Florentina Loredana Dalian

miercuri, 27 noiembrie 2013

E iarnă şi...





Pe-afară vântul se-nteţeşte;
În sobe, -n casele pustii,
Un foc abia de mai mocneşte;
E iarnă şi
tu nu mai vii...

De două zile viscoleşte;
Să-i facă-n ciudă inimii,
Doar luna printr-un geam priveşte;
E iarnă şi
tu nu mai vii...

De-aş auzi deschisă poarta,
De fericire n-aş mai şti;
Şi nu mi-aş mai certa nici soarta;
Da-i iarnă. Şi
tu nu mai vii...

Slobozia, noiembrie 2008

Pictură de Andrew Atroshenko


marți, 26 noiembrie 2013

Ninge




Ninge, viscoleşte fără îndurare,
Ninge peste suflet, parcă a uitare.
Ninge. Cui îi pasă că-n grădina mea
Obosiţi sunt merii şi-ngheţaţi sub nea?

Ninge şi ninsoarea poartă-n ea durerea
Unor zile albe, când aveam puterea
Să credem în vise şi în cifra doi;
Ninge. Li se rupe norilor de noi.

Ninge. M-aş tot duce pe unde-am mai fost,
De-ar avea ninsoarea asta vreun rost!
M-aş preface-n ană spre manole-al meu,
Da-mi stă-n cale zidul dureros şi greu.

Ninge, fir-ar iarna dumneaei de viaţă!
De atâta alb, sufletu-mi îngheaţă...


Slobozia, ianuarie 2009


video



miercuri, 20 noiembrie 2013

„Ruga oraşului dispărut”



 „Ruga oraşului dispărut” este titlul lucrării de sculptură a artistului ialomiţean Gabriel Manole, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, discipol al maestrului Corneliu Baba şi realizatorul mai multor lucrări importante de pictură, sculptură şi restaurare. Lucrarea, reprezentându-l pe Hristos răstignit, este realizată din lemn de stejar cu o vechime de peste 100 de ani şi lemn de păr, pe un soclu de piatră de Başchioi. Prin amplasarea monumentului în situl arheologic „Oraşul de Floci”, în cadrul proiectului iniţiat de Consiliul Judeţean – „Ialomiţa, dintotdeauna, pentru totdeauna”, s-a dorit să fie adus un omagiu locuitorilor acestui oraş dispărut. Monumentul a fost realizat prin contribuţia a 74 de donatori voluntari ialomiţeni (cinste lor!) şi cu sprijinul Ministerului Culturii, Institutului Naţional al Patrimoniului, Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Ialomiţa, domnului arhitect Ioan Vede şi al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Ialomiţa.
Inaugurarea a avut loc miercuri, 20 noiembrie 2013, prin grija Muzeului Judeţean Ialomiţa. Mulţumesc Directorului Florin Vlad pentru invitaţie! Evenimentul a cuprins vizitarea sitului arheologic şi vizionarea expoziţiilor tematice, Slujba de binecuvântare, săvârşită de Preasfinţitul Episcop Vincenţiu al Sloboziei şi Călăraşilor, scurte alocuţiuni oficiale (P.S Vincenţiu, domnul Mircea Angelescu – din partea Ministerului Culturii, domnul Director al Muzeului Judeţean Braşov şi Preşedintele CJI, domnul Silvian Ciupercă) şi cel mai impresionant moment al evenimentului: micro-recitalul susţinut de Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia (Pr. Protopop Dumitru Drăghici; dirijor Pr. Cătălin Stanciu). Corala a impresionat audienţa atât prin repertoriul ales, foarte adecvat momentului, cât şi prin interpretarea măiastră. Ascultându-i pentru prima dată „sub cerul liber”, aveam să constat, oarecum surprinsă, că lipsa unei antifonări corespunzătoare, specifice sălilor de concert, nu avea să prejudicieze cu nimic calitatea interpretării. Parcă dimpotrivă! Ori să fi fost de vină soarele ăla zgubilitic, ca-n miez de  primăvară, după ce câteva picături de ploaie ne-au testat îndârjirea de a rămâne să-i ascultăm? Din păcate, interpreţii (majoritatea preoţi), au fost nevoiţi să-şi menajeze vocile pentru Slujba de mâine prilejuită de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică. Nu că n-ar mai fi cântat (ba chiar i-am simţit dornici să o facă), dar s-au oprit, la sugestia „tatălui” grijuliu, în persoana Vlădicăi („Mâine am nevoie de vocile voastre!”). Şi noi, şi noi! Asta e, am înţeles. Vocea (mai ales dacă e superbă, precum cele ale soliştilor Coralei) e o bijuterie, un mare dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne slujim nu doar pentru încântarea noastră şi a celor din jur, ci şi pentru a-i întoarce Lui darul. Ne-am bosumflat, dar ne-a trecut şi ştim că se vor revanşa cu ocazia Concertului de Colinde în cinstea Naşterii Mântuitorului. Poate şi cu alte ocazii, tot... sub cerul liber.
„Ruga oraşului dispărut” mi-a readus în memorie două versuri pe care le-am scris mai demult: „Te răstignim, Doamne, vai! zilnic, / dar nu ni-i de-ajuns!”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20 noiembrie 2013







joi, 14 noiembrie 2013

Visul unei zile de iarnă

E iarnă, e frig şi n-am cui    
Să spun că n-am lemne, nici sobă;
Iar vântul, prin codri, hai-hui,
Târăşte sinistra sa robă.
 

