Florentina Loredana Dalian

miercuri, 22 ianuarie 2014

Eu şi amintirea

Autor: ELENA ANDREEA CIOBANU

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Ştiu că sunt o mică începătoare în această lume şi deseori nu reuşesc să realizez ceea ce îmi propun, însă sunt sigură că experienţele mele, fie ele cât de mici, mă vor ajuta să mă maturizez şi să gândesc înţelept, devenindu-mi asemenea unor adevăraţi sfătuitori. Şi cred, chiar cred că au reuşit să mă transforme într-o altă persoană, mult mai responsabilă.
         Acum, când privesc în urma mea, îmi dau seama, mult mai mult de acest lucru. Ce este drept, acele imagini ale trecutului meu, readuc în inima mea diferitele trăiri, întâmplări ce au avut loc în copilăria mea (chiar dacă şi acum tot un copil sunt şi simt nevoia de a visa, de a mă refugia în locurile dragi mie).
         Totuşi, viaţa mea de copil deţine numeroase ,,poveşti” care îmi învăluie ochii cei de acum cu fericire, entuziasm sau cu tristeţe, duioşie şi milă.
         Deseori mi-am dorit să pătrund din nou în acea lume pe care o privesc lipsită de îndatoriri şi plină numai de acel minunat sentiment al bucuriei şi al evadării prin joc. Însă aceasta nu o mai pot face nicidecum. Dar, tot meditând cu profunzime la micuţul meu trecut, mi-am dat seama că există o cale, în acest sens şi anume: amintirea. Astfel, atunci când un dor nespus mă fură şi îmi creează acea emoţie şi nerăbdare de a mă întoarce în trecut, recurg la amintire.
         Ei bine…dispunând de un mijloc ajutător, mă furişez, fără ca cineva să îşi dea seama sau să mă vadă acolo, în dulcele loc. Astfel…
         Îmi amintesc… aveam 6-7 ani. Era iarnă. Eu şi verişorii mei eram cei mai apropiaţi şi mai buni prieteni.
         Nu voi putea uita niciodată jocurile, glumele şi entuziasmul nostru naiv, care se ivea chiar şi în  cele mai nesimnificative… întâmplări, cum ar fi faptul că noul căţeluş adus de bunicul făcea primii lui paşi sau îşi mişca a lui codiţă de bucurie, poate, că ne vedea pe noi, copii fără de vină. Iarăşi, nu voi putea uita cum făceam rost de o funie lungă, lungă şi împrejmuiam copacii din faţa casei noastre, transformându-i într-o casă fictivă întâlnită în jocul nostru. Sau cum luam covoare, poate fără a ne observa cineva, ca să nu facem cunoştinţă cu „domnişoara nuieluşă” care nu era decât mâna bătătorită de muncă a bunicului, a mătuşii sau a mamei, din care construiam pătuţuri pentru căsuţă. Sau cum oare să pot uita înţelegerea noastră de a pregăti ceaiul de dimineaţă, când eu şi verişoara mea, cu o viclenie, totuşi naivă, fugeam de aceasta, lăsând înţelegerea noastră doar pe seama verişorului nostru? De asemenea, îmi amintesc cu încântare de armonia ce stăpânea legătura dintre noi. Dacă unul avea ceva, fie cât de mic, nu exista îndoială, împărţeam frăţeşte, fără ca vreodată să ne certăm. Nu ştiam ce semnifică ea.
         Nu pot şterge din lăcaşul inimii mele nici măcar o clipă din timpul ce se scurgea în ritm alert alături de ei, fără ca noi să ne dăm seama, ci lăsându-ne încă în magia jocului nostru atât de atrăgător. Erau momente minunate, cărora poate, astăzi, nu le mai pot găsi un echivalent. Erau clipe care atunci păreau eterne. Erau secunde ce reuşeau să ne transpună cu adevărat într-o altă lume. Era, de fapt, tot ceea ce poate însemna, în măreţia ei, copilăria. Îmi dau seama, acum, prin ochii adolescenţei, că aproape nimic ce a fost atunci, astăzi nu mai există, iar acest lucru mă întristează.Văd acum o mare prăpastie distrugătoare între lumea copilăriei de atunci şi cea de acum.
         Ei bine… ceea ce era mai frumos, nu putea fi constituit decât de sosirea iernii. Pentru noi, iarna făurea obiecte şi universuri noi, magice. Aşteptam încă din prima zi a acestei luni, decembrie, cu o mare emoţie, căderea vreunui fulg de nea rătăcit care să ne vestească în curând cea dintâi ninsoare. Dacă acesta întârzia să ne salute cu obişnuita-i vioiciune, bineînţeles că în sufletul nostru se contura o umbră a tristeţii, pe care noi nu prea o cunoşteam deloc. Dar, nu cădeam în capcană. Imaginaţia noastră, gingăşia nu ne permiteau un astfel de lucru. Şi, în curând, spre bucuria noastră, mult aşteptatul fulg de nea sosea ca într-un vals bine coordonat. Priveam, parcă rupţi de realitate la acel puhoi îndestulat şi vesel de stele. Ochii ne erau aţintiţi asupra cristalelor ce cădeau din cerul plumburiu. Pentru inima de atunci, a copilului curat asemenea unor astfel de  steluţe, iată că cea mai mare bucurie putea fi acoperită de o aparentă simplă şi banală ninsoare. Era naivitatea, puritatea ce se ascundea în firea unui copil, o naivitae care mă încântă. Aş vrea să o am întotdeauna, căci ea mă poate ajuta să privesc totul în jur doar cu raze de bunătate şi curaj. Ce era sigur…nu mai voiam să ne dezlipim de fereastră, cea care fără a ne da seama, constituia chiar o poartă spre acea lume, des întălnită, amintită, a bucuriei veşnice. Eram ca într-un somn care a reuşit să ne capteze ochii noştri limpezi şi curaţi, tocmai prin acest vis real, adevărat. Cu dorinţa ca acea clipă să dobândească un caracter veşnic, ne depărtam de fereastră, la glasul bunicului. Acesta era cel care, atunci, credeam noi, reprezenta sfârşitul tuturor năzdrăvăniilor şi visurilor noastre. Acum, mai mult ca oricând, conştientizez că spre folosul nostru, ne povăţuia cu sfaturile-i înţelepte. Astfel s-a întâmplat şi acum. El ne-a condus prin glasul său spre patul care avea să ne fie un prieten de nădejde în acea noapte… Era mai mult ca subînţeles acest lucru… după toate născocirile acelei zile şi după aşteptarea celei dintâi zăpezi… Liniştiţi şi mulţumiţi, acum că ştiam că a doua zi prieten ne va deveni sania, am adormit cu imaginea unor înalte troiene, care urmau să ne însoţescă în fantasticul jocului nostru. Aşadar, a doua zi care ne putea fi ocupaţia? Ei… nu-i deloc o întrebare grea. Noi ştiam sigur ce doream în acea zi. Deja ne schiţasem planul aventurilor noastre de oameni ai zăpezii. După tradiţia lumii noastre, proprii, aceea a ceaiului, sub atmosfera caldă a colindelor, am căutat cele mai groase haine. Presupuneam că afară trebuia să fie foarte frig. Aşa şi era. Ei, dar în ciuda vremii aspre, o surpriză mare avea să dea deja contur de bucurie acelui început de zi. Când uşa amorţită de ger a fost deschisă, acele troiene imaginate în mintea noastră dornică de exagerare a magicului frumos, erau parcă real pictate în curtea noastră. Bine, ce-i drept, într-o anumită măsură. Adevărul era că în visul nostru, probabil că troienele ajungeau până la cerul ce sticlea continuu. Oricum, pentru noi era tot una. Avea să se deschidă în faţa noastră o altă filă de jurnal a cărţii noastre închipuite, de aventuri.
         Încă ceva era clar pentru noi… trebuia să vină Moş Crăciun!!! Eram cu siguranţă bucuroşi că el nu îşi va strica sania. Era  zăpadă din belşug. Însă, nu avea asta o mai mare semnIficaţie pentru noi decât darul pe care îl voiam de la el. Până la urmă, el tot avea să se descurce să zboare cu renii săi fără a-şi strica sania, deci nu depindea de lipsa zăpezii, nu el avea să aibă probleme, ci noi. Căci, acum depindea doar dacă noi eram gata a-l întâmpina. Întrebarea ,,Ce, aţi fost cumva cuminţi, aşa încât să vină moşul?” e bine cunoscută în acest sens. Ei, dar numai la asta nu ne era nouă mintea. Să ne cufundăm noi în asemenea probleme mari şi numeroase? Nicidecum. De ce să nu ne cufundăm mai degrabă în acele troiene de zăpadă? Aşa că, din nou începeam jocul. Ne rostogoleam prin zăpadă, făceam îngeri de zăpadă, oameni de zăpadă. Deci, să se înţeleagă… totul era din zăpadă.
         Noaptea de Crăciun era cea mai frumoasă. Îmi amintesc cum mergeam în întunericul nopţii geroase, dar luminate de albul zăpezii, cu familia la colindat. Oamenii ne primeau cu bucurie. Satisfacţia noastră era că aceştia, în urma colindului, ce transmitea vestea minunată şi fără de asemănare a Naşterii Domnului, erau cu adevărat învăluiţi, măcar pentru câteva clipe în lumea noastră, a bucuriei veşnice. Şi noi ştiam că doar o clipă trăită aici era… fără cuvinte. Ele nu o pot defini pe aceasta. Când ajungeam acasă, în timpul în care ceilalţi, fie dormeau sau se ocupau cu ceva anume, căci era Crăciunul a doua zi, noi eram cuprinşi, în adevăr de atmosfera aceea… Din păcate, prin intermediul cuvântului nu pot descrie sentimentele, pacea, bucuria, ce ardeau cu cea mai mare putere în sufletul nostru curat. Sub licărirea vie, colorată a beculeţelor din bradul sub care aşteptam să fie  aşezate cadourile de către Moş Crăciun, sub glasul colindelor ce răsunau ca un ecou rupt din acea lume a noastră, sub imaginea naturii albe, noi eram asemenea unor furnicuţe. Atât de… mare e Crăciunul! Simţeam micimea noastră, deşi nu eram în măsură de a analiza asemenea aspecte, străine pentru noi.
         Acestea sunt amintiri scrise cu litere de argint în inima mea care nu vor putea să fie nicicând şterse. Pot spune că am fost şi sunt în continuare o fiinţă care trăieşte cu ajutorul bucuriei şi al înţelegerii. Privind acum în urma mea, mă mustru, căci deseori am reproşat că existenţa mea este una lipsită de tot ceea ce poate constitui acea bucurie veşnică. Dar nu este aşa. Orice om are acest talisman.
         Şi iată că trecutul se reflectă în prezent, prin amintire şi mai ales prin acea lume a bucuriei veşnice.

Elena Andreea Ciobanu
Clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu