Florentina Loredana Dalian

luni, 31 martie 2014

Nichita Stănescu

31 martie 1933 - 13 decembrie 1983

La-nceputul serilor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarbă cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

"Dacă florile şi-ar dărui oameni, aşa cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?" 




sâmbătă, 29 martie 2014

Pupăza din... cireş


Mulţumiri, cu drag!





Aurel Lăzăroiu, Şeful Cenaclului Literar "Mihail Sadoveanu" (din Constanţa) m-a cocoţat pe o creangă. Bine că n-a fost de tei, să fiu pupăza din tei. Nu de alta, dar a mai fost una celebră în literatură. Aşadar, eu sunt... pupăza din cireş. Sau din cais? Sau poate din corcoduş? Vă rog să nu mai spuneţi nimănui că am crescut la ţară. Încă de copil, bunica avea o problemă cu mine, când mă trimitea în grădină să-i aduc verdeaţă, că nu deosebeam mărarul de pătrunjel şi de... morcov:) Aveam veleităţi de gospodină încă de pe-atunci. 
Lăsând gluma la o parte, mulţumesc tuturor celor care astăzi au trimis un gând bun pentru mine şi urări de bine, celor care s-au rugat pentru mine! Am primit frânturi de primăvară din: Slobozia, Călăraşi, Bucureşti, Buzău, Roşiorii de Vede, Constanţa, Sherbrook (Canada), Iaşi, Buşteni. 
Gândul meu bun şi o dedicaţie muzicală cu bulgarul Veselin Marinov. Nu-ş' ce zice acolo, dar spune ceva de dragoste (liubov). Şi eu vă iubesc! 


vineri, 28 martie 2014

Uneori


Cum umblu aşa, jumătate, prin lume,
uneori în mine se face primăvară,
ca atunci când înfloreşte liliacul
şi ţi se pare că nu-ţi ajunge privirea
să-l cuprinzi.

Alteori se lasă înserarea
ca în ceasul acela al zilei
când ţi-ai sprijini capul pe umărul celuilalt;
apoi îţi aminteşti că umărul se află
la cealaltă jumătate
umblând şi ea cine ştie pe unde prin lume.

Uneori în mine se face soare,
e-atâta lumină de parcă
întunericul nu s-a descoperit.
Alteori…
alteori mi se face dor.
Dorul acela care poartă în el
şi primăvara şi liliacul şi înserarea şi
lumina…
  


Slobozia , 28 martie 2014 
Pictură de Andrew Atroshenko

miercuri, 26 martie 2014

Florăria din Centrul Vechi (2)


Primul se arătă profesorul de muzică. Un ins deşirat, cu mâinile atârnându-i parcă inutil pe lângă corp. Zisese odată că el nu prea ştie ce să facă cu mâinile, în afară de a dirija sau de a ţine flautul. Cânta la flaut şi dirija corul unui liceu. Cel mai des privea dincolo de oameni, de parcă în spatele acestora ar fi găsit vreo partitură. Şi-l imagina având numai note muzicale în cap. De altfel, când treceai pe lângă el, îl auzeai fredonând câte-o melodie; uneori dădea şi din cap, în ritmul de el ştiut. Ei îi atrăsese atenţia că are numele format din note muzicale – Mi-re-la – şi, de câte ori intra în florărie, nu prea des, totuşi, îi solfegia numele pe diverse tonalităţi.
În fiecare an, de 8 Martie, cumpăra câteva fire de orhidee, pentru colegele sale profesoare şi un buchet de garoafe roz pentru mama sa. Anul acesta, comandase dinainte şi un aranjament de crizanteme albe. S-au mirat fetele, dar nu-l întrebaseră nimic, Mirela le interzisese cu desăvârşire să iscodească clienţii. Asta se întâmplase odată când una dintre ele şi-a permis să întrebe o clientă: „Pentru cine, tot pentru domnul Primar?”. În ziua aceea fusese ziua Primarului şi asta o ştiau toţi florarii, vânzările lor crescând simţitor în ziua respectivă. Mirela o auzise şi doar se încruntase la ea, cât să-i îngheţe aceleia orice elan, apoi, după ce clienta părăsise florăria, a început să le prelucreze: „Să nu vă mai prind vreodată că întrebaţi clienţii pentru cine cumpără florile! Misiunea voastră se rezumă la a-i sfătui ce să aleagă, şi asta numai în cazul în care vi se cere ajutorul. Dacă ei vă spun, ascultaţi-i, dacă nu, nu e treaba voastră. Şi nici să n-aud că vă bateţi gura cu alte poveşti. Suntem aici ca să vindem flori, nu să declanşăm un război civil!” Prin „alte poveşti” făcea referire la cererile mai speciale ale unor clienţi care solicitau la domiciliu câte un coş cu petale de te miri ce floare, petale care trebuiau împrăştiate artistic pe nu ştiu unde, ba pe covor, ba în pat, ba în cadă. Petale vreţi, petale vă dau! De regulă, aceste servicii le efectuau băieţii, cei doi care se ocupau de livrări la domiciliu sau la adresele menţionate de clienţi. Dar aceştia fuseseră deja instruiţi în privinţa discreţiei. „N-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic! Dacă primiţi ciubuc, păstraţi-l. Dar să nu atârnaţi ca cerşetorii! Iar dacă nu primiţi, nu cumva să vă treacă prin cap să vă răzbunaţi în vreun fel. Vă promit că, nu doar vă dau afară, dar şi că nu vă mai angajează nimeni pe o rază de o sută de Kilometri.” Asta i-ar fi lipsit, să se afle că domnul X şi-a umplut dormitorul de petale de trandafiri când nevastă-sa era plecată de-acasă la băi. Sau că simandicoasa doamnă Y obişnuieşte să se scalde în petale de iasomie. Ori că scrântita babă Z îi cumpără flori căţelului de ziua lui. Treaba lor! Şi dacă se afla, să se afle din altă parte.
Profesorul de muzică însă simţise nevoia să spună pentru cine vrea crizanteme. Mirela se arătase doar mirată privind alegerea: „Crizanteme în primăvară, domnule profesor? Şi de ce toate albe?” „E ceva în neregulă cu aceste flori?” „Nu, desigur. Doar că mie mi se par cele mai reci cu putinţă. Dar prezintă astfel şi un avantaj: sunt neutre, nu exprimă un sentiment anume. Depinde cui sunt oferite, în fond.” „Eu vreau să le ofer unei domnişoare doctor care m-a tratat pentru gât, ştiţi, am avut probleme mari. Şi, ca semn de mulţumire...” Roşise. Dovadă pentru Mirela că nu era numai semn de mulţumire. „Şi vreau să fie albe, precum halatul dumneaei.” „Bine. Vă doresc succes atunci! Sper, pentru binele dumneavoastră, ca halatul domnişoarei doctoriţe să fie cel puţin la fel de alb. Altfel, să nu vă treziţi cu ele în cap.” Plecase zâmbind năuc, parcă nu mai auzea nimic. Uitase să îşi ia restul, Carmen l-a alergat şi i l-a strecurat în buzunar.