Mi-e noapte şi-n hăuri mă ia ameţeala,
 
Pământul se-nvârte la fel de precis;
În pana de gâscă îngheaţă cerneala
 
Cu care trei versuri sărace ţi-am scris.
 

Mai scârţâie poarta şi nădăjduiesc
Să vii pe la mine în ceasul târziu;
 
Îţi număr şi paşii, să mă păcălesc,
Dar nici să mai număr acum nu mai
știu.

Şi parc-am trecut în alt timp, în alt veac,
 
În care eu locul nu mi-l mai găsesc,
Şi iarna nu-i bună ca iarbă de leac
S-adorm, să te uit şi să nu mai iubesc.

Tresar şi din somnul adânc mă trezesc
În realitate-ncercând s-o admit;
Dar pana de gâscă acum n-o găsesc,
Ci doar tastatura. Pe care-am dormit.
 



Slobozia, 02 decembrie 2011

miercuri, 13 noiembrie 2013

Luni, la prima oră


 „Ziua bună se cunoaște de dimineaţă”. Și aia nebună la fel. A mea începe magnific. Nu-i de ajuns că-i luni. Prefer oricare zi de marți și 13 oricărei zile de luni. Lunea ţi se bulucesc toate. Ca și astăzi. 
Nici n-apuc bine să intru în laborator, să pun halatul pe mine, că beţivanul de Vasile se prăvălește pe scări:
- Doamnă, s-a spart
ţeava de apă potabilă!
Lasă, nea Vasile, bine că nu s-a spart a cu
țuică.
În urma lui, Gicuţă:
- Doamnă, am pus-o! A crăpat iar filtrul!
Crăpar-ar! Mai sunteţ
i?
Bineînțeles. La scurtă vreme, se trezește și Ana:
- Aoleu, doamnă! Cred c-am ars spectrofotometrul. L-am băgat în priză,
și-au ieșit numai scântei.
Dacă nu-ncetezi cu boceala, ai să vezi scântei toată ziua!
Nu mai apuc să fac ordine prin ogradă, că sună telefonul. Până s-ajung la el, mă-mpiedic de pisică, gata să-mi rup picioarele.
Și tot patrupeda naibii s-a ofuscat, pedepsindu-mi ciorapul de la genunchi în jos, până spre gleznă.
- Zââât! Obrăznicătură!
Ți-am mai spus că locul tău e la prins șoareci. Dacă nu dispari, rămâi fără coadă.
Pisica mă scuipă, iar diriginta lui fiu-meu se sufocă în telefonul pe care între timp îl deschisesem, fără să mă opresc din suduieli.
- A, mă scuza
ți, doamna profesoară, nu era vorba de dumneavoastră. Am aici o „angajată” indisciplinată.
- Păi tot despre indisciplină voiam să vorbim.
Mă anun
ță precipitată că trebuie să ajung la școală până-n ora 8, că fiu-meu a-njurat în ora de Religie și vrea profesorul să-i scadă nota la purtare, după ce că i-a pus și-un 3. Oh! Sublim!
- Trebuie neapărat s-ajunge
ți înainte să intre la oră. Vineri era foarte hotărât și n-am reușit să-l conving să se răzgândească. Poate reușiți dumneavoastră.
Cu ce? Cu ciorapii ăş
tia rupţi? Cu faţa asta smăcuită?
- Fuck! Nu putea să-njure și el în altă oră? Tocmai la Religie și-a găsit?
- Adică ce vre
ţi să spuneţi, că era mai bine să-njure în ora de matematică?
- Nuuuu, nici vorbă! Matematica-i sfântă.
Și-ţi vine numai s-aduci slavă la nenorociţii ăia de vectori.
Diriginta lui fiu-meu e profesoară de matematică. Vorbește-n cifre. Și-nţelege tot la fel.
Aruncând ochii pe ceas, constat că mai am la dispozi
ţie doar 20 de minute. Așa că-i rostesc dirigintei numărul magic, pe care, evident, fiind un număr, îl înțelege, și mă bulucesc spre ieșire. Așa cum mă aflam. Cu halatul pe mine, încheiat strâmb la nasturi, cu ciorapii rupţi și cu smacurile proaspăt aplicate.
În drum, mai am timp să mă informez telefonic la „inculpatul” de odraslă unică
și nepreţuită dacă „profu” de religie e preot. Răsuflu ușurată când aflu că nu. Măcar poate-o fi mai tolerant cu aspectul meu „neortodox”.
-
Și cum ai înjurat, copile?
- Las’ că afli tu!
Mă rog, nu mai e vreme de investiga
ţii. Ajung într-un suflet la liceu și-ntreb un elev mai mărişor:
- Unde mă-sa-i profu’ de religie?
Ăla are chef de glume cu mine:
- Eu sunt, doamnă.
Eu, în schimb, n-am chef de glume cu el:
- Auzi, băi
ţâcă, pe vremea când eu îmi toceam coatele şi neuronii prin liceu, tu te-ncălţai cu fesu’ pe dos. Asta ca să nu zic ce făceai cu puţa. Crezi că de glume-mi arde mie?
- Doamnă, eu sunt! Dacă nu mă crede
ți, întrebaţi-o pe doamna de matematică, uitaţi-o că vine.
Și asta are chef de glume proaste:
- Dânsul este domnul profesor. Vă las să discuta
ţi situaţia elevului şi-mi spuneţi apoi la ce concluzie aţi ajuns.
Văleu! Am pus-o, vorba lui Gicuţ
ă. Acum să te văd, madame!
După ce-am trecut prin toate culorile semaforului, încerc să-mi recapăt ritmul normal al respirației, bâiguind scuze palide între două expirații ce par să nu se mai termine.
Țâcă,… ăsta, dom’ profesor pare să nu observe că eu am o problemă anatomo-fiziologico-patologică şi ţine morţiş să-mi dea amănunte despre incidentul care-a dus, conform diagramei cauză-efect, la întâlnirea noastră de gradul zero:
-
Știţi, a-njurat.
Spune-mi ceva ce nu ş
tiu!
- A zis „băga-mi-a
ș”!
- Uh! răsuflu u
şurată. Mă speriasem, credeam că l-a pomenit pe necuratul…
- Păi nu, dar, după cum vede
ţi, a pomenit-o pe necurata.
Mă rog…depinde ce-ai făcut cu ea când erai mic.
-
Și m-am enervat și…
- Cum adică v-a
ţi enervat? N-aţi ajuns la lecţia cu păcatul mâniei?
- Ba da. Dar tot m-am enervat.
Eu nu întrebam dacă le-ai predat-o lor. Ci dacă tu ai învăţ
at-o.
- Și i-am dat un trei.
- Ce-a fost mai întâi, treiul sau înjurătura?
- Păi treiul, că nu-
și făcuse tema.
- Atunci se explică.
- Ce să se explice?
- Înjurătura. S-o fi enervat
şi el. Iertaţi-l! La lecţia asta cred c-aţi ajuns. Am înţeles că vreţi să-i scădeţi nota la purtare…
- Nu, nici vorbă!
- Cum… nu?
- Păi nu!
- Păi bine, măi
ţ… dom’profesor, eu de ce mi-am rupt picioarele lunea la prima oră pân-aici?
- N-am
știut că preferaţi altă zi. Dacă vreţi, putem să mai vorbim și mâine. Mă duc acum la ore. Sărut-mâna!
- Să... nătate!
În drumul înapoi, aud un muncitor de la deszăpezire răcnind cât îl
ţineau bojocii: „Doamneee, nu mai vreau să fie luuuuuni!”
Hehee! Mie-mi spui?!





Slobozia, 21 februarie 2011

(din vol II al Caietelor Umoriştilor Constănţeni, Prăvălia cu umor, ed. Dobrogea, 2013)


duminică, 10 noiembrie 2013

„Trecut-au anii...”


Întâlnirea Florentinei Loredana Dalian cu elevii Cercului de lectură „Animus” de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Slobozia



„Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri/ şi niciodată n-or să vină iară...” Eminescienele versuri îmi răsunau în urechi în timp ce treceam printre elevii Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, care în data de 8 noiembrie îşi serbează ziua. Tineri, frumoşi, exuberanţi, inteligenţi, cu aripi la vise. Mă vedeam în urmă cu nişte ani, vreo treizeci, copil stingher, plecată din satul meu, cu bagajul în mâna stângă, cu dreapta căutându-mi punctul de sprijin, venită la oraş, să cuceresc lumea (pe-atunci credeam că se poate). Până la urmă, lumea e cea care m-a cucerit pe mine. Şi câte amintiri nu m-au năpădit! Iată-mă acum „descălecată” în calitate de invitat special al Cercului de lectură „Animus”. Când eram elevă a acestui liceu, n-aş fi crezut că mă voi întoarce vreodată în această postură. M-a întâmpinat însuşi Directorul Vitalie Buzu, dragul meu prieten care, vorba proverbului, la nevoie se cunoaşte. Parcasem atât de meseriaş, încât tocmai îmi făceam planuri să ies pe uşa din dreapta maşinii (stânga, de la şofer, fiind cu desăvârşire blocată). Vitalie, cu gura până la urechi, m-a scos din impas. Nu de alta, dar ar fi rămas „Animus” fără Anima, şi ce ne făceam? Mi-am revenit din emoţii în cabinetul directorial, în urma unei discuţii cu domnul director şi doamna profesoară Loredana Stan, cea care mi-a lansat invitaţia, apoi ne-am îndreptat către sala de festivităţi unde elevii ne aşteptau. Mi-a plăcut că s-a păstrat gestul frumos, acela pe care şi noi îl făceam, ca elevii să se ridice în picioare, la intrarea profesorilor. Pe uşa sălii trona un afiş mare şi artistic realizat, prin care se anunţa evenimentul. 

