suflet. Din păcate, nu doar cultura ciobanilor e etilistă, ci şi a altora cu pretenţii mai mari. Dovada: avem festivaluri ale berii, ale ţuicii, ale slăninei cu ceapă, ale fasolei cu cârnaţi. Orice, numai festivaluri culturale nu. Cel puţin, nu la noi! Să facă alţii, noi avem nevoie de culturi de grâu şi de porumb (că nu degeaba suntem judeţ agricol), din care, prin metoda distilării, putem obţine tot alcool. Să fie! O vreme, mi-am creat şi eu iluzia că aş putea pune umărul la propăşirea culturii. De curând, am decis că ar fi mai bine să-mi iau o sapă, să pun umărul la creşterea culturii de cartofi la hectar.

        Radu mă vede fugind de mine, nu ştiu de ce. Aşa m-a-ntrebat: „De ce fugi de tine?” Eu nu mă văd fugind de mine, mă văd numai fugind de urâţenia din jur. Îmi astup urechile, ochii, încerc să-mi anihilez toate simţurile în faţa a tot ce-i murdar, vulgar, în faţa trădărilor şi a sentimentelor de vânzare. Uneori pot, alteori nu.

        Acasă, am apelat la prietenul internet să aflu mai mult despre personalităţile domniilor lor, Radu şi Horia, despre tatăl acestora, despre care vorbeau cu drag şi prea multă modestie. Radu conduce, pe lângă trupa de teatru, o fundaţie în memoria lui Ion Ghelu Destelnica, Horia este un pictor de marcă a cărui pictură – din ce am putut vedea pe site – m-a impresionat
http://www.horiaghelu.ro/). Aflând mai în amănunt cu cine am avut onoarea, mi-am zis că e mai bine că n-am fost documentată de la început, probabil mi-ar fi rămas scrumbia în gât de emoţie. Încă o dată mi s-a confirmat că oamenii mari sunt modeşti. Gomoşenia e pentru mărunţei, pentru pigmeii care, simţind că nu vor ajunge niciodată sus, încearcă să se înalţe prin alte metode. Să fie la dânşii! Dar să ne ferească Domnul de unii ca ăştia ajunşi în vârf!

       Pentru că nu găsesc o încheiere cumsecade acestui text, voi termina cu întrebarea: Între cultura elitistă şi cea etilistă, noi... cu cine votăm?

   

Slobozia, 12, 25 mai 2013

  

¹⁾ Titlu inspirat de Pictorul Horia Ghelu