Tot aşa năuc s-a repezit şi la şcoală, în cancelarie, să ofere florile colegelor sale (obligaţii, deh! Nu că i-ar fi făcut vreo reală plăcere), apoi se scuză la director, asigurându-l că elevii nu vor ajunge mai puţin beethoveni dacă el, Mozart (cum îl porecliseră şmecherii pe care se chinuia să-i înveţe să solfegieze) va lipsi astăzi câteva ore; apoi o zbughi, cu buchetul de crizanteme în mână. În drum, îşi aminti să îl sune pe colegul său, profesorul de educaţie fizică, aşa-i promisese directorului, că va trimite pe cineva să ţină elevii ocupaţi. Deşi, dacă ar fi fost după el, i-ar fi lăsat liberi. Prea-i zăpăcim cu atâta carte, ce-om fi vrând să scoatem din ei?
-         Sandule, sunt eu, Mozart. Cum care Mozart? Cum adică nu cunoşti decât unul şi ăla-i mort demult? Te asigur că pe acela nu l-ai cunoscut. Pe mine, în schimb... Hei, trezeşte-te! Azi e 8 Martie. N-ai şi tu o floare de oferit? Mă rog... eu am. Aşa că te rog du-te tu la şcoală în locul meu, tot ai zi metodică; găseşti în orar clasele la care am ore. Nu pot să-ţi explic acum, am treabă. Nu, omule, nu te pune nimeni să-i înveţi să cânte la pian; le dai şi tu o minge sau îi pui să joace şah. Am aranjat eu cu crizatul. Cum care crizat? Câţi sunt în şcoala noastră? Unul e şi ăla-i cel mai tare. Aaaa, cum? Mă scuzaţi, domnule director! Am... am crezut că vorbesc cu Sandu, de sport, ştiţi... Crizatul? E aşa, o vorbă între noi. Nuuu, cum să fiţi dumneavoastră???
Băga-mi-aş! A-nchis. Mai bine-mi băgam pumnul în gură decât să vorbesc. Cum oi fi apăsat şi eu tastele alea? Eh, acum, am făcut-o, am făcut-o. Văd eu ce-oi păţi. Trebuie s-ajung mai repede la cabinet.

În sala de aşteptare, se perindau asistente, infirmieri, doctori, un du-te-vino continuu. Bolnavii îşi aşteptau rândul resemnaţi, cu bonurile de ordine în mână, unii tăcuţi, alţii povestindu-şi cu lux de amănunte aventura lor medicală de la primele simptome până la... Ce naiv fusese când îşi imaginase că va găsi-o câteva momente libere, că îi va întinde buchetul cu un zâmbet exersat în oglinda din hol, că îi va spune câteva cuvinte prin care să o asigure de întreaga lui preţuire. Preţuire? Asta sună naşpa! Naşpa, aşa cum a-nceput şi el să vorbească, după zgubiliticii ăia de copii. „Smetana e naşpa, dom’ profesor! Nu pot s-ascult decât două fraze din Vltava, că mă ia somnul.” „Naşpa eşti tu, măi copile, cu tot cu urechea ta muzicală. Nu de la Vltava te ia somnul, ci de la faptul că stai până târziu la calculator!” „Nu-i adevărat! Puneţi-mi Gangnam Style şi să vedeţi ce mă trezesc!” „Numai peste cadavrul meu o s-ascultaţi voi Gangnam Style în ora de muzică!” Of, Doamne! Uneori e-atât de greu. Poate c-ar trebui să începem să le vorbim pe limba lor.
-         De ce suferi, maică?, îl iscodeşte o babă.
Asta mai lipsea! Fix de babe cu chef de vorbă avea nevoie acum. Şi asta nu-şi ia ochii de pe el.
-         Eu, ştiţi, nu mai sufăr de nimic. M-am vindecat.
Sperase zadarnic c-o va face să tacă.
-         Şi totuşi, de ce suferi? Te văz încruntat. Asta miroase-a suferinţă.
Ah, babo, iar ţie îţi miroase gura a usturoi! Zâmbetul lui blajin însă nu dădu de înţeles babei că e inoportună, dimpotrivă, o încurajă:
-         Eu sufăr de gâlci. Am dat cu niţel gaz aseară pe ele, da’ crez c-a fost cam mult, că m-a ars de nici nu mai poci vorbi.
Nu s-ar zice. Păcat că n-ai dublat doza.
-         De ce ziceai că suferi?
-         De... sufăr din dragoste, mamaie.
-         Aaa, păi asta nu se tratează cu doctorii.
-         Uneori, se mai tratează şi doctorii. Cu doctoriţele...
-         Aha! Pricepui. Şi ce mai aştepţi? Du-te la ea!
-         Mamaie, nu trebuie să ne ştie tot spitalul!
-         Atunci dă-te mai aproape să-ţi spui la ureche cum se tratează.
Îi spuse de-l făcu să roşească. Noroc c-a apărut o altă bătrână căreia se grăbi să-i ofere locul şi scăpă neinstruit. Începu să se plimbe pe holul spitalului, cu căştile pe urechi, ascultând Sonata lunii. Măcar de-aş fi ştiut să compun muzică! Poate ieşea măcar ceva din suferinţa asta.
Rămăsese ultimul. Plecase şi de la şcoală, intrase şi în gura directorului şi tot degeaba. Acum, dacă tot a venit, o să stea până când va putea să intre. Florile parcă îşi mai pierduseră din vioiciune, noroc că, totuşi, crizantemele sunt mai rezistente. Uitase şi ce voia să-i spună. Dar ce mai conta? Uşa de deschise brusc şi asistenta îl pofti înăuntru. Îi venise s-o ia la fugă. Şi totuşi păşi timid peste pragul cabinetului. Simţea un gust de coclit în gură şi ar fi dat orice să fie în altă parte. Ce caut aici? Nu sunt întreg la minte. Bine mi-a zis odată Sandu: „Hei, prietene, coboară de pe portativ!” Sandu n-avea nicio problemă cu femeile sau cu dragostea. La el, totul se reducea ca în cazul babei de mai ’nainte. Vorba lui: „Ţac-pac! Şi care-i problema?”
-         Numele şi prenumele!, întrebase asistenta, pregătindu-se să noteze în registru.
Îi venise să zică: Mozart Amadeus şi asta îi stârni un zâmbet. Uite, vezi, nici asta n-a avut curajul să facă. Poate aşa îi atrăgea atenţia doctoriţei care stătea cu spatele, tot spălându-şi mâinile la o chiuvetă.
-         Ştiţi, eu.. vreau numai să ofer nişte flori domnişoarei doctor.
Abia atunci realiză cât de stângaci fusese, că doar şi asistenta e tot femeie şi ar fi putut să ia şi pentru ea măcar un ciulin.
         Doctoriţa se întoarse uşor şi îi adresă fără să-l privească:
-         Daţi-le, vă rog, Sofiei! Sau puneţi-le acolo!, îi indică un loc unde erau înghesuite mulţime de flori.
-         Şi totuşi, aş vrea să vi le ofer personal!, îndrăznise, mirându-se şi el de îndrăzneala lui.
Se şterse pe mâini, se apropie de el (Doamne, cât e de frumoasă!), îi luă aranjamentul şi îl puse laolaltă cu celelalte flori primite în ziua aceea.
-         Mulţumesc!
Vocea i-a sunat precum cea a comandantului de pluton de la UM 01662 TR-işti, atunci când le comanda „Rupeţi rândurile!” Înţelese şi plecă. Poate că baba avea dreptate: „Iei asistenta de guler şi-o zvârli afară, încui uşa pe dinăuntru şi zvârli cheia pe geam şi după aia...” Roşi din nou când îşi aminti cu ce vorbe îl sfătuise. Babă nebună! Să te iei de mână cu Sandu!

-         Da, Sophié, spune repede ce ai de zis, nu mai mustăci acolo!
-         Păi am de zis, normal! Nu v-a fost milă de amărâtul ăla?
-         Sophié, spune-mi, te rog, scrie cumva pe fruntea mea „Armata Salvării?” Dar ce-ţi veni? Noi suntem cadre medicale, mila e bună doar în măsura în care ne ajută să salvăm pacienţii. Dar nici atunci nu-i cazul să le plângem pe umăr.
-         Lăsaţi, domnişoara doctor, cunosc teoria! Vorbeam omeneşte. Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi dat seama că e îndrăgostit de dumneavoastră, încă de pe vremea când îl trataţi!
-         Şi dacă mi-am dat seama, ce se presupune c-ar fi trebuit să fac? Să-i creez iluzii deşarte? Asta mi s-ar părea cea mai mare cruzime. Nu crezi?
-         Ştiu şi eu? Mă gândeam că...
-         Ascultă, Sophié, de cât timp îmi eşti asistentă?
-         Păi... cam de trei ani, nu?
-         Şi în aceşti trei ani, ai văzut măcar un bărbat, unul singur care să fi trecut pragul acestui cabinet şi care să nu se fi îndrăgostit de mine? Te rog să n-o iei ca pe o dovadă de îngâmfare. Tu ai vrut să vorbim „omeneşte”.
-         E drept că nu...
-         Şi ce se presupune c-ar fi trebuit să fac eu, Sophié? Să-l iau pe fiecare acasă, să-l mângâi pe creştet, să-i vindec rănile orgoliului rănit? Spune, ce??
Andrada Vilt ridicase tonul cam tare, contrar obiceiului de-a vorbi calm în aproape orice situaţie. Dar tonul ei ridicat n-o sperie pe Sofia care ştia că domnişoara nu se supără cu una, cu două.
-         Mă gândeam... dar dintre toţi ăştia, dumneavoastră chiar nu v-a picat niciunul la inimă?
-         Ba da, Sophié, dar asta nu-i treaba ta. Te rog cheamă portarul, dă-i banii ăştia şi spune-i să care la maşină doar trandafirii. Cu restul florilor fă ce crezi! Sunt obosită, mi-a ajuns pe ziua de azi!

Se schimbă şi plecă, nu înainte de-a lungi gâtul în direcţia capelei, sperând măcar să-l zărească. Trecuse şi ziua de azi fără să-l vadă. Aşa treceau zile după zile, trecuseră ani. Şi nici acum nu era lămurită dacă îi era mai dor de el atunci când nu-l vedea deloc sau atunci când îl vedea. Ca un blestem, îi „căzuse la inimă”, cum zisese Sofia, singurul bărbat pe care nu putea să-l aibă. Şi nici nu putea vorbi nimănui despre asta. Poate aşa simţea şi nefericitul ăla de profesor de muzică pentru ea. Îi simţise amărăciunea, se văzuse pentru o clipă în locul lui şi încercase să-l trezească, doar, doar i-o trece. Ţi-ai găsit! Parcă pe ea nu încercase să se trezească de atâtea ori! Şi ce rezolvase? Atunci când credea că e mai stăpână pe ea, era de ajuns doar să-i audă vocea şi totul se dădea peste cap. Şi baba aia de mai devreme, cu gâlcile ei şi cu gazul băut, ce emoţii îi mai dăduse. Îi spusese în şoaptă: „E cineva afară, cu un buchet mare de flori albe în mână, care aşteaptă să intre la dumneavoastră.” Inima i-o luase razna, raţiunea la fel şi dăduse buzna pe uşa cabinetului, convinsă că e el. Când dădu cu ochii de profesor, îi pieri tot elanul şi îi venise să-i bage babei instrumentarul pe gât. Aşa o fi făcută viaţa asta, să nu te poţi bucura de ea? Avea multe întrebări de pus. Pe vremea când era studentă şi făcea practică la Urgenţe, văzuse şi pacienţi murind. Pe unii îi asistase în ultimele zile. Luase parte la multă suferinţă, de toate felurile, dar nimic n-o impresionase mai mult decât o neîmplinire în dragoste. Şi-acum o treceau fiorii când şi-o amintea pe doamna Cleopatra, o femeie trecută de 80 de ani care o rugase, cu două zile înainte să "se ducă", să înmâneze un bilet. O întrebase dacă nu vrea să-l pună într-un plic sigilat. „Ce rost are să stricăm hărtia? Copaci omorâţi de pomană. Eu am iubit copacii, florile şi iarba. Şi... pe el. Nu trebuie să omorâm ceea ce iubim! Nu mă interesează dacă citeşti biletul, chiar te rog.” Citise, îndemnată de curiozitatea tinereţii: „Am găsit răspuns la aproape toate întrebările vieţii. O singură întrebare, totuşi, mi-a rămas: dacă ai înţeles cât de mult te-am iubit.” Semnase cu iniţiala şi scrisese un nume şi o adresă pe verso. Insistase: „Să nu i-l dai decât după ce se declară decesul!” Pe Andrada o bătuse gândul să înmâneze biletul mai devreme, imaginând o frumoasă poveste de dragoste, închipuindu-şi că va veni la patul ei măcar în al douăsprezecelea ceas. Totuşi, nu avusese tăria să treacă peste dorinţa femeii. Mai târziu avea să constate că bine făcuse. Cel căruia i-a înmânat biletul, emoţionată, după ce Cleopatra părăsise lumea aceasta, s-a arătat indiferent, aproape deranjat: „Trebuie să fie o greşeală. Nu cred că mie îmi este adresat.” „Totuşi, sunt numele şi adresa dumneavoastră...” „Domnişoară, de unde ştiu că nu sunt subiectul unei glume proaste?”, se oţărâse la ea. Chiar aşa, de unde ştii? De unde ştim noi toţi că nu suntem subiectul unei glume proaste?

În seara aceea, profesorul de muzică notase în jurnal: „Azi m-am comportat precum un clown de mâna a doua. Ea a fost atât de rece cu mine. Simt că n-o mai iubesc pe A. Deşi sunt convins că prima dată când o voi revedea, inima o să-mi bată la fel de tare. Ce glumă proastă, ce glumă proastă!”


Slobozia, 17, 26 martie 2014


Cum rămâne povestitorul în poveste

Liviu Comşia despre "A unsprezecea poruncă"


În noiembrie 2012, cu ocazia unei vizite la Bibilioteca "Marin Preda" din Alexandria, unde am făcut şi lansarea cărţii "A unsprezecea poruncă", scriitorul-critic Liviu Comşia a făcut o prezentare a cărţii. Recent, am descoperit că aceasta a fost şi publicată în revista "Oglinda Literară" din mai 2013. Mulţumesc, domnule Comşia!

Deşi se spune cu emfază că se tipăresc mult prea multe cărţi, volumele de proză scurtă sunt apariţii rare şi trec aproape neobservate. Critica le semnalează fără entuziasm, învelindu-le în îndoieli şi teorii savante care rămân fără ecou. Niciodată proza scurtă n-a avut o viaţă… lungă, deşi am avut maeştri ai genului (Caragiale, Slavici şi, mai încoace, Nicolae Velea, Ion Băieşu şi mulţi alţii). Drept urmare, s-a scornit ipoteza că cititorul român nu are aplecare spre gen, fiind mai degrabă iubitor de spaţii epice întinse, de spectacolul epic din romane. În acelaşi timp, nu se uită că examenul de artă literară este trecut doar odată cu primul volum de proză scurtă din care se deduce talentul epic, capacitatea de-a construi povestirea şi personajele şi a le pune în mişcare de spaţii restrânse, cu semnificaţii şi densitate umană maxime.
În bună măsură, e adevărat. Cu puţine excepţii, marii romancieri ai lumii au excelat în proza scurtă, în sinteze epice în care meşteşugul de-a construi tipologii se mărturiseşte pe sine. Dreptu-i că însuşirile epice se luminează printr-o stilistică strunită, temperată sau accelerată cu atenţie în funcţie de povestea care tinde mereu să se extindă. Pe scurt, multă semnificaţie, cu mai multă tehnică literară în mai puţine cuvinte. Ceea ce înseamnă că uneori schiţa capătă valoare estetică mai mare decât opera.
Demonstraţia literară ne-o oferă volumul „A unsprezecea poruncă” semnat de Florentina-Loredana Dalian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2012), care ilustrează convingător căile pe care umblă proza scurtă şi scriitorii săi. În general, tematica nu se îndepărtează prea mult de întâmplările şi bucuriile simple (Noica). Practic, fiecare schiţă poate deveni un roman, ceea ce ne îndreptăţeşte să scriem acum că scriitoarea are capacitatea tehnică şi artistică de-a compune pe spaţii mici evoluţii umane excepţionale. De altfel, într-o poveste intitulată „Căsuţa iepuraşului” îşi mărturiseşte neliniştea că povestitorul nu se poate extrage dintr-o poveste singur, ci împreună cu propriile-i personaje.
Cum spuneam, tematica se diversifică nu atât la nivelul epicului, cât mai ales al psihologiei. De altfel, Florentina-Loredana Dalian găseşte soluţia potrivită prin supraetajarea textului care cuprinde epicul în două dimensiuni temporale (prezent-trecut), cu interstiţii psihologice determinate de întâmplarea prezentă şi imediat în ecoul din memorie (v. Maria şi taximetristul). Toate aceste construcţii au drept fundament un cod moral. Fără îndoială, scriitoarea urmează pe Ioan Slavici. Fiecare povestire, fiecare schiţă găseşte rezolvarea în codul moral general al românilor. O spune autoarea explicit când, cu nostalgie, evocă satul căruia îi aparţine. Chiar dacă, în ultimă instanţă, îndemnul e să nu visezi, aşa cum se încheie povestirea „A unsprezecea poruncă”, povestire care dă şi titlul volumului. Şi care, tehnic vorbind, este exemplară pentru arta scriitoarei, care sugerează că oricând avem posibilitatea de-a intra în ţesătura romanului prin delimitarea printr-un singur cuvânt „cheie” la început de aliniat. Cuvintele, împreună, capătă sens epic: Noapte, Dimineaţă, Crăciunul, Cartea, Aşa începe, Marele Oraş, Catacombele, Pasărea etc.
Faptul mărunt de viaţă capătă astfel greutate; el se dezvăluie semnificativ şi primeşte gravitate. Personajele, în general, nu au psihologii complicate, dar, fără excepţie, sunt viguroase, active. Autoarea izbuteşte să le compună portrete prin linii sigure: „Frumoasă, distinsă,  elegantă, cu gesturi princiare. Chiar mi-o imaginam coborâtă din cine ştie ce familie de prinţi. Mai interesant decât toate îmi părea faptul că, în ciuda tuturor acestor atuuri, limbajul trupului ei, mimica feţei exprimau smerenie, un anume soi de cuminţenie şi blândeţe. Ce plus de frumuseţe adaugă unei femei această trăsătură atât de rară, cu care sunt convinsă că te naşti. Nu, blândeţea nu se poate dobândi; cel mult, o mai poţi cultiva”. Acestea creează farmecul (trist, de atâtea ori) al vieţii aşa cum o descrie Florentina-Loredana Dalian. Sau mai bine zis aşa cum personajele sale o trăiesc, reinventându-se literar în cadrul moral peste care nu pot trece. A iubi, a visa devin intruziuni ale memoriei. A trăi e doar consecinţa lor supremă.

Liviu Comşia

Noiembrie 2012 (prezentare făcută de critic, în cadrul lansării de carte de la Biblioteca „Marin Preda” din Alexandria)

marți, 25 martie 2014

Bunavestire


Poezie de Lucian Blaga

Bunavestire

În noaptea asta lungă, fără sfârşit,
o femeie umblă subt cerul apropiat.
Ea inţelege mai puţin decat oricine
minunea ce s-a-ntâmplat.
Aude sori cântăreţi, intreabă,
intreabă şi nu inţelege.
In trupul ei stă inchis ca intr-o temniţă bună
un Prunc.
De nouă ori se-nvarte discul lunei
in jurul Pruncului.
El ramâne nemişcat şi creşte mirându-se.

In noua noapte fără sfârşit
ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti.
Ma duc intre ei să vestesc:
Taiaţi-vă mieii pe cruce
in amintirea jertfei ce se va face.
Ridicaţi-vă de lângă foc
in cojoace cu flăcări de lâna.
Luaţi făclia ce-am aprins-o
in steaua coborâtă
deasupra ieslelor roase de boi
şi daţi-o mai departe
din mână in mână.
In curand Fiul Omului va căuta un loc
unde să-şi culce capul,
răzămându-şi-l ca şi voi
de pietre ori de câni adormiţi.
În curând rănile purtate prin văile noastre
s-or vindeca
inchizându-se ca florile in intuneric.
In curand piciorele albe
vor umbla peste ape.

Lucian Blaga

luni, 24 martie 2014

Primăvara Poeţilor - 2014

Maratonul Poeziei, Câmpina, 21 martie 2014


Poezia, această regină a literaturii, a fost sărbătorită şi anul acesta (2014) în întreaga lume, în ziua de 21 martie, declarată de UNESCO Ziua Internaţională a Poeziei. La Câmpina, nu pentru prima dată, s-a desfăşurat Maratonul Poeziei, găzduit de Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” şi coordonat de directorul şi poetul Florin Dochia.
Într-o atmosferă propice poeziei, au citit din creaţii proprii poeţi din mai multe oraşe: Bucureşti, Braşov, Câmpina, Ploieşti, Oradea, Sinaia, Floreşti şi Slobozia. „Ce-i mâna pe ei în luptă?”, se întreba Poetul. Ce i-a mânat pe actualii poeţi la Câmpina? Desigur, dragostea faţă de poezie, pe care şi-au dovedit-o atât prin prezentarea propriilor poeme, cât şi prin ascultarea poemelor scrise şi lecturate de confraţii lor.




Într-un maraton ce a durat mai bine de trei ore, s-au perindat pe „scaunul autorului”: Emanoil Toma, Emil Sude, Elena Glodean, Maria Nicolai, Anastasia Tache, Cătălin Stanciu, Diana Trandafir, Daniela Şontică, Gherasim Rusu Togan, Marian Dragomir, Ani Bradea, Serghie Bucur, Severius Florin Frăţilă, Codruţ Radi, Florin Dochia, Maria Gabriela Dobrescu (cea care şi-a lansat şi cartea „Gânduri în cuşcă”, apărută în 2013, la Editura „Premier”, în colecţia „Biblioteca de Câmpina” coordonată de Liliana Ene), Daniel Drăgan, Laurenţiu-Ciprian Tudor, Ştefan Alexandru Ciobanu, Cătălina Grigore, Cezara Răducu, Cătălin Derzelea, Ştefan Al.-Saşa şi poeţii ialomiţeni Costel Bunoaica, Florin Ciocea şi Florentina Loredana Dalian. Toţi cei care au citit au primit din partea directorului Florin Dochia un Atestat de Poet Maratonist, la fel ca şi anul trecut, tot de Ziua Mondială a Poeziei! Nu au citit, dar au ascultat cu atenţie scriitorii nepoeţi Christian Crăciun şi Iulian Moreanu.




Presa locală a fost reprezentată de o jurnalistă de la „Expresul de Prahova” şi directorul de la „Oglinda de azi”. Evenimentul a fost deja semnalat, la nivel central, în Ziarul „Lumina” (săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină al Patriarhiei Române), din 22 martie 2014, printr-un articol semnat de Dan Cârlea şi intitulat „Poezia a fost celebrată în toată lumea”. Ei, nu chiar în toată lumea, domnule Cârlea; la Slobozia, de exemplu, nu s-a celebrat nimic. Dacă greşesc, cei în drept să-mi atargă atenţia.
Felicitări şi mulţumiri poetului Florin Dochia, în primul rând în calitatea sa de organizator al unui eveniment cultural de înaltă ţinută artistică!
Dincolo de planul artistic, în plan personal, m-am bucurat să revăd câţiva poeţi dragi mie, cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor pe la diverse evenimente (Ştefan Alexandru Ciobanu, Florin Dochia, Cezara Răducu, Maria Dobrescu, Stefan Al.-Saşa, Marian Dragomir) şi s-o cunosc pe Daniela Şontică, pe care o ştiam (şi o admiram) numai din mass-media (aceea de bună calitate), pe domnul Daniel Drăgan şi distinsa lui soţie. L-am revăzut cu bucurie şi pe pictorul iconar (câmpinean) Nicolai Nestor.




Sâmbătă, am mers puţin, împreună cu companionii mei, Florin C şi Costel, pe Valea Doftanei, unde ne-am bucurat de o privelişte care mângâie sufletul. La întoarcere, am mai povestit la o cafea cu Florin D, apoi ne-am luat drumul înapoi, spre casă. Nici n-am apucat să ajungem, că deja aflase întreg mapamondul unde am fost şi de ce. Pictorul Valeriu Stoica m-a sunat de pe schela unei biserici bucureştene să-mi spună că ştie că am fost la Câmpina, la Maratonul Poeziei. De unde, frate? „Am citit în ziarul Lumina, uite scrie aici.” Şi-mi citeşte paragraful. Când ajung acasă, după ce am deschis calculatorul, primesc un e-mail de la epigramistul constănţean Dan Norea: „Ai fost cumva la Maratonul Poeziei, la Câmpina? Mi s-a părut că te văd într-o poză postată de Elena Glodean pe facebook.” Domnule, nu mai poate omul să plece de-acasă, că îl ştie tot poporul! Asta e! Până la urmă, e bine să afle tot poporul că ne poezim. În drumul spre casă ne-am abătut pe la poetul Dan Elias (la Maia). Acolo să vezi poezie! Iezi, capre, oi, gâşte, câini, pisici, tot felul de orătănii, fără număr, pe care Daniel şi Violeta le cresc pentru că „sunt fiinţe lăsate de Dumnezeu”, nicidecum să le taie şi să le mănânce. Pomişori, floricele... de care Daniel are grijă cu mâinile lui. Ne-a arătat în vale, mai jos de casa lui, „parcul” (ce-a rămas din el) lui Barbu Catargiu construit, la vremea lui, de către arhitectul Frederich Meier, cel care a pus bazele Cişmigiului. Se spune că moşia de la Maia a fostului om politic era un loc de pelerinaj al protipendadei bucureştene de odinioară. Din castelul cu peste 100 de camere n-a mai rămas nimic. Sic transit gloria mundi... Să sperăm că măcar din poezie va mai rămâne ceva...
         


Slobozia, 23 martie 2014


video


Evenimentul în presă: 



vineri, 21 martie 2014

"Te port în mine" - Dedicaţie de Ziua Internaţională a Poeziei


21 martie este Ziua Internaţională a Poeziei. Una dintre cele mai frumoase poezii este "Te port în mine", scrisă de Zorica Laţcu. O transcriu mai jos şi o redau, totodată, în 2 interpretări: una feminină, din păcate anonimă (n-am găsit menţionat interpreta) şi una masculină, a Părintelui Arhimandrit ("în rezervă", mă rog:) Teofil Părăian. 

Te port în mine...


Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia samânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Rasarit.
Şi port la gât, nepreţuit sirag,
Strânsoarea cald-a braţului tau drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
In cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin,
O poama aurită de smochin.
Te port în braţe, horbote subţiri,
Manunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

Zorica Laţcu




Pictură de Andrew Atroshenko

Întâlnire cu Voiniceii de la Grădiniţa „Junior”



      Ziua de 20 martie 2014 a fost pentru grupa Voiniceilor, mijlocie A Step-by-step şi grupa mare A de la Grădiniţa „Junior” din Slobozia, o zi specială în care s-au întâlnit cu lumea cărţilor şi a scriitorilor. Mai exact, micuţii „cititori” au avut-o în mijlocul lor pe Florentina Loredana Dalian, în cadrul proiectului „Curcubeul schimbării”, cu tema „Cărţi şi scriitori”, proiect coordonat de doamna educatoare Viorica Nicolae.
        
Am răspuns cu bucurie invitaţiei doamnei Viorica, nu fără o oarecare emoţie, deoarece, în calitatea mea de scriitor nu mai fusesem până acum la grădiniţă. Atât bucuria cât şi emoţia au fost justificate. Copilul aflat la vârsta grădiniţei îmi pare a fi cea mai frumoasă şi sensibilă nestemată care aşteaptă să fie şlefuită. Am constatat atât din experienţa mea de mamă, dar nu numai, că de multe ori noi, adulţii suntem depăşiţi de mirările celor care ne privesc cu ochii măriţi şi cu sufletele deschise. A vorbi pe limba lor şi a te face ascultat şi înţeles este o adevărată artă. Artă pe care o stăpânesc bine acei „şlefuitori” de nestemate care sunt educatorii. De fapt, educatoarele, că n-am prea văzut bărbaţi în această profesie, prin excelenţă feminină. Din păcate, nu toate, sunt şi dintre cele care au nimerit în această profesie, fără pic de vocaţie. Însă nu despre acelea vom face vorbire (din fericire, mai puţine.. sper), ci despre celelalte, adevăratele educatoare cărora le aduc omagiul meu şi le asigur de întreaga mea consideraţie. Şi... cred că dacă ar fi să-mi mai aleg profesia o dată, aş alege-o pe aceasta. Nimic nu se compară cu bucuria de a aduce lumină şi bucurie în ochii tinerelor vlăstare încă neconvertite, încă nemurdărite de noroiul nostru cel de toate zilele. Îmi pare că profesia aceasta, deloc uşoară, dar frumoasă, e una a tinereţii fără bătrâneţe, datorită infuziei (şi transfuziei) de inocenţă.
        
Doamna Viorica Nicolae m-a aşteptat la intrare şi m-a condus pe superbele coridoare ale grădiniţei. Totul străluceşte de curăţenie, de frumuseţe şi este lumină, multă lumină. În plus, desenele şi planşele lucrate cu măiestrie te introduc încă de la intrare într-o lume a basmelor. Micuţii mă aşteptau cuminţei şi foarte curioşi, însoţiţi de alte doamne. Aşa cum am aflat de la doamna Viorica, ei nu cunoscuseră până acum scriitorii decât din cărţi şi fotografii. Prin vizita mea, au avut ocazia să constate că scriitorii nu se află doar morţi şi-ngropaţi, ci că unii mai şi mişcă. Doamna Viorica le vorbise înainte şi le-a vorbit şi în timpul întâlnirii despre carte, despre respectul pe care trebuie să-l aibă inclusiv pentru cartea ca obiect, despre felurile de cărţi care există şi despre cei care le scriu. Din dialogul cu ei, am avut ocazia să constat că ştiau foarte multe la temă, cunoşteau despre Creangă şi scrierile acestuia, despre Eminescu şi chiar despre prietenia dintre cei doi.
        
Le-am arătat şi cărţile mele, le-am citit o poezie pentru copii, a unei autoare contemporane, le-am oferit o carte pentru biblioteca lor. La rândul lor, au recitat şi au cântat. Unii dintre ei mi-au spus că au cărţi, că au bibliotecă. Ştiau de unde se împrumută cărţile (de fapt, concomitent, la o altă clasă, doamna Mihaela Racoviţeanu şi două doamne bibliotecare de la Biblioteca Judeţeană aveau o altă acţiune), de unde se cumpără cărţi (de la librăria pe cale de dispariţie în oraşul nostru – asta o spun eu). Înainte de a ne lua la revedere, mi-au oferit un superb buchet de flori, mărţişoare şi felicitări făcute de ei.
      
   „Cum ai făcut cartea?” şi „Cum ai răbdare să scrii?” (Asta-i bună rău! Relatându-i fiului meu întrebarea pe care mi-a adresat-o un voinicel, a conchis: „Ăsta o s-ajungă ca mine!”) – sunt două dintre întrebările la care m-am străduit să răspund, constatând totodată cât este de greu să îţi alegi cuvintele pentru a fi sigur că ai răspuns unor astfel de curiozităţi. După ce i-am servit cu bombonele, ne-am despărţit temporar, ei continuându-şi programul cu ascultat poveşti, desenat, vizionat desene animate, eu vizitând grădiniţa şi socializând cu doamna Viorica, domnişoara Cristina (cealaltă „doamnă” de la clasă), doamna directoare a Grădiniţei şi doamnele de la Bibliotecă. „Iar ai venit?”, m-a chestionat o fetiţă la revenirea mea în clasă. „Păi ce, credeaţi că aţi scăpat de mine? V-am spus doar că îmi place la voi!” Cu părere de rău mi-am luat la revedere de la ei şi am promis că voi reveni, dacă şi ei vor dori aceasta.
        


      Încă o dată afirm ceea ce nu voi înceta să afirm: avem copii frumoşi, deştepţi, buni. Nu-i mai credeţi pe cei care încearcă să ne convingă (şi aproape au reuşit) că suntem altfel! Câtă vreme încă mai avem copii buni, educatori buni şi părinţi buni, nu e totul pierdut. „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, spunea Mântuitorul. Să-i lăsăm. Şi să zăbovim mai des asupra acestei porunci şi a sensului său înalt.
         Mulţumesc doamnei educatoare Viorica Nicolae, tuturor doamnelor prezente şi copiilor care mi-au făcut ziua senină!


Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 20 martie 2014




Articolul în ziarul "Ialomiţa": Întâlnire cu voiniceii...

luni, 17 martie 2014

Florăria din Centrul Vechi (1)


Polca lui Dvorak umplu dormitorul, trezind-o pe Mirela dintr-un vis prea frumos ca să fie adevărat. Alesese „Palatul păpuşilor stricate” ca muzică pentru trezirea de dimineaţă nu pentru că ar fi arătat ca vreun palat casa ei, ci pentru că, atunci când se trezea, parcă şi ea se simţea ca o păpuşă stricată. În plus, melodia era vioaie şi mobilizatoare, fără a fi stridentă. Pentru a-şi reveni la starea funcţională, făcea, chiar înainte de a coborî din pat, câteva mişcări uşoare de întindere, de rotiri de braţe, picioare şi gât. Abia apoi îndrăznea să coboare, rostogolindu-se mai întâi pe o parte, ca să nu forţeze coloana, aşa cum o învăţase Ludmila în orele de aerobic. Hm… a fost o vreme când nu-mi calculam mişcările, ba chiar mă contorsionam în fel şi chip, fără să-mi pese de urmări. E trist când începi să te gândeşti la astfel de lucruri. A fost şi o vreme când, la auzul primelor sunete ale soneriei ceasului, sărea direct în picioare, fără nicio trecere, de teamă să nu adoarmă la loc. Pe atunci, avea program făcut de alţii, pe atunci încă se mai temea de piciorul portarului, pus cu hotărâre în uşă. Acum, programul şi-l făcea singură. Dar ce-i curios e că, acum, uneori îşi impune să se trezească la ore mai mici decât atunci. Că doar deh! E afacerea ei.
Chiar astăzi, ceasul sunase cu două ore mai devreme decât de obicei. Azi trebuia să deschidă mult mai de dimineaţă, să pregătească aranjamentele, să verifice dacă fetele au respectact mesajele de pe cărţile de vizită, conform comenzilor, dacă băieţii sunt pregătiţi pentru livrare, dacă… Azi e 8 Martie. Ăia vor lua cu asalt florăria încă de la primele ore ale dimineţii. Toţi vor, toţi se grăbesc. Mâine va fi din nou linişte. Cu asta nu se putea împăca: de ce oamenii oferă flori numai la zile convenţionale, sau cu precădere atunci. Florile trebuie să facă parte zilnic din viaţa noastră. În fine…
N-avea chef să coboare, dorind să mai prelungească pentru câteva clipe dulceaţa visului din care fusese smulsă brutal. Va să zică stimabilul inestimabil venise măcar în vis s-o sărute. Şi să-i dăruiască flori. Un coş cu lăcrămioare, florile ei preferate, culese de prin grădini. Mai simţea încă în nări mirosul suav al florilor – el le spusese mărgăritare – şi mai simţea atingerea fină, abia perceptibilă a buzelor. Nu fusese un sărut pătimaş, ci unul atât de… nu ştia să explice. Parcă era mai mult un sărut al sufletelor. Absurd! De o mie de ori absurd! Şi totuşi… Hai, mişcă-te! Şi tu, stimabile, ia-ţi mărgăritarele şi cară-te!
„Maaamaaa…” Ăsta era Pavaroti din CD-player-ul automobilului ei. Cu părere de rău, îi întrerupse cântecul pe la mijloc. Iar o s-o amendeze tembelul ăla de comunitar, c-a parcat cu roţile din spate în staţia de taxi. Ce contează că-i 8 Martie? A mai păţit-o şi altădată. S-o amendeze! Regulile sunt reguli şi trebuie respectate. Chiar ea le spunea cândva foştilor subalterni că cine nu respectă regulile mici, nu le respectă nici pe cele mari. Şi-apoi, trebuie să trăiască şi Statul din ceva. De parcă n-ar plăti destule impozite!
De cum intră, mirosul cafelei îi gâdilă plăcut simţul olfactiv. Aşa o aşteptau fetele mereu, cu cafeaua făcută, mai ales de când se prinseseră că, până la cafea, „mănâncă” oameni. Ca şi acum:
-         Carmen, ţie îţi place funda asta? Şi bunica lega mai estetic sacii cu grâu, când îi ducea la moară. Dă-te la o parte, c-o fac eu! 
Îşi propusese de atâtea ori să nu mai fie atât de implicată, dar nu reuşea. Poate clientul nici nu observa funda, că doar pe el îl interesau florile. Dar ea cum ar fi putut să-i ofere nişte flori atât de frumoase într-un ambalaj de doi bani? Mai ales că nu erau deloc ieftine. Era conştientă şi recunoscătoare de faptul că orice bănuţ pe care îl plăteau oamenii – fie ei mai ajunşi sau dimpotrivă, scotocindu-se după mărunt – contribuise la schimbarea în bine a confortului ei. Cu atât mai mult cu cât florile nu erau un bun de absolută necesitate şi, la o adică, dacă tot ar fi trebuit tăiat ceva de pe listă, pe criza asta instalată comod, venită şi nemaiplecată, ca ruşii în Cehoslovacia, dacă tot trebuia tăiat ceva, aşadar, acestea dispăreau primele. Florile şi cărţile – marile inutilităţi ale vieţii noastre, cum gândeau unii, dar fără de care ea nu concepea că se poate trăi armonios. Cum nu putea concepe viaţa fără muzică. Aşadar, clienţii aceştia, câţi au mai rămas, făcuseră, prin efort comun, ca ea să conducă un Volkswagen (nu că nu şi-ar fi permis „Audi”, dar nu concepea să dai atâţia bani pe o maşină, când poţi face lucruri minunate cu ei; cum ar fi să-ţi umpli casa de flori în fiecare săptămână), tot ei făcuseră să se mute din garsoniera de la VII pe care o ocupase ani de zile, într-un apartament spaţios, în bloc nou, cu portar la intrare, să plece de două ori pe an să viziteze locuri pe care le cunoştea numai din atlasul geografic şi pe care nici nu visase că le va vedea pe vremea când era cercetător principal la Măgurele. Terminase Institutul de Fizică, a treia în an, primise repartiţie republicană la Măgurele, în cercetare, muncise pe brânci, ulterior îşi luase şi doctoratul în chimie (că nu strică să fie două specializări, mai ales că erau legate una de alta), îşi dăduse toate gradele ştiinţifice şi, luată de vârtejul studiului, ajunsese să se creadă un om împlinit. Până într-o zi când a realizat că nu se deosebea, la exterior, cu nimic de vânzătoarea de la aprozar. O vreme, n-avusese ochi pentru lucrurile exterioare, complet absorbită de Rezonanţa Magnetică Nucleară, joncţiunea p-n şi alte măscări asemenea. Când a deschis ochii, a constatat că asistentele din subordinea sa erau mai bine îmbrăcate, mai înghiulate şi îmbrăţărate, vorbeau despre concedii la mare, la munte, erau aduse de soţi cu maşina, în timp ce ea venea cu autobuzul. Nu că aceste lucruri ar fi avut vreo importanţă covârşitoare, nu le pusese niciodată pe primul loc, dar, peste momentul „trezirii” ei, s-a suprapus revoluţia năvălită cu bocancii cu ţinte în vieţile oamenilor şi ale instituţiilor. Institutul mergea din ce în ce mai prost, iar mafioţii care vânduseră ţara la fier vechi nici gând n-aveau să investească în cercetare. Şi-atunci, în contextul atâtor tulburări ani de-a rândul şi care păreau să nu se mai sfârşească, şi-a adus aminte de pasiunea pe care o avusese încă din copilărie şi pe care, datorită parcursului ei în viaţă, nu şi-o manifestase deplin. Deşi iubea artele şi i-ar fi plăcut să se manifeste într-una dintre acestea, Dumnezeu n-o hărăzise cu nici un dar nici pentru muzică, nici pentru literatură sau pictură, dar ceva tot îi lăsase, oarecum tangenţial şi tot din sfera frumosului: pasiunea pentru şi priceperea la flori, pe care şi le manifestase încă din primii ani. Reuşea să facă un aranjament superb chiar şi din bălăriile de pe marginea şanţului. În satul copilăriei sale, aduna tot ce putea trece drept floare: ciulini, traista ciobanului, rochiţa rândunicii, ba chiar şi florile acelea cu nume ruşinos, cu referire la organul genital al ţigăncii. Într-o zi, chiar adunase o mulţime de pe marginea şoselei, le strânsese într-un buchet şi le oferise maică-sii. Prilej pentru tatăl ei să exclame: „Maria, ia te uită ce de p… ţi-a adus fiică-ta!” Se supărase atunci, mai ales că ea nu ştia că florile acelea poartă aşa o denumire şi nici nu înţelegea de ce nişte flori atât de frumoase trebuie să aibă un nume atât de vulgar. Se supărase şi îi trecuse, ca şi atunci când a fost împiedicată să dea la „Horticultură” (că „nu-i de viitor”). Dar uite, până la urmă, pe căi ocolite, tot acolo ajunsese. Chit că nu prea înţelegea ce nevoie avusese să-şi bată capul cu structura învelişului electronic al atomului, pentru a putea face un aranjament floral. Dar numai Dumnezeu cunoaşte cu adevărat aceste căi şi rosturile lor.
          Plecase din Institut, nu fără unele regrete, dar hotărâtă să privească doar înainte. Îşi deschisese florăria cu bani împrumutaţi de la Bancă şi acum se simţea bine în „raiul acesta în miniatură” cum îi spunea uneori. Voise să termine definitiv cu nostalgiile şi alte chestii păguboase. Când i se mai adresa câte unul care îi cunoştea trecutul cu „doamna fizician” sau „doamna doctor”, îl corecta pe un ton blând, însă ferm: „Nu mai sunt nici fizician, nici doctor!” „Dar ce?” „Florăreasă, nu se vede?!” „Păi… şi cum să vă spun? Doamna… florăreasă?” Zâmbea, fără să mai adauge nimic, dar în gând îl sugestiona: „Scoate banul şi taci!”
          Adevărul e că fusese o vreme când îi plăcea să i se spună „doamna doctor”. Ea însăşi se prezenta astfel: „doctor Mirela Staicovici”. Ce ridicol! Dar acestea erau regulile, nescrise dar mereu respectate, în Institut nu te puteai adresa decât cu gradul, cam cum e şi-n Armată. Totuşi, nu impusese nimănui modul de adresare. Doar o dată făcuse o excepţie, când pusese la punct una dintre laborante care îi spunea simplu, fără titlu, „doamna Staicovici”. N-o deranja defel şi nu dăduse nicio importanţă faptului – nu le cerea subalternilor decât să-şi facă treaba – şi probabil nici n-ar fi dat în continuare, dacă aceasta n-ar fi provocat-o. Lavinia, căreia i se adresa pe nume ca oricărei laborante, a făcut greşeala ca într-una din zile să-i atragă atenţia că ea e nevastă de preot şi, în consecinţă, ei trebuie să i se adreseze cu „doamna preoteasă”. Mirela, cu nasul în electronii ei, habar n-avea ce hram poartă soţii colegelor de laborator. Nici n-o interesa, cum n-o interesau bârfele lor pe care însă aveau grijă să le ferească de urechile ei, întrucât le interzisese de la bun început şi ştiau că nu glumeşte. Când o auzise pe Lavinia, cu tonul niţel cam impertinent, impunându-i formula de adresare, scăpase din mână pipeta pe care tocmai şi-o luase din stativ. După ce a pus-o pe doamna preoteasă s-adune cioburile, a înhăţat-o de gulerul halatului, a lipit-o de zid şi i-a spus pe un ton pe care nici ea nu şi-l cunoştea: „Serios? Iar tu, de azi, mi te vei adresa cu „doamna doctor”! Şi te asigur că, la mine, doctoratul nu s-a luat prin contact sexual, ci prin ani de studiu pe brânci şi de muncă asiduă”. „Adică ce vreţi să spuneţi?”, bâiguise Lavinia rămasă cam fără suflu şi roşie în obraji. „Exact ce-ai auzit! Ai fost cumva hirotonită şi nu ştim noi?” Se dusese miorlăind acasă, la părintele, să-i spună ce-a păţit, iar a doua zi venise foc şi pară pe acesta, pentru că-şi permisese să nu fie de partea ei. Relatase în laborator, chiar în prezenţa Mirelei, discuţia cu el: „Deh, coană preoteasă – îi zisese părintele – de smerenie ai auzit? Şi dacă n-ai auzit tu, să ştii că a auzit ea de tine. E scris şi-n carte: pe cel care nu se smereşte singur, îl smereşte Dumnezeu. Bine ţi-a făcut! Tu nu trebuie să spui că eşti preoteasă, ci să arăţi, prin felul de-a te purta. Să mi-o prezinţi şi mie pe doctoriţa asta, să-i strâng mâna!” Mirela zâmbise numai în colţul gurii, întrebându-se ce-o fi zis popa în sinea lui, de ce i-a putut trece ei prin cap. Oricum, a rămas o vorbă în Institut: când cineva voia să-şi evidenţieze un titlu meritat, adăuga la urmă: „Şi te asigur că nu s-a luat la mine prin contact sexual”. După incidentul acesta, le pusese pe laborante să facă o listă cu profesiile soţilor lor şi, când voia să se amuze, li se adresa, după caz, cu: „doamna comandor”, sau „doamna frezor-rabotor” etc. Cel mai tare se amuza când îi spunea Rodicăi, o sfrijită, slabă cât un fus: „doamna boxer”.
          Toate acestea erau departe acum. Rămăsese doar praful amintirilor şi-al atâtor lucruri inutile de care ne împiedicăm în viaţă. De altfel, Lavinia şi Mirela deveniseră ulterior bune prietene, iar între ele nu mai exista acum nici „doamna preoteasă”, nici „doamna doctor”. Erau, simplu, Lavinia şi Mirela, atât, aşa cum erau scrise în Cartea lui Dumnezeu.