         Domnul profesor Vitalie Buzu a adresat cuvântul de deschidere şi a prezentat pe scurt ceea ce va urma. Doamna profesoară Loredana Stan a făcut o scurtă recenzie revistei "Animus", superbă atât ca formă, dar şi conţinut, revistă de care se ocupă Domnia Sa cu mult devotament. M-am distrat că, în cabinet, îi spunea directorului că tot i-a scăpat o virgulă în loc de punct. Sau invers. Atunci am înţeles că nu degeaba ne cheamă la fel; şi eu vânez virgule şi puncte până la obsesie prin textele mele, dar şi în documentele pe care le întocmesc la serviciu. Şi bineînţeles, tot îmi mai scapă. 
Eleva Alexandra Petre (XF –filologie) mi-a făcut o prezentare muncită, bine documentată, susţinută atât verbal cât şi în power point. Prezentarea a început cu preluarea unui fragment din mesajul pe care li-l transmiteam tinerilor în interviul pe care mi l-au luat două eleve ale colegiului, interviu premiat la Suceava şi publicat în revista „Animus”: „dacă tânăra generaţie, pe alocuri,  ne supără cu ceva, ori ne dezamăgeşte, atunci să fie clar că numai noi, adulţii, suntem de vină, toţi şi fiecare în parte. Dacă s-a produs o inversare a valorilor, dacă tinerii sunt bulversaţi în relaţia cu viaţa şi societatea, dacă ei simt nevoia să-şi manifeste revolta pentru aceasta, e numai pentru că noi, cei „mari”, le-am construit o lume pe dos, sau nu ne străduim suficient să schimbăm lucrurile în bine; eu, personal, mă simt vinovată de asta, dar încerc, pe măsura posibilităţilor mele, să schimb ceva. Aceşti tineri minunaţi  trebuie să aibă şansa ca cineva dintre adulţi să îi descopere, să îi promoveze, să îi încurajeze în talentul şi aspiraţiile lor.”
Motto-ul prezentării folosit de Alexandra a fost preluat din acelaşi interviu: „Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!”

A venit rândul meu să le adresez câteva cuvinte, apoi, m-am supus tirului întrebărilor venite de la elevi. Întrebări extrem de mature, de bine formulate şi în spatele cărora se vedea că citiseră textele, că îşi puseseră întrebări, că fuseseră bine îndrumaţi. Andreea Stanciu (XIIA - matematică-informatică ), Jeny Căciulă (XF), Gabriela Greu (XI G - ştiinţe sociale), Elena Ciobanu, Valentina Urse, Diana Dobre, Diana Vasluianu (toate de la XF)… au dorit să ştie, să afle, să asculte. Bucuria mea în astfel de momente nu poate fi descrisă. Pentru că, în astfel de momente, eu înţeleg că, prin scrisul meu, creez o punte de comunicare cu tinerii, aceste nestemate care aşteaptă să fie şlefuite şi preţuite la adevărata lor valoare.







-         Ce importanţă are forma pentru dumneavoastră, în scris?
-         Cum aţi ajuns la haiku?
-         În ce curent literar consideraţi că vă încadraţi?
-         De ce vă plăcea să schimbaţi finalul poveştilor?
-         Ce înseamnă pentru dumneavoastră simbolul căsuţei iepuraşului?
-         Ce vă determină/ inspiră să scrieţi?
-         În „Clementina” aţi descris două tipuri de femei; care credeţi că este idealul?
-         Vă consideraţi o feministă?
-         Cât adevăr şi câtă ficţiune se află în scrierea dumneavostră – „S.O.S”?
-         Dar în „Fotografia?”
-         Ce părere aveţi despre îndemnul Părintelui Arsenie Papacioc „Să vorbeşti prin tăcerea ta”?
-         Cum v-aţi decis să scrieţi „Înainte de magnolii” (piesa de teatru şi romanul)?
-         De ce trebuie să citim?
Şi alte întrebări. Le-am redat aproximativ, din memorie, ele au fost mai elaboarte, pregătite prin enunţuri anterioare. Nu pot să nu mă umplu de uimire şi de admiraţie în faţa acestor tineri şi a educatorilor lor. Când spun educatori, mă refer la aceia care au nobila misiune de a-i educa (înainte de toate şi înainte de a le oferi învăţătură) şi care îşi iau misiunea în serios, dincolo de necazurile şi problemele inerente dintr-un sistem corupt şi dincolo de modul în care acesta se răsfrânge atât asupra elevilor cât şi asupra dascălilor. Şi nu mă pot împiedica să-mi aduc aminte cum, la o televiziune dintr-un oraş, fiind invitată la o emisiune, moderatoarea nu a găsit să mă întrebe altceva decât cum mă cheamă şi de unde vin, lucruri pe care se presupune că trebuia să le ştie, de vreme ce mă invitase. Şi cum la o lansare de carte dintr-un alt oraş, o făptură de la televiziunea locală, care îşi flutura pletele în vânt, mi-a proptit microfonul sub nas şi m-a somat: „Ziceţi!” Zi-le, Loredana! Consternată, am întrebat : „Ce... să zic?” „Nu ştiu, ceva despre cărţi!”, a fost răspunsul. Şi pentru că înţepenisem de-a dreptul, m-a ajutat: „Câte cărţi aveţi? Una, două?” Două la primărie, două la prefectură... Iar respectivele fiinţe, presupuse a fi gânditoare, cu organul gândirii la purtător, nu făceau muncă patriotică, ci erau plătite, poate cu destui bani, de televiziunile respective.  




Dar să revin. M-am străduit să răspund cât de sincer şi la obiect întrebărilor, să fac în aşa fel încât dialogul nostru să le fie plăcut şi util. Nu ştiu dacă mi-a reuşit, dar în mod cert s-a stabilit o frumoasă comunicare între noi, pentru care eu sunt recunoscătoare. Mărturisesc că, dacă datoria nu m-ar fi chemat degrabă în altă parte, aş mai fi stat mult şi bine la taifas cu elevii, până când probabil s-ar fi plictisit şi m-ar fi trimis ei acasă. Am remarcat şi liniştea desăvârşită în care au asistat la eveniment, bunul simţ, înteresul lor... Cinste lor, părinţilor lor şi profesorilor care îi îndrumă! Am lecturat, apoi, un fragment din romanul în curs de apariţie „Înainte de magnolii” şi le-am adresat un cuvânt de încheiere, în care am inclus şi surpriza (plăcută, sper) pe care le-am făcut-o, provocându-i la un concurs de proză, cu premii, sub deviza (via Ion Heliade Rădulescu): „Scrieţi, băieţi, scrieţi!”. Băieţi, fete, aştept cu interes să le citesc textele, precum şi să ofer premiile, după cum am promis. Doamna profesoară Loredana Stan deja a dat sfoară în ţară, astfel încât toţi elevii colegiului să afle în timp util (căci special pentru ei am conceput concursul, ca un semn al trecerii mele pe acolo).
Am lăsat doamnei bibliotecar câte un exemplar din cărţile mele şi 4 antologii „Scriitori din Zodia Helis” , carte recent apărută.
Mulţumesc din suflet doamnei Loredana Stan, domnului Vitalie Buzu şi tuturor celor care mi-au făcut bucuria de a fi prezenţi la întâlnirea noastră! Şi le doresc elevilor cât mai multe succese, drum presărat cu pace şi bucurii, indiferent ce vor alege să devină.
Cineva, în final, a adresat întrebarea: „Ce motivaţie am putea avea ca să devenim scriitori?” Răspunsul meu a venit spontan: „Niciuna!” Nu trebuie să fim scriitori, trebuie să fim, în primul rând, cititori. Nu-i nicio scofală să fii scriitor în ziua de azi. Dar, pe de altă parte, dacă cineva a fost dăruit cu talent, să nu îngroape talantul. Dacă simte nevoia să scrie, să o facă! Pe mine nu mă plăteşte nimeni să scriu, sau pentru că scriu. Şi, dacă ar fi să contabilizez, cred că în „afacerea” asta, mai mult cheltui. Dar un lucru e sigur: dacă cineva m-ar plăti ca să nu mai scriu, aş refuza! Aşadar, scrisul e ardere, e pasiune, ori nu mai e deloc! La fel ca şi dragostea.
Dar voi, dragi elevi... „scrieţi, băieţi, scrieţi!” Şi nu uitaţi, mai ales, să citiţi!




Slobozia, 08 noiembrie 2013

Fotografii: Melania Bica-Popi, clasa a X-a B (Mulţumiri!)



joi, 7 noiembrie 2013

Faceţi loc













Te-au desenat, Doamne, în mii de Icoane,
Te-au pus în vitrine de lux, în Altare,
şi-au făcut din Tine podoabe,
Te-au agăţat peste tot,
pe pereţi, la maşini,
Te poartă la gât, la mâini, în urechi...
doar în inimi nu s-a mai găsit loc.

Faceţi loooc!
E Unul, Dumnezeu,
Care nu are unde să-Şi plece capul.
Faceţi-i pernă din inima voastră!






(Muzica: Albinoni - Adagio în G minor)

miercuri, 6 noiembrie 2013

Carmen Tănase, poeta care împachetează iluzii într-un viitor roz



"Născută în Slobozia, pe 01 ianuarie 1973, absolventă a facultăţii M.A.E.I din cadrul Universităţii Spiru Haret (licenţiată – specialitatea Marketing)…. şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce… Am început să scriu…(nu împlinisem 14 ani) încurajată de d-na prof.Chelaru Ana care a simţit atracţia mea pentru poezie. Aşa am văzut marea (prima dată!) câştigând diferite premii la defuncta “Cântarea României”. În prezent postez poezii pe mai multe site-uri literare. Îmi place în mod deosebit versul alb - nu mă încorsetează: mă pot relaxa în voie pe limita întunericului privind cum se odihneşte lumina. Întrucât, într-o vreme, viaţa nu mai voia sa-mi ţină de urât, am început să  scriu poeme de alungat singurătatea. De 12 ani împachetez iluzii într-un viitor roz (lucrez ca  simplu funcţionar la C.N. Loteria Romana S.A. , cu aceasta am încheiat un contract de confidenţialitate, motiv pentru care mă opresc aici).”
          Astfel se descrie cu modestie autoarea Carmen Tănase, slobozeancă, pe care am descoperit-o recent pe un site literar. Gruparea de la Helis nu ştia că mai există un truditor (poate mai sunt şi alţii!) care scrie cuminte, în colţul său „în care am încetat să mai forez/ după siguranţa zilei de mâine”, fără să facă vâlvă, fără să ia cu asalt revistele sau scriitorii cunoscuţi, fără să o intereseze atât de vremelnica glorie literară, cât mai ales Poezia. I-am trimis un link redactorului şef Gheorghe Dobre care, la fel ca şi mine, a simţit că autoarea are ceva de spus în poezie şi i-a solicitat câteva texte pentru numărul viitor al revistei. Ulterior, ne-am cunoscut la închiderea Salonului Anual de Carte (Slobozia, 31 octombrie 2013). Părea un pic bulversată, un pic stingheră în lumea uneori zgomotoasă a celor care scriu: agitaţie, gălăgie, pupături, poveşti, apostrofări amicale, strângeri de mâini… vorbe… Apoi, a mai apărut şi Nicolae Tache, prietenul nostru helisian, care, atunci când i-am prezentat-o, nici una, nici două, mi-a dat tema: „Câteva vorbe despre ea, un scurt articol pentru ziar!”. Desigur, eu abia am aşteptat. E frumos să „ne arătăm cu degetul” unii pe alţii, în sensul bun. Să ne arătăm lumii. Scot pălăria, domnule Tic!
          Pentru că nu am avut timp să schimb suficiente replici cu ea, închiderea salonului fiind un eveniment cu multe puncte pe ordinea de zi, am rugat-o pe Carmen să-mi spună ceva despre ea. „Dar ce s-ar putea spune despre mine?” Da, sunt oameni care se consideră absolut normali, în rând cu lumea, care cred că despre ei nu se poate spune nimic. Care trudesc pe un tărâm sau altul şi care se roagă la fel ca şi ea, în finalul poeziei „Între cauză şi efect”: „învaţă-mă Tu/ cum să mă feresc acum de greul cuvintelor”. Care întreabă tăcând: „Voi, pe care discuţiile/ deschise/  nu vă sperie/ ştiţi ce înseamnă să nu mai găseşti/ pe pervazul ferestrei/  nici un argument” („De altfel nimic deosebit”). Nu voi da nici eu năvală cu vorbele mele, o voi lăsa pe Carmen să ne vorbească despre tăcerea ei, în poezia de mai jos, nu înainte de a-i ura drum deschis şi presărat cu succes pe calea adeseori spinoasă a literaturii!

Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 01 noiembrie 2013
Din când în când
(soarta clipelor)

îmi fac rezerve de cuvinte
le înghesui până memoria le striveşte
şi scuipă remuşcările - cheaguri
în spatele cărora nu mă mai pot ascunde
oricât aş încerca

tăcerea
se încolăceşte în jurul meu
absoarbe cuvintele pline de sudoare
şi mă închide într-o margine a rostirii
din care
cu greu mă smulg

sub paşii mei se multiplică neobosită
viaţa - un bilet doar dus...

şi ce altceva îmi mai rămâne
decât
să-mi asum soarta clipelor
dintre azi şi mâine?

(Carmen  TĂNASE)

                                                                                                    


luni, 4 noiembrie 2013

Ograda-vals şi Helis-tango

Simfonie la Ograda şi lansarea antologiei „Scriitori din Zodia Helis”, la Salonul anual de carte, 2013

„De câte ori gândul meu nu fuge hoinar, descătuşat de convenienţele rosturilor mele în depărtările străinătăţii, de câte ori cugetul meu nu evada din emisferele universului muzical pentru a-mi oferi un popas la Ograda, satul meu natal, din marea ialomiţeană a spicelor de grâu a Bărăganului, de câte ori cu încălţămintea pe marmura marilor săli de concerte şi de operă din America sau din centrele muzicale ale Europei, nu mi-aş fi dorit tălpile desculţe în pulberea uliţelor din Ograda, după cum visam o plimbare în forfota străzilor bucureştene…” Această destăinuire vecină cu poezia aparţine genialului muzician (dirijor şi compozitor) Ionel Perlea, poate cea mai proeminentă (şi eminentă) personalitate ialomiţeană a tuturor timpurilor, după cum afirma prof. dr. Cristian Obrejan, Directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Ialomiţa, în deschiderea spectacolului „Ograda Vals”, un omagiu adus lui Ionel Perlea, desfăşurat sub genericul „Simfonie la Ograda”, în data de 30 octombrie 2013, la Casa Memorială ce-i poartă numele. Proiectul, finanţat de Consiliul Judeţean Ialomiţa, s-a desfăşurat sub egida Fundaţiei Culturale „Ionel Perlea”, în parteneriat cu Şcoala Gimnazială „Ionel Perlea” Ograda şi Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”. Spectacolul, susţinut de Cvintetul Bucureşti şi doi laureaţi ai unor ediţii precedente ale Concursului Naţional de Lied „Ionel Perlea”, actualmente solişti la Opera Română din Bucureşti – soprana Simonida Luţescu şi tenorul Andrei Lazăr, a fost unul de înaltă ţinută şi care a încântat publicul select şi iubitor de muzică cultă, printre care s-au aflat şi reprezentanţi ai unor instituţii importante din judeţ:  Consiliul Judeţean Ialomiţa, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, Primăria Ograda, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Ialomiţa. Regia spectacolului a fost semnată de regizorul Marcel Stănciucu. Frumuseţea evenimentului a constat nu doar în repertoriul abordat şi calitatea incontestabilă a interpretării, ci şi în atmosfera specială dată de misterul şi amprenta casei memoriale, precum şi de senzaţia de întoarcere în timp, pe care a indus-o asistenţei încă de la început domnul Obrejan, amintind faptul că în acest mod se desfăşurau seratele muzicale de altădată, în casele marilor artişti sau oameni iubitori de artă, într-o sală doar ceva mai mare decât o cameră obişnuită, cu public nu foarte numeros, dar însetat de muzică. Felicitări iniţiatorilor, organizatorilor şi protagoniştilor! Felicitări speciale doamnei Doina Roşca, Director al Centrului Cultural „Ionel Perlea”, care a pus mult suflet în realizarea acestei seri, precum şi în „scoaterea la lumină” a casei memoriale a ilustrului muzician. După cum s-a afirmat de către vorbitori, se doreşte ca, pe viitor, să aibă loc şi alte serate cel puţin la acelaşi nivel calitativ al actului artistic. Ceea ce ne dorim şi noi şi sperăm că se va realiza!






A doua zi, în data de 31 octombrie 2013, a avut loc închiderea oficială a Salonului anual de carte, un maraton literar care a durat, ca de obicei, pe tot parcursul lunii octombrie, manifestare ce are loc anual, fiind organizată de Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa. În deschidere, a vorbit doamna Mihaela Racoviţeanu, Director al Bibliotecii Judeţene, care a intervenit şi pe parcurs pentru prezentarea invitaţilor şi cărţilor care s-au lansat. Din partea Consiliului Judeţean au fost prezenţi domnii Adrian Ionescu şi Ştefan Muşoiu, care au avut scurte alocuţiuni prin care au felicitat scriitorii şi oamenii de cultură, asigurându-i totodată de sprijinul domniilor lor. Aşteptăm cu interes faptele care vor susţine elevatele discursuri.




Au fost prezenţi cu lansare de carte următorii:

Scriitorul Petru Botezatu, din Cahul, R. Moldova, care a transmis celor prezenţi îmbrăţişările frăţeşti ale celor de peste Prut şi a lansat cartea „Eu, la plural”.
O carte despre deportaţii din Bărăgan s-a bucurat de prezentarea domnului Ilie Cioacă.
Domnul bibliotecar al comunei Maia a prezentat „Retrăiri istorice în veacul al XXI-lea”, carte editată de primăria Maia, în care au fost sintetizate lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice care a avut loc anul trecut la Maia.
Doamna Lili Balcan a ţinut un scurt discurs referitor la cartea sa, apărută anul acesta la editura „Helis”: „Momente din viaţa oamenilor simpli de provincie, de ieri şi de azi”.
Ilie Comăniţa a încântat asistenţa cu sonete din cartea „Invazie de fluturi” (Editura „Helis”, 2013); şi pentru că cineva l-a agasat cu întrebarea „Cine-i muza?”, a dat răspunsul tot printr-un sonet, intitulat chiar „Muza”, prin care concluzionează că... „muza-i muză!” Întrucât această întrebare se adresează destul de frecvent celor care scriu, e bine să se înţeleagă odată pentru totdeauna că întrebarea e demnă de tabloidele de prost gust care ne-au invadat existenţa, dar în niciun caz de literatură. Poeţii nu-şi divulgă muza (presupunând că ştiu chiar ei cine este!) nu din motivele pentru care ziariştii nu-şi divulgă anumite surse (pentru a le proteja), ci pentru că în jurul oricărui act creator, poetic trebuie să existe o undă de mister care nu trebuie stricat cu niciun chip de aceia care insistă să intre cu bocancii plini de noroi în poezie. Nedivulgând muza, poetul protejează însăşi Poezia! În plus, ce treabă ar mai avea posteritatea, dacă i s-ar da totul pe tavă? Istoricii literari cum şi-ar mai câştiga pâinea, dacă totul ar fi trecut dinainte într-un proces verbal de... predare-primire a muzei? Aşadar, stimaţi curioşi, să nu mai confundăm literatura (care e Artă!) cu rialitişourili de la tembelizor.
Alexandru Bulandra a vorbit despre cartea sa „Iov, Socrate şi Divinitatea”. Cine-i muza, domnule Bulandra? S-ar zice că aţi avut... trei?
Pr. Lucian Scărlătescu din Urziceni a prezentat trei monografii realizate de sfinţia sa. În monografia localităţii Fierbinţii de Jos, Părintele menţionează un fapt demn de istorie literară, anume că pentru nuvela „Întâlnirea din pământuri”, scriitorul Marin Preda s-a inspirat din Fierbinţii de Jos (fapt neconsemnat nicăieri altundeva, după afirmaţia Părintelui Scărlătescu).

Cel mai aşteptat moment al zilei a fost lansarea antologiei „Scriitori din Zodia Helis”, autor prof. Titi Damian, apărută anul acesta (adică scoasă de două zile de la tipar, cu eforturi pe care numai Gheorghe Dobre le cunoaşte, în ce priveşte tipărirea şi obţinerea de fonduri), la editura „Helis”. Conform afirmaţiilor scriitorului Gheorghe Dobre, această carte se constituie ca o piatră de hotar după 10 ani de „Helis”, o carte de grup, realizată şi îngrijită de minuţiosul şi perfecţionistul profesor şi scriitor Titi Damian. Cronologic, cartea acoperă 36 de ani (1977 – 2013) şi conţine peste patruzeci de autori, cei mai mulţi dintre ei „în plină viteză creatoare”. Doamna Racoviţeanu a făcut gestul lăudabil de a da citire tuturor numelor cuprinse în carte şi se cuvine a-i aminti şi aici, în ordinea apariţiei (alfabetică): Aurel Anghel, Lili Balcan, Petru Botezatu, Adrian Bucurescu, Alexandru Bulandra, Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Şerban Codrin, Ilie Comăniţa, Florentina Loredana Dalian, Titi Damian, Gheorghe Dobre, Dan Elias, Ştefan Grigorescu, Ioan Man, Augustin Mocanu, Ioan Neşu, George Theodor Popescu, Ion Roşioru, Grigore Spermezan, Marius Stan, Nicolae Stan, Marian Ştefan, Nicolae Teoharie, Ion Văduva, Florian Abel, Vitalie Buzu, Laurenţiu Dan, Victor Nicolae, Valeriu Stoica, Ion Ianole, Anghel Macedon, Ioan Vlasia (ultimii trei, cuprinşi la capitolul „In memoriam”), dar şi unii dintre autorii fostului cenaclu „Dor fără saţiu” de la Urziceni. 

Despre carte a vorbit cu entuziasm şi scriitorul bucureştean Florentin Popescu, redactorul şef al revistei „Bucureştiul literar şi artistic”, care a menţionat printre altele importanţa funcţiilor multiple pe care le îndeplineşte aceast volum, anume: monografie, studiu critic, istorie literară, instrument de lucru.

Antologatorul Titi Damian, după o introducere în care a evocat începuturile sale ca tânăr profesor de limba şi literatura română în Munteni-Buzău, Ialomiţa, continuând cu amintirile legate de cenaclul „Dor fără saţiu”, a mărturisit că, pentru realizarea acestei antologii, au fost necesari 2-3 ani de muncă asiduă, în care a citit peste 6.000 de pagini, a fişat, a selectat etc. şi a adus mulţumiri soţiei sale, doamna Victoria Damian, care l-a susţinut (şi) prin realizarea culegerii computerizate şi a adresat felicitări doamnei Veronica Panţuru, cea care s-a ocupat de tehnoredactare. Domnul Damian a mai spus că, prin această carte, realizată intenţionat în stil didactic, putând fi utilizată şi ca manual, a dorit să ofere cititorului un alt model de lectură, având ca unic criteriu de selecţie criteriul estetic.
Vorbind despre carte, poetul Şerban Codrin a afirmat că „Helis” nu e doar o revistă, o editură sau o asociaţie, ci a devenit de-a dreptul o instituţie de care, dacă suntem sinceri, nu se mai poate face abstracţie şi că prin această carte a fost adus un omagiu literaturii române.
Cartea va fi distribuită bibliotecilor mari din ţară, dar şi celor şcolare din judeţul Ialomiţa.

Marian Ştefan
La  momentul... dăruiri, Gheorghe Dobre a oferit lui Petru Botezatu, venit special pentru eveniment din Basarabia, 10 exemplare din antologie, pentru bibliotecile din „ţara vecină” în care încă mai avem nevoie de paşaport ca să punem piciorul, iar Marian Ştefan, venit numai de la Bucureşti, după ce a afirmat cu francheţea-i obişnuită: „Am venit că mă trăgea aţa. Eu tot plec spre dumneavostră de două săptămâni de zile”, a oferit Bibliotecii judeţene două cărţi: o teză de doctorat a doamnei Nadia Manea şi o carte despre Bucureşti a academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici.
Momentul poetic din final a fost asigurat de invitatul Petru Botezatu, care a citit poezii superbe din cartea sa: „Eu, la plural”.
Discuţiile au continuat în cadru neoficial, la masă şi cafea.
Felicitări truditoarelor de la biblioteca judeţeană, doamnele bibliotecare conduse de ing. Mihaela Racoviţeanu, pentru acest eveniment care, de fapt, reprezintă un omagiu adus cărţii, scriitorilor şi tuturor iubitorilor de lectură!



Şi pentru că, recitind articolul, stilul îmi pare sec şi apropiat de cel jurnalistic, nu mă lasă inima să nu strecor şi un pic de poezie (că de ea vorbirăm!), măcar în final; însă nu înainte de a adresa şi eu îndemnul, parafrazându-l pe Ion Heliade Rădulescu („Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice, numai scrieţi!”): Citiţi, băieţi, citiţi!


O carte-mi ţine-ades tovărăşie
Şi-a mai rămas pe rândurile ei,
Ca pulberea de soare străvezie,
Lumina unui gând din ochii tăi.

Stau astfel vremea fără s-o mai număr;
Mă-nşală visul bun şi mă gândesc
Că-mi urmăreşti lectura peste umăr,
Şi, dacă taci, e pentru că citesc.

(Magda Isanos)





Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 03 noiembrie 2013

Fotografii: Doina Roşca (Ograda) şi Gheorghe Dobre (Salon de carte)


Evenimentul in presa: