Florentina Loredana Dalian

luni, 8 decembrie 2014

Vreau o noapte


"Vreau o noapte cu tine! Totul va fi apoi adevăr."
B îmi scrie cele de mai sus într-un moment oarecum neaşteptat, surprinzându-mă şi punându-mi în faţă oglinda în care nu m-am mai uitat de mult: oglinda mea de femeie. M-am privit în tot felul de oglinzi: de om, de profesionist, de mamă, de prietenă, de... Oglinda F mi-a lipsit, ori poate m-am ascuns de ea multă vreme. Iniţiala cu care l-am numit pe B am ales-o de la cuvântul "bărbat". Poate fi un bărbat anume, poate fi bărbatul universal, cel din imaginaţia mea ori poate cel din imaginaţia oricărei femei. B este bărbatul. Bărbatul altei femei, asta ca lucrurile să se complice bine (presupunând că mai era nevoie de vreo complicaţie). Citesc mesajul de trei, de şapte, de zece ori. Încerc să ignor zvâcnirea inimii pe care am simţit-o citindu-l prima dată şi să mă conving că, de fapt, n-am simţit nimic. