Mâinile-au scris

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;

nu ştiu câte ore pe ceas să fi fost.

Mi se-arătase, timid, în noapte,

cu parfum de smirnă şi de vise răscoapte.

Luna bătea în cer, ca în piept

inima mea, atunci când aştept.

M-aş fi urcat pân’ la tine pe-o scară,

te-aş fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară,

să mi te macin, să mi te fac pâine,

să am din tine şi-n ziua de mâine.

Stele erau, nu erau, nu mai ştiu;

se-ntâmplă să fie uneori prea târziu.

Pe cer, neagră, noaptea se lăfăia,

bătea un soare în inima mea.

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;

nu ştiu câte stele pe cer să fi fost.

S-a dus precum toamna cocorii se duc,

să doarmă o ţâră; eu – singură-cuc.

Îmi bate luna c-o rază în piept,

sunt încă acolo şi încă aştept.

De tine mi-e dor cel mai mult când te văd,

şi-mi e viforniţă, şi-mi este prăpăd!

Te-aş fi pupat oleacă pe ochi,

d-am zis că din asta ai s-te deochi.

Aşa că obrajii pe buze ţi-am prins.

(N-am scris eu asta, mâinile-au scris!)

Mai jos, poezia în interpretarea autoarei, pe muzică de chitară (Armik - Cartas de amor)

Şi fără muzică...