-         Zoe, de ce te holbezi, dragă, la mine? Pune şi-adună frunzele care au căzut de la flori, mai e puţin şi vor începe să vină clienţii. Ştiţi că nu-mi place să arate florăria ca după război.
-         Mă scuzaţi, doamna Mirela, eu… ştiţi… mă tot minunez de dumneavoastră. Să nu vă fie de deochi! Că tare bine arătaţi astăzi!
-         S-ar zice că, în alte zile, arăt ca Muma Pădurii?
-         Aaa, nu! Mereu arătaţi bine. Dar azi, nu ştiu… aveţi ceva, o lumină…
-         Ei, m-am pupat cu unul azi-noapte!
Fetele începuseră să chicotească, dându-şi coate.
-         În vis, dragă!
Un pic dezamăgită, Carmen prinse curaj:
-         Păi dacă numai în vis, şi arătaţi aşa bine, cum ar fi dacă s-ar întâmpla în realitate?
-         Marş la treabă, că vă jupoi!

Şi maimuţele astea… apasă degetul pe rană. 

Slobozia, 16/17 martie 2014


Va urma. Nu ştiu ce va urma. Am pornit să scriu un text de proză scurtă intitulat "Florăreasa". Apoi, văzând că mă lungesc, am zis să-l transform într-o construcţie mai lungă. Nu ştiu dacă va ieşi un roman. Vom vedea.