Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Înainte de magnolii (20) - capitol final


Părintele Serafim


Drumul şerpuia printre dealuri despădurite, forma de relief în care sufletul mi se simte acasă. Mai ales în ziua aceea de toamnă coborâtă parcă din mâinile lui Dumnezeu. Soarele, apropiindu-se de asfinţit, învăluia totul într-o lumină blândă, greu de prins în imagini sau cuvinte. Plecasem singură, fără vreo ţintă, dorind numai să mă limpezesc, dar cu ferma convingere că mă voi întoarce înnoită. Habar n-aveam însă cum s-ar fi petrecut această „înnoire” şi ce ar fi trebuit să fac eu pentru ea. Mă simţeam împovărată, ca de o haină prea grea, îmbibată cu apă, care te stinghereşte în mişcări, pe care ai vrea să o lepezi, pentru a putea pluti în voie. Mersesem zeci de Kilometri printre dealuri, fără să văd vreo casă ori vreun om. Asta şi dorisem. Dar începusem deja să mă întreb cât voi mai merge astfel şi unde ar urma să opresc pentru a înnopta. Ideea de a dormi în maşină, pe stradă, la întâmplare, nu-mi surâdea absolut deloc. Când, la o răscruce de drumuri, am văzut indicatorul: „Spre Schit”. Era singura soluţie la momentul acela; am luat-o într-acolo, gândind că nu trebuie să mai fie mult, indicatoarele nu se pun la distanţe prea mari. Mi-am zis că nu mă vor lăsa fără un acoperiş şi, chiar aşa, şi dacă aş fi dormit în maşină, tot era bine dacă ştiam că mai există oameni prin preajmă. Mă gândeam la pustnici şi la curajul acestora de a înfrunta singurătatea. Mai bine zis izolarea completă de oameni şi de tot ce înseamnă lume. Şi oricât încercam să-mi spun că nu ar trebui să mă tem, de vreme ce au mai fost şi alţii în situaţii asemănătoare, ba încă ani de zile, nu prea reuşeam să mă conving. Cărarea o luase, la un moment dat, prin pădure, iar acolo mi se părea aproape sinistru. Doar că acum nu mai era cale de întors. Era atât de îngustă, încât n-aş fi putut întoarce maşina, iar de mers înapoi nici nu putea fi vorba. În plus, parcă ceva mă chema, o forţă care mă atrăgea şi mă îndemna să merg mai departe. Încercam să nu mă gândesc la posibilitatea să se strice maşina, ori să se blocheze drumul, la un moment dat. Nici măcar nu mai eram sigură că merg pe drumul care duce la schit, nu mai apăruse niciun indicator prin pădure. Aruncând o privire spre telefonul mobil, constatasem că îi dispăruse şi ultima liniuţă care indica semnalul. „Sublim!” Din când în când, garda maşinii, destul de joasă, atingea câte o rădăcină de copac, scoţând un trosnet de parcă ar fi crăpat în clipa aceea. Tresăream de fiecare dată şi îmi propuneam să fiu mai atentă. Redusesem viteza cât putusem de mult, dar nu era cazul să mă târăsc până când mă prindea noaptea, asta ar mai fi lipsit. Îmi trecu prin cap că iadul trebuie să însemne singurătatea absolută. Să vrei să simţi pe cineva respirând alături şi să-ţi auzi doar propria răsuflare. Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuaţie pe Dumnezeu. Imediat ce îmi adusesem aminte de El, am ieşit la lumină. „Chiar de ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.”1) Doar ce îmi amintisem aceste cuvinte, pe care uitasem demult că le ştiu, şi pădurea se terminase brusc, ivindu-mi-se în cale o vale largă, de forma unui lighean, care avea în mijloc o biserică mică, albă. Puţin mai departe, se zăreau şi vreo două chilii. Am coborât în vale şi am intrat într-o grădină plină de flori, de pomi, o imagine care îmi amintea de cărţile de poveşti ilustrate ale copilăriei. Am lăsat maşina undeva, mai în margine şi am pornit-o în jos, pe alee. Nu mă mai săturam privind împrejurimile. Totul respira calm, ordine, curăţenie, frumuseţe. Simţeam că mă purific cu fiecare pas făcut şi cu fiecare respiraţie. Atâtea minuni ascunse ochilor noştri de betoane şi reclame sclipitoare! Am simţit deodată că, aici, nu mi-ar fi fost frică nici singură.
Un câine alb, mare şi blănos, m-a simţit de departe şi mi-a alergat înainte. Am încetinit pasul, apoi m-am oprit. M-a întâmpinat cu aerul maiestuos al câinilor de la munte, parcă plictisiţi de viaţă şi scârbiţi de rasa asta superioară numită om. Câinii noştri, de la câmpie, sunt exuberanţi, când se bucură o arată cu toată fiinţa lor, cu tot cu coadă, îţi sar în braţe, te ling, scot sunete de bucurie. Blănosul ăsta părea că îmi face o mare favoare că nu mă sfâşie. I-am adresat vreo două vorbe, să priceapă că nici nu e cazul:
-         Salut, prietene! E voie mai departe? , întrebându-mă ce-ar fi să-mi răspundă.
Ca-n bancul ăla cu omul care strigă la poartă, iese cîinele şi zice: „Stăpânul nu-i acasă”. Ăla leşină, mai deschidea ochii din când în când, câinele „Sunteţi bine, domnule?”, victima leşina la loc. Până când îşi revine şi ceartă câinele: „Păi bine, măi câine, dacă tot eşti câine, de ce nu latri?” „N-am vrut să vă sperii, domnule.”
Nu mi-a răspuns. În schimb a luat-o înainte pe alee, mergea, apoi se oprea uitându-se înapoi, să vadă dacă-l urmez. Deştept şi cu simţul datoriei. Şi frumos, frumos. Mi-aş fi înfipt mâinile în blana lui albă, să-l smotocesc puţin. Dar nu părea genul care să agreeze astfel de intimităţi. Sau poate nu cu oricine. Aşa că mi-am băgat mâinile în buzunare şi minţile-n cap, urmându-l docilă. De două ori fusesem capsată de câini şi asta din pricina mea, pentru că ignorasem nişte reguli simple pe care le învăţasem încă din copilărie: să nu fugi sau să-i întorci spatele atunci când te latră, să nu te atingi de mâncarea câinelui niciodată şi de puii căţelei până ce nu te asiguri că îţi dă voie.
         Am ajuns în apropierea unui frate care stătea cu spatele, aplecat asupra unor flori pe care le pigulea. Blănosul a lătrat scurt, de două ori, a înştiinţare. Fără să-şi lase ocupaţia, fratele l-a interogat:
-         Ce-i, Pripas? Ce nevoie ai?
Aş fi intervenit să-mi fac simţită prezenţa, dar m-am gândit să nu-l sperii precum căţelul pe omul din banc. Am lăsat în cârca lui Pripas misiunea. Care, schimbând tonalitatea, a mai lătrat o dată. Atunci, fratele a răspuns sigur pe el:
-         Am înţeles, avem oaspeţi.
Apoi s-a ridicat şi s-a întors. După prezentările de rigoare, i-am adresat rugămintea de a mă găzdui.
-         Nu vă pot da eu răspunsul. Trebuie să-l întreb pe Părintele Stareţ.
A dispărut şi a reapărut după un timp, spunându-mi:
-         Părintele zice că avem un loc în grajd.
Îi mulţumesc, încurcată, dar îi spun că aş prefera, în cazul acesta, să dorm în maşină. Când mă pregăteam să mă întorc, s-a ivit în uşa unei chilii Stareţul, cu un râs care a făcut să răsune valea. Apoi:
-         Stai liniştită, soră! N-o să dormi în maşină. Ţi-am testat smerenia. Zero barat! Va să zică, Maica Domnului a putut să-L nască pe Dumnezeu în iesle, dar tu nu poţi dormi o noapte în grajd! Frumooos!!!
-         Părinte, îi spun, nu este vorba de asta, aş dormi şi direct pe pământ. Însă îmi e foarte frică de şoareci.
-         Frica e de la diavol! tună, de parcă un întreg pluton de artilerie îşi revărsă tirul. L-am compătimit pe diavol în clipele acelea, la gândul că are de-a face cu Părintele. Bietul Pripas, crezând că pe el îl ceartă, se făcu mic, luând poziţia de apărare a câinilor, cu botul pe labe, scheunând.
-         Uite, soră, vezi? Câinele ăsta, cu tot neamul lui câinesc, deşi nu l-a învăţat nimeni smerenia, ştie prea bine cum trebuie să se apere de rău. Merge târâş, pune botul pe labe şi scheaună, cerând iertare. Cât de tâmpit ar trebui să fii ca să-l loveşti, în condiţiile astea? Noi, în schimb, nu ne lăsăm convinşi cu niciun chip că smerenia e scutul care ne apără şi de mânia lui Dumnezeu şi de viclenia lui mamona. Zici că vrei să dormi la noi?
-         Da, Părinte, dacă se poate...
-         Se poate, dar numai în anumite condiţii. Când te-ai împărtăşit ultima oară?
-         Când eram copil, cred...
-         Crezi?
-         Nu-mi aduc aminte exact.
-         Îhm. Parfum! Dar de spovedit, când te-ai spovedit ultima oară?
-         Niciodată.
-         Parfum de roze. Treci la spovedit!
De data asta, plutonul de artilerie se făcu regiment. Pripas se ascunse de-a binelea, iar eu... Treci la spovedit! Vocea i-a sunat cu ecou în capul meu. Nu ştiu dacă muntele din faţă îi întorsese vorbele prin efectul de ecou, ori dacă în mintea mea a mai vorbit o voce. Ştiu numai că mi-a fost anihilată voinţa. Aş fi vrut să-i spun că nu ştiu ce-i aia spovedanie, că nu mă simt pregătită... n-am fost în stare, mi se încleştase maxilarul. Şi parcă, aceeaşi forţă care mă târa prin pădure, mă atrăgea şi acum către ceea ce urma să se întâmple. L-am mai auzit zicând:
-         Nu te iau eu. Nu suntem la aceleaşi măsuri. Te-aş speria mai rău decât şoarecii ăia din capul tău. Te dau unui Părinte mai răbdător. Hai, treci încoace, nu te mănânc, doar m-am ridicat de la masă.
M-a dus în biserică, a deschis uşa şi s-a adresat unui preot care stătea într-o strană, citind dintr-o carte:
-         Părinte Serafim, ţi-am adus o petardă. Dar una care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Văzându-mi mirarea de pe chip, adăugă:
-         Te întrebi de unde ştiu? De la Pripas. Are un nas pe care nu-l poate păcăli nimeni.
O umbră de zâmbet mi-a cuprins toată faţa. Mă gândeam că, probabil, „nasul” era al lui, dar, din smerenie, dădea pe Pripas. Cred că aşa şi era. Dar a ţinut cu tot dinadinsul să mă convingă de contrariul:
-         De ce zâmbeşti? Dacă există câini dresaţi să detecteze drogurile, de ce n-ar fi şi câini care-i detectează pe necredincioşi? Vrei să-ţi spun ce-ţi făcea dacă te simţea cum nu trebuie? Nu te omora, l-am învăţat porunca a şasea, dar te punea jos şi te târa de poalele rochiei până aici.
Mi-a venit să râd, imaginându-mi cum aş fi arătat târâtă de Pripas.
-         Nu râde, că în curând ai să plâgi!
Şi plecă.

Câtă dreptate avusese! Nu ştiu nici eu de unde a ţâşnit plânsul ăla din mine, pe ce căi lacrimile şi-au făcut loc. Toată viaţa ştiusem să-mi controlez plânsul în faţa altora, chiar şi în situaţiile cele mai tragice. Ba chiar uram să mă vadă cineva plângând. Când am îngenunchiat în faţa Părintelui Serafim, după vreo două vorbe introductive pe care mi le-a adresat, la care am încercat să formulez un răspuns, am simţit că nu mai pot spune nimic. Şi lacrimile au erupt ca o lavă care mocnea demult. Simţeam o infinită blândeţe că mă înconjoară şi ea venea dinspre el. Scăpată de biciul stareţului, percepeam atingerea de mătase a unui suflet asemenea mie. Părintele Stareţ intuise perfect că în faţa lui nu m-aş fi putut deschide niciodată, că aş fi fost îndărătnică şi falsă. Părintele Serafim mi-a acultat lacrimile, parcă le plângea odată cu mine şi nu ştiu dacă doar în sens metaforic, mi s-a părut de vreo două ori că l-am surprins ştergându-şi ochii. Asta în timp ce-i spuneam povestea cu David. Când eu deja terminasem toate lacrimile şi am avut puterea să vorbesc.
Stătusem mult, nu ştiu cât de mult. Două, trei ore? Oricum, cât să cuprinzi o viaţă în câteva ore? Esenţializasem, sărisem, uitasem, ocolisem dar, până la urmă, eu am rămas cu convingerea că adevărata mea spovedanie nu a stat în vorbe, ci în plânsul acela venit din toată fiinţa, de parcă toată omenirea plângea odată cu mine. După rugăciunile de iertare, întrucât genunchii îmi erau îngrozitor de amorţiţi, am dorit să fac câţiva paşi prin grădină. Se înnoptase. Părintele Serafim s-a alăturat paşilor mei, printr-un gest firesc. Am mers în tăcere. În dreptul unei magnolii, se opri, şi eu odată cu el. Zise încet:
-         Au murit magnoliile.
-         Şi iubirile mor, am adăugat, cu gândul la ale mele.
-         Îl mai iubeşti pe David?
-         Da.
-         Te-ai dezlegat de el?
-         Nu ştiu.
-     Iubirile... nu mor; ele doar se transformă. Ne ajută să evoluăm, către forma supremă a Iubirii. 
După o pauză, în care parcă s-ar fi întrebat dacă să continue sau nu, a rostit vorbele care, de data aceasta, m-au lovit ca un trăznet:
-         Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi.
Se învârtea pământul cu mine. Pământul şi cerul. Parcă s-ar fi întâlnit facerea lumii cu sfârşitul ei. Abia adunându-mi forţele, am exclamat:
-         David!
-         Părintele Serafim, m-a corectat.
-         David!!!
-         Părintele Serafim!!!
-         Părinte...
A doua oară, „sentinţa” fusese rostită pe acelaşi ton ca atunci când îmi spusese, în primăvara nedrept de frumoasă, cu ochii la magnoliile înflorite: „Zorina, eu plec”. Doar că de data aceasta am simţit, am ştiut că sentinţa era definitivă. Şi fără drept de apel. Am ştiut în clipele acelea, cu ştiinţa pe care nu ţi-o dă nicio ştiinţă, că David se pulverizase în particule fine, formând un nor invizibil. Din el mai rămăsese doar o lacrimă, care i se scurgea acum pe la colţul ochiului, nestingherită în alunecarea ei gravitaţională înspre pământ. Pentru prima oară, după atât amar de vreme, l-am privit în ochi. Părintele Serafim privea la Cer.


1)        Psalmul 23:4

Slobozia, 27/ 28 august 2013

- Sfârşit - 


Cum s-a născut romanul "Înainte de magnolii"

În decembrie 2011, am scris un text de proză scurtă intitulat "Cântecul". L-am citit într-un cenaclu. Deşi textul era destul de lung pentru o lectură publică, era atâta linişte încât n-a mai fost nevoie de aplauze, de nicio declaraţie încât să-mi dau seama că a plăcut. Iar cineva mi-a zis că lui îi sună ca un început de roman. Am negat cu vehemenţă (cum fac adeseori, berbec încăpăţânat), motivând că sunt texte la care nu mai ai ce să adaugi. Mai ales dacă textul e bun, nu cumva ai strica adăugând? Şi l-am lăsat aşa. Textul. Ba chiar a fost inclus în manuscrisul unui volum ("A unsprezecea poruncă") ce a câştigat un premiu la concursul "Titel Constantinescu" din 2012, având drept rezultat tipărirea cărţii. Aşadar, "A unsprezecea poruncă" are ca ultim text, de sine stătător, primul capitol al acestui roman. Semn că nu aveam niciun gând mai departe. În ziua de 09 martie 2012, s-a întâmplat ceva. Întâmplarea e descrisă (cu modificările şi înfloriturile de rigoare) în capitolul 2 "Călugărul de la Athos". Întâmplarea aceea mi-a deschis apetitul de a continua romanul care, de unde nici nu voisem să aud de el, a început să mă obsedeze. Întâmplarea s-a suprapus peste o idee de-a mea, de a scrie un roman pornind de la ceea ce am auzit despre pictura „Cina cea de taină” a lui Da Vinci, anume că aceeaşi persoană i-a servit, la 12 ani diferenţă, drept model pentru Iisus şi Iuda. Nu ştiu cât este de adevărat, eu am auzit-o povestită într-un teatru radiofonic despre Părintele Arsenie Boca: „Sfântul şi omul cavernelor”. Deodată, cele două direcţii s-au suprapus în mintea mea şi le-am unit sub acest roman.
Restul, e pură imaginaţie, plus un amestec de lucruri petrecute, auzite, presupuse. Dar, vorba lui Marin Preda, faptele, întâmpările, personajele sunt inventate. Trăirile sunt adevărate. Dacă nu "trăieşti" odată cu personajele tale ori dacă n-ai trăit cândva anumite stări, scriitura e falsă şi fără ecou în sufletul cititorului. O vreme mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că voi intra pe un teren alunecos, pe un tărâm unde îmi voi prinde urechile. Sper că am reuşit să driblez rezonabil acele lucruri la care nu mă pricep sau despre care nu-mi este îngăduit să am opinii. De-aceea nici nu m-am grăbit cu scrierea lui, uneori trecând luni între capitole. Am aşteptat să-mi curgă inspiraţia de sus, să mă inunde şi abia apoi am pus pixul pe hârtie. N-am forţat nimic. Şi m-am rugat.
Mulţumesc celor doi Preoţi, unul de mir, celălalt călugăr, care s-au rugat împreună cu mine şi care m-au susţinut şi încurajat în demersul meu, ajutându-mă să nu abandonez, sfătuindu-mă să mă rog, sau răspunzând întrebărilor mele agasante: dar aia cum e, dar acolo cum ar trebui? 
Adâncă plecăciune tuturor cititorilor şi fiecăruia în parte!


vineri, 27 septembrie 2013

Câstigătorii Concursului Naţional de Literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, 2013



Juriul, format din scriitorii Virgil Diaconu, preşedinte, Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil, Niculai Tăicuţu, Emil Niculescu, Lucian Mănăilescu, membri ai USR, a acordat următoarele premii literare:


POEZIE

Florin DOCHIA (Câmpina)/ Marele Premiu  

Florina ISACHE (Roşiorii de Vede) - Premiul I
Maria PILCHIN (Chişinău) - Premiul II
Cecilia MOLDOVAN (Bacău) - Premiul III
Sorin LUCACI (Bucureşti) - Premiul rev. Cafeneaua literară
Raul COLDEA (Braşov) - Premiul Revista Nouă
Oana PUGHINEANU (Cluj-Napoca) - Premiul revistei Fereastra

MENŢIUNI:
Vlad SIBECHI (Boroaia - Suceava); Silvia Bitere (Constanţa), Leonard Ancuţa (Bucureşti)


PROZA

Loredana DALIAN (Slobozia) - Premiul I
Cristian MELESTEU (Piteşti) - Premiul II
Viorel SAVIN (Mărgineni - Bacău) - Premiul III
Alexandru JURCAN (Cluj-Napoca) - Premiul Revista Nouă; Premiul revistei Bucureştiul literar
Diana TRANDAFIR (Câmpina) -  Premiul rev. Cafeneaua literară
Dorin Mureşan (Cluj-Napoca) / Premiul revistei Fereastra
Adelina Bălan (Bacău) - Premiul revistei Oglinda literară
Ana Maria Botez (Brăila) - Premiul pentru debut

MENŢIUNI:
Ion Roşioru (Hârşova), Maria Niţu (Timişoara), Cristina Gogata (Cluj)

Mulţumesc juriului pentru onoarea acordată.  Felicitări celorlalţi câştigători precum şi organizatorilor care au iniţiat şi continuă acest concurs-festival de înaltă ţinută! 
Am participat cu un fragment din romanul în lucru "Înainte de magnolii", mai exact capitolele: 5 - Păpuşica6 - Concertul7 - Dansul şi 8 - Dorul
Chiar dacă în listă am fost trecută doar cu prenumele Loredana (s-o fi săturat lumea de atâta nume, lung cât o zi de post negru), nu pot să nu remarc o coincidenţă simpatică, anume că marele premiu şi premiile I la ambele secţiuni au fost câştigate de... Florin, Florina şi Florentina. 

miercuri, 25 septembrie 2013

Maria Tănase - centenar



"Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră." Acestea sunt vorbele pe care i le-a adresat Constantin Brâncuşi artistei Maria Tănase de la a cărei naştere se împlinesc astăzi 100 de ani. Anii ei pământeşti au fost 50, dar urma pe care a lăsat-o încă dăinuie. 
Femeie frumoasă, personalitate fascinantă, artistă cu mult talent şi dăruire, om generos şi un adevărat ambasador cultural al României. 
Dumnezeu s-o odihnească!








sâmbătă, 21 septembrie 2013

Zilele Europene ale Patrimoniului - Oraşul de Floci, 2013


Ce mi-am mai amintit, pe unde viaţa, paşii mi-am mai risipit - Oraşul de Floci, 21 septembrie 2013




Nu ştiu cum se face că, ori de câte ori îmi propun să fiu femeie de casă, cum îi şade bine unei femei - să spele, să calce, să gătească, să cureţe casa - se găseşte cineva să-mi dea programul peste cap. Şi eu atât aştept. Telefon, invitaţie, echipat ca la armată, cheie, contact, motor, demaror. Direcţia Oraşul de Floci unde s-a desfăşurat evenimentul "Zilele Europene ale Patrimoniului", ediţia 2013. Organizator: Consiliul Judeţean Ialomiţa şi Muzeul Judeţean. Lume, lume... De câte ori pronunţ cuvântul "lume" îmi amintesc spusa lui George Ranetti: "Ce de-a lume, ce de-a lume, şi niciun om!". Să sperăm că n-a fost cazul şi la Oraşul de Floci. Copii cu mandoline, copii karatişti, unii, alţii. A, şi gogoşi. La propriu, ce credeaţi!? Nu mi-am propus o cronică, voi lăsa imaginile să vorbească. Spun doar că a fost o vreme superbă, o zi splendidă de început de toamnă, când ar fi fost păcat să rămâi în casă. M-am bucurat de aer, de soare, de prieteni şi de cerul acesta minunat. 

















luni, 16 septembrie 2013

Cei care pleacă



Cei care pleacă lasă urme pe suflet;
cei care pleacă promit totdeauna că se întorc;
unii chiar o fac.
îţi bat în inimă să afle dacă eşti acasă,
bine-ar fi să te şi găsească!

Cei care pleacă se pierd
printre bagaje, gări şi aeroporturi.
La tine opresc ca-ntr-o haltă
cu o singură biată linie de cale ferată
năpădită de buruieni.

Uneori îi recunoşti, alteori
te întrebi cine-i străinul acesta scrobit, parfumat,
rătăcit de vreun controlor de trafic băut,
care-ţi invadează viaţa pe scara de incendiu.
Ce spun indendiu? Un foc neconsumat.

Cei care pleacă, atunci când se-ntorc
vin întotdeauna pe calul lor alb
cu aere de cuceritori, cu fanfare.
Uneori te surprinzi întrebându-te cum îi cheamă
şi de ce au poposit pentr-o clipă la tine-n pridvor.

Cei care rămân... rămân uitându-se după cei care pleacă.


Slobozia, 16 septembrie  2013






vineri, 13 septembrie 2013

Eu, servitoarea (4)

Eu, servitoarea (3)

Orlando 


Pe lângă Teatrul nostru, se aciuase, la un moment dat, un tânăr straniu. Pe de o parte, foarte speriat în relaţiile cu oamenii, părea a fi retardat; pe de alta, avea abilităţi la care mulţi dintre noi nici nu visează. De exemplu, putea să efectueze mental calcule imposibile, dând rezultatul aproape instantaneu la înmulţiri, împărţiri, ridicări la pătrat ale unor numere interminabile. Îţi lua mai mult să-l verifici cu calculatorul decât îi trebuia lui să calculeze. Compunea muzică astrală – aşa îi spunea el, scria poezii în engleză. Dar adeseori nu putea rosti o frază scurtă despre sine sau despre o situaţie. Nu interacţiona cu oamenii, decât prea rar şi numai dacă nu avea de ales. Doar de mine s-a lipit, din nu ştiu ce motiv. Poate a simţit că îmi era milă de el atunci când ceilalţi îl fluierau sau îl batjocoreau în timp ce, de nevoie, trecea printre ei. Fugea, se ascundea ca un animal hăituit. Altfel, presta orice muncă fizică la care era pus: cărat decorul, lustruit pantofii actorilor, târât genţile actriţelor. Directorul l-a luat din milă, dar mai ales pentru că i-a fost jenă să-l refuze pe tatăl său, un vechi prieten, compozitor, care, cu toată suferinţa de a-l vedea aruncat într-o lume care nu este a lui, s-a gândit că tot e mai bine decât ţinut acasă sub un clopot de stică, mai ales că deja era trecut de vârsta de 25 de ani. Nimeni nu ştia ce-i cu el, de ce s-a născut aşa sau dacă avea o inadaptabilitate dobândită. Parcă i-ar fi fost frică de viaţă.

Îl chema Orlando. De fapt, nimeni nu ştia cum îl cheamă. Numele acesta şi l-a ales el. De parcă schimbarea identităţii l-ar fi ajutat să-şi schimbe destinul. Din tot Teatrul, nu vorbea decât cu mine. Celorlalţi le zâmbea, apoi fugea de ei, iar directorului îi săruta mâna. Prima dată, şocat de gestul lui, directorul şi-a retras mâna, cu un gest cam brutal, un soi de zmucitură. Mi se pare c-a şi bombănit: „Stai, măi băiete, că nu sunt popă!” Cine ştie ce taifun a provocat asta în Orlando! Trei zile a stat ascuns într-o ladă de recuzită. A fost găsit cu câinele poliţist, dar n-a vrut să iasă de acolo. Pe mine mă primea să-i duc mâncare şi apă. Dar nici cu mine nu mai vorbea. L-am păcălit să iasă, spunându-i că mă doare mijlocul şi am nevoie de cineva să mă înlocuiască. De atunci, directorul îl lăsa să-i sărute mâna.
La mine a venit prima dată când eram într-o stare rea. Primisem o muştruluială pe nedrept, stăteam în genunchi frecând la scenă şi îmi vărsam lacrimile în lighean. Orlando s-a apropiat – nu ştiu de unde apăruse, mereu apărea de undeva – mi-a luat cârpa din mâini şi a început să spele podeaua în locul meu. Zisese doar atât: „Fac eu.” Hotărârea lui şi felul decis în care mi-a transmis-o şi care nu admitea replică, m-au determinat să-l privesc cu alţi ochi. Uneori mă întrebam dacă nu cumva mimează. Dar nu mima. Şi totuşi, am avut impresia, nu doar o dată, că în el erau doi Orlando: unul care se teme până şi să respire, altul – în stare să dărâme Teatrul peste noi. Nu voia să îmi spună Lina, avea mania aceasta a schimbării numelor. Îmi zisese Stela.
-         Stela... de unde până unde?
Doar ridicase din umeri. A doua zi, mi-a adus o pictură făcută de el, pe o foaie mare de bloc pentru desen. Era un cer de noapte cu multe stele mici şi una mare în mijloc. Prima dată, am crezut că-i soarele şi l-am întrebat:
-         Cum aşa? Soare şi stele deodată pe cer?
Mi-a răspuns enervat:
-         N-ai înţeles! Aia e tot stea.
-         Şi de ce e atât de mare în comparaţie cu celelalte?
Mi-a trântit, roşu la faţă:
-         Tot n-ai înţeles!
Apoi a fugit. Am uitat de stelele lui. După vreo săptămână, în timp ce mă ajuta la şters geamuri, a rostit din senin:
-         Aceea eşti tu!
Eu, cu mintea la ale mele, am întrebat absentă:
-         Aceea care?
-         Steaua. Steaua mare.
Aha!
-         Şi cele mici?
-         Acelea sunt stelele. Tu eşti Stela.
-         Cine sunt stelele?
Înţelesesem, în sfârşit că, prin desenul lui, voise să transmită ceva, ceva ce îi era mult mai greu a spune în vorbe.
-         Stelele sunt... stele de teatru. Actriţele.
Aferim! Va să zică, asta încerca să-mi transmită: că, pentru el, eu sunt mult mai importantă decât doamnele artiste, femeile acelea frumoase, cochete şi parfumate. Pe cerul lui, cel mai tare strălucea Stela. Slavă Domnului, că exista cineva pe lumea asta, a cărei lume se învârtea în jurul meu! L-am privit cu duioşie şi l-am mângâiat ca pe un copil. Aşa îl şi tratam, ca pe un copil, deşi nu era. Dar, de cele mai multe ori, îţi era greu să crezi că ai în faţă un adult. De-atunci, îmi tot aducea diferite obiecte meşterite de el: un mic glob pământesc, un roboţel, figurine origami... totul făcut cu o minuţiozitate dusă la extrem. Astfel, am aflat şi ce întrebuinţare dădea puţinilor bani primiţi: îşi cumpăra materiale pentru a construi „bibelouri” sau jucării de care nimeni n-avea nevoie. Pe toate mi le dăruia mie, întinzându-mi-le simplu, printr-un gest firesc. Niciodată chipul lui nu era mai luminat decât în momentele acelea. Le luam şi-i mulţumeam. Dar, după un timp, devenise obositor. Ajunsese să-mi aducă şi câte două pe zi. Bănuiam că nu doarme nopţile pentru a avea timp să le construiască. Încercând să-i sugerez că ar cam fi cazul să se oprească, în special pentru că are nevoie de bani şi pentru alte trebuinţe, dar are nevoie şi de odihnă, am avut surpriza să asist la o ieşire neaşteptată: a mers în debaraua în care le ţineam pe nişte rafturi vechi, a luat tot ce-mi dăduse până atunci şi a început să fărâme, să taie, să rupă cu dinţii. Am asistat pasivă la marea distrugere, apoi, când n-a mai avut ce rupe, tăia, fărâmiţa, i-am întins mătura şi făraşul să adune. A privit prin mine şi, înainte de a-mi întoarce spatele, mi-a azvârlit pe un ton de reproş: „Stela a făcut!” Stela a făcut, Stela să strângă. Mai ales că, altminteri, ea e cea care şi-ar pierde serviciul. De-atunci, nu mi-a mai oferit nimic. Dar am aflat că el continua să meşterească. Cineva, impresionat de colecţia lui, voise, la un moment dat, să i-o cumpere. A dat din cap a negaţie, hotărât, întărind cu vreo două vorbe, contrar obiceiului: „Nu vând ce iubesc!” Cei aflaţi de faţă, în parte împinşi de curiozitate, în parte din plăcerea de a-l lua peste picior, îl întrebaseră ce iubeşte. „Ceea ce nu poate fi atins”, fusese răspunsul. „Şi ce nu poate fi atins?” „Cerul. Cerul şi Stela.” Cineva îl corectase: „Vrei să spui cerul şi stelele.” Ei nu ştiau cine-i Stela. Pe mine mă cunoşteau drept Lina, asta presupunând că aveau idee de numele meu.

         Acum, când s-a aşternut praful peste amintirea lui Orlando, căci au trecut nişte ani de atunci, pot spune cu mâna pe inimă că nimeni nu m-a iubit niciodată mai mult, mai adevărat, mai total, mai necondiţionat şi mai dureros de tragic. N-am ştiut niciodată dacă iubirea lui Orlando, băiatul pocit la chip, cu aparenţă de retardat mintal, dar cu profunzimi greu de pătruns de noi muritorii de rând, dacă iubirea lui – aşadar – a trecut vreodată în sinea lui dincolo de graniţa acelui gen de iubire pe care o poartă un câine celui care-l hrăneşte. Dacă sacrificiul pe care l-a făcut în final pentru mine poartă amprenta sacrificiului pe care l-ai face pentru o mamă, o soră, o prietenă, sau doar a bărbatului pentru femeia pe care o iubeşte, fie şi în ascuns. Dar sunt atât de sigură că nimeni niciodată nu m-a iubit mai mult, mai total şi mai dureros de tragic.
         Un recuziter care îi prinsese slăbiciunea pentru mine, obişnuia să-l tot şicaneze, făcând glume proaste pe seama lui. Odată, când îmi luasem două zile libere, iar Orlando umbla turbat prin toate ungherele Teatrului, negăsindu-mă, acesta, întrecându-se cu gluma, îi inventase o poveste cum că aş fi internată în spital, grav bolnavă şi am nevoie de transplant de inimă. Orlando n-a stat pe gânduri. Se ascunsese undeva, rămânând peste noapte, şi băuse din otrava pe care o foloseam uneori la deratizare. L-au găsit dimineaţa, întins pe scenă, cu mâna dreaptă la inimă. În stânga, ţinea un desen: o inimă, sub care scrisese cu litere de tipar: „Pentru Stela”. O inimă mare, la fel de nedrept de inutilă ca şi micile lui bijuterii.



Slobozia, 13 septembrie 2013

marți, 10 septembrie 2013

Reţeta fericirii


Lansare de carte: „Câteva zile”, de Marius Stan – Urziceni, 09 septembrie 2013



Există oameni despre care îmi spun că reprezintă opera de artă a lui Dumnezeu. Desigur, orice om este creaţia Sa – perfectă, cum altfel? – şi fiecare trebuie preţuit şi iubit măcar şi din acest motiv. Imperfecţiunile peste creaţia iniţială le adăugăm noi. Sau, dimpotrivă, păstrăm cât mai mult din darul ce ni s-a dat. Îl înmulţim sau îl desconsiderăm. De aceea suntem atât de diferiţi, de aceea nu semănăm unul cu altul până la identitate, nici măcar atunci când ne naştem gemeni. Şi totuşi, sunt oameni despre care îmi spun că reprezintă opera de artă a lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia este Marius Stan.

E reconfortant pentru mine să mă aflu în preajma unui astfel de om, să respir acelaşi aer cu el. Bănuiesc că pentru oricine trebuie să fie la fel (desigur, exceptându-i pe invidioşi, o specie nefericită, care nu se poate bucura de nimeni, pentru nimeni şi de nimic). Nu la fel de reconfortant, însă, este atunci când trebuie să scriu despre ei. Personalitatea unora este atât de puternică încât, în momentul în care doresc să-i descriu, mi se blochează neuronii, întrebându-mă ce aş putea eu să spun peste ceea ce ei reprezintă, şi mai ales cum aş putea să o spun încât să nu par exaltată, interesată ori nelalocul meu. Această dificultate am întâmpinat-o şi când m-am gândit să scriu despre Marius Stan. M-am încurajat zăcându-mi că, dacă Marius a putut să ia avionul să zboare peste mări şi ţări, voi putea şi eu să iau condeiul, să înşir trei vorbe nepricepute. Cu scuzele de rigoare dacă nu voi fi la înălţimea „subiectului” (anumite înălţimi sunt greu de atins).
A copilărit în Urziceni, unde a terminat Liceul Teoretic (acum „Grigore Moisil”), ca şef de promoţie. După absolvirea Facultăţii de Fizică a Universităţii Bucureşti, a obţinut Doctoratul în Chimie la Institutul de Chimie-Fizică al Academiei Române. În 1997, a plecat în Statele Unite ale Americii pentru un stadiu postdoctoral la Los Alamos National Laboratory, unde ulterior a creat şi condus departamente de fizică şi chimie a materialelor. Din 2010, este Senior Scientist (Cercetător Principal) la Argonne National Laboratory şi Senior Fellow (Cercetător Emerit) la University of Chicago. La nivel internaţional, conduce un comitet al Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare dedicat dezvoltării unei strategii globale pentru crearea de noi materiale. Banal, nu? Şi eu zic la fel, mai ales că am mâncat fizică şi chimie cu linguriţa (nu cu polonicul, ca Marius). Nu vă spun de câte ori le-am regurgitat, nici ce ameţeli, dureri de cap şi de inimă mi-au dat, plus alte beteşuguri la purtător. Senzaţionalul de-abia acum începe. Căci Marius nu s-a oprit numai la structura sa ştiinţifică, ci a exploatat-o şi pe cea artistică, cu care a fost dăruit din plin. Voi apela la portretul făcut de profesorul Titi Damian care, împreună cu Gheorghe Dobre şi alţi scriitori ialomiţeni, au avut bucuria de a fi colegi de „Dor fără saţiu” cu Marius. Domnul Damian l-a definit, în cuvântul de la lansarea cărţii „Câteva zile”, la Urziceni, 09 septembrie 2013, ca pe o personalitate renascentistă, care îmbină armonios trăsăturile fizice cu cele intelectuale (Căci, da, spune domnia sa, Marius este şi un bărbat frumos. Iar eu spun: Dacă până şi bărbaţii au observat, femeile ce să mai zică?!); a vorbit despre mobilitatea sa intelectuală şi multiplele calităţi şi talente: cântă, desenează, pictează, scrie, vorbeşte... n limbi străine, pe lângă faptul că e un strălucit om de ştiinţă. Şi nu în ultimul rând, ne aminteşte naşul lui Marius, este şi actor. A jucat (între 2008 şi 2011) în serialul de succes din Statele Unite – „Breaking Bad”, pricopsindu-se cu rolul când a mers cu copii săi la un casting.
Dacă am înşiruit cele de mai sus, n-am făcut-o pentru a-l lăuda pe Marius (nu de laudele mele are nevoie), nici pentru a impresiona pe cineva, cât mai ales pentru a evidenţia un aspect definitoriu pentru personalitatea sa: extraordinara modestie, felul în care ştie să se apropie de oameni şi grija deosebită de a nu deranja, nici măcar cu o vorbă, pe vreunul dintre semenii săi. Nu e vorba de o modestie falsă, căutată, studiată. Îşi cunoaşte foarte bine calităţile şi competenţele şi le acceptă, le cară după el ca pe o cruce, conştient de faptul că, întrucât a primit mult, trebuie, la rândul său, să întoarcă lumii, sub o formă sau alta, cele primite („Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere”). De aceea activează pe diferite planuri, desfăşoară activităţi variate (şi o face bine!), evitând să vorbească despre asta, scuzându-se parcă de faptul că e dintre cei aleşi.
Una dintre pasiunile lui Marius este literatura, dovedind, în paginile revistei „Helis”, prin textele publicate, abilităţi atât pentru proză cât şi pentru poezie. Anul acesta, îmboldit de redactorul şef Gheorghe Dobre, a publicat şi prima carte: „Câteva zile”, proză scurtă, editura Helis, a cărei lansare a avut loc ieri, la Centrul Cultural Municipal Urziceni. Lume multă, aşa cum de altfel am remarcat şi la lansarea cărţii doamnei Lili Balcan (de acum câteva săptămâni), mult mai multă decât am văzut vreodată la o lansare de carte în Slobozia. Bravo locuitorilor din Urziceni, precum şi organizatorilor: Alexandru Bulandra, directorul Bibliotecii Municipale şi Nicolae Petrache, directorul Centrului Cultural Municipal. Alături de Marius au fost membri ai familiei, prieteni, foşti colegi, cunoscuţi şi, evident, nu puteau lipsi prietenii de la Helis: Gheorghe Dobre (redactorul de carte), Titi Damian (postfaţă), Veronica Panţuru (tehnoredactare), scriitorii Costel Bunoaica, Nicolae Teoharie, Dan Elias, Florin Ciocea, Alexandru Bulandra, Lili Balcan, Marian Ştefan, Grigore Spermezan, subsemnata, pictorii Valeriu Stoica şi Vasile Aionesei, solista de muzică populară Ioana Marin. Gheorghe Dobre ne spune: „Misiunea mea s-a cam încheiat: l-am păcălit să scrie, l-am păcălit să scoată carte...” Peste puţină vreme, uitând că şi-a încheiat misiunea, îi dă temă lui Marius: „La anul, aşteptăm cartea de poezie!” Şi Dobre are o cruce de dus şi şi-o poartă cu demnitate: aceea de a descoperi talente, de a le activa şi reactiva, de a ne îndemna tot timpul să scriem. Profesorul Damian, după ce face vorbire despre profunzimea textelor din carte, subliniind faptul că Marius Stan ridică drame banale la rang de mare literatură, îşi exprimă convingerea că autorul va da literaturii române un mare roman în care va îmbina dimensiunea psihologică cu cea filosofică. Altcineva îi dă o altă temă lui Marius: să scrie şi o continuare a cărţii, intitulată Câteva nopţi. Aşadar, Marius nu va pleca din România cu mâna goală, ci cu nişte teme de casă pe care am convingerea că şi le va face, în stilul său conştiincios şi perfecţionist, fără să crâcnească. Asta, între conferinţe, activitatea de la universitate şi cea din laborator şi, bineînţeles, din familie (căci este şi tată şi soţ, nicidecum vreun Einstein rupt de realităţile şi grijile cotidiene). În cuvântul autorului, acesta i-a îndemnat pe cititori să-şi folosească imaginaţia, să rescrie povestirile sale, devenind astfel coautori, spunând că acesta este şi motivul pentru care a lăsat pagini goale în carte. La final, i s-a înmânat o diplomă de excelenţă în cultură, din partea Primăriei Urziceni, a Bibliotecii şi a Casei de Cultură, ca un semn meritat de recunoaştere. Domnul Nicolae Petrache i-a oferit şi o lucrare plastică reprezentând centrul vechi, după care ne-a invitat să ne delectăm cu picturile expuse, aparţinând colecţiei domniei sale, colecţie adunată timp de 20 de ani. Istoricul Marian Ştefan i-a adresat câteva cuvinte autorului celor Câteva zile, spunându-i, printre altele: „Dumneavoastră nu faceţi parte din diaspora; locuiţi în SUA, dar trăiţi în Urziceni”. A urmat sesiunea de autografe, apoi televiziunea Antena 1 Slobozia, prezentă la eveniment prin domnişoara Adriana Stoica, l-a răpit pe Marius pentru un interviu. 






Înainte de aceasta, a picat între noi întrebarea unei doamne, adresată lui Marius Stan: „Aţi descoperit reţeta fericirii?”. După un scurt timp de gândire, de fapt de alegere a cuvintelor, acesta a răspuns: „Da. Dar ea mi se aplică mie, nu este universală”. Însuşi acest răspuns vorbeşte de la sine despre omul Marius Stan: pe de o parte, nu putea minţi, câtă vreme se simte un om fericit. Pe de altă parte, în marea lui modestie, nu din egoism nu ne-a dat şi nouă reţeta, ci pentru că nu voia să facă pe profesorul (de fericire) cu noi. Ulterior a explicat: a observat că ceea ce pe el îl face fericit, pe un altul îl lasă rece. De aceea consideră că o reţetă a fericirii este şi trebuie să fie individualizată.

Pe coperta IV a cărţii (pe care am citit-o până la ultima cifră a ISBN-ului), Gheorghe Dobre afirmă: „Deşi aflat la Chicago, Marius Stan scrie poezii şi povestiri din Urziceni. Cum să nu-l iubesc?”. Parafrazându-l, aş spune: Deşi trăind într-o lume înclinată spre nefericire, Marius Stan se declară un om fericit. Cum să nu-l iubeşti?


Slobozia, 10 septembrie 2013

Fotografii: Ghe. Dobre şi FL Dalian


video


marți, 3 septembrie 2013

Menţiune la Concursul de haiku organizat de Ministerul Afacerilor Externe al Japoniei şi Uniunea Europeană, 2013


Două menţiuni onorifice pentru România


În perioada iunie-august 2013, Ministerul Japonez al Afacerilor Externe şi Uniunea Europeană au organizat cea de a patra ediţie a Concursului de haiku în limba engleză Japonia-UE, având tema „Rainbow” (curcubeu). Organizatorii au intenţionat construirea unui „pod al prieteniei” între popoare, precum ar putea fi imaginat curcubeul. Concursul a avut loc pe două secţiuni: cea japoneză şi cea europeană, pentru fiecare dintre acestea acordându-se câte un loc I şi câte cinci menţiuni speciale.
Numărul de poeme haiku trimise a fost 710, din care 185 din Japonia şi 525 din statele membre ale Uniunii Europene, dintre care din România au fost 39. La secţiunea europeană, câştigătorul a fost din Grecia, iar cele cinci menţiuni au fost primite de haijini din Grecia, Ungaria, Marea Britanie şi România (Ioana Letiţia Singerean şi Florentina Loredana Dalian). Acum 2 ani, concursul a fost câştigat de românul Eduard Ţară din Iaşi, cel mai prolific şi totodată cel mai premiat haijin român, la ora actuală.
Câştigătorul la secţiunea japoneză va fi invitat în Belgia, iar cel de la secţiunea europeană – în oraşul Matsuyama, considerat a fi locul de naştere al haiku-ului modern în Japonia. Câştigătorilor menţiunilor le vor fi oferite cadouri comemorative din oraşul Matsuyama (pentru europeni), respectiv din Uniunea Europeană (pentru japonezi).
Juriul a fost alcătuit din specialişti în haiku şi oficiali ai Ministerului Afacerilor Externe Japonez şi ai Delegaţiei Uniunii Europene în Japonia. Au fost acceptate poeme (unul singur de autor) construite conform regulilor de scriere a unui haiku, exceptând cuvântul sezonal (Kigo), care nu a fost obligatoriu.

Rainbow in the same sky –
so many different colors
but the same heartbeat

(menţiune Florentina Loredana Dalian)

Curcubeu pe acelaşi cer –
culori atât de diferite
dar aceeaşi bătaie de inimă

Informaţii detaliate despre rezultatele concursului, la adresele:

http://www.mofa.go.jp/press/release/press18e_000026.html


https://www.facebook.com/notes/japan-eu-english-haiku-contest/result-of-the-fourth-japan-eu-english-haiku-contest/573887779339200

http://www.mofa.go.jp/files/000012958.pdf


http://www.mofa.go.jp/mofaj/files/000012956.pdf






Actualizare 15 septembrie 2013:

Ulterior afişării rezultatelor pe internet, am primit o informare  prin e-mail de la Ataşatul Cultural al Ambasadei Japoniei la Bucureşti, Domnul Nobumitsu TAKAMATSU

Stimata doamna Florentina Loredana,

Buna ziua!
Ma numesc Nobumitsu TAKAMATSU, atasat cultural al ambasadei Japoniei la Bucuresti.

Am placerea sa va transmit ca Haiku pe care l-ati trimis pentru concursul de Haiku Japonia-UE a fost ales ca unul dintre cele mai frumoase haikuuri in aceasta a patra editie.

Rezultatul concursului apare pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe din Japonia.
(http://www.mofa.go.jp/press/release/press18e_000026.html)

In curand veti primi niste cadouri simbolice din orasul Matsuyama care este considerat ca orasul natal al haikuurilor moderne.

M-as bucura foarte mult daca sunteti in continuare interesata de cultura noastra.


Nobumitsu TAKAMATSU
Atasat Cultural
Ambasada Japoniei in Romania

Recunosc, pe mine aceste lucruri mă impresionează profund. Am toată stima pentru un popor cu o înaltă civilizaţie şi cultură, care se promovează frumos şi calm, fără surle şi trâmbiţe, dar care este atent până la cele mai mici detalii. Domnul Takamatsu nu doar s-a deranjat să-mi scrie, dar a făcut-o în limba română. La două zile, am primit şi cadourile, într-adevăr simbolice, dar care au o valoare spirituală ce nu poate fi echivalată în bani. Şi aici atenţia la detalii şi bunul gust se regăsesc până la ultima hârtiuţă cu care au fost împăturite. Am mai avut o astfel de experienţă în 2010, când am obţinut un premiu (cu haiku) la un concurs organizat de HIA (Haiku International Association), Tokyo, Japonia. Am primit de la Tokyo un cadou simbolic şi o scrisoare cu semnătura Preşedintelui Asociaţiei. Eu nu m-am mirat când am aflat de sacrificiul muncitorilor de la Fukushima (oameni care au rămas în mediul radioactiv, ştiind bine la ce se expun, pentru a salva ce se mai poate salva şi pentru a-i salva pe alţii). Lucrurile mari îşi au rădăcina în cele (aparent) mici. Cinste ţie, mult încercat şi onorat Popor Japonez! Domo arigato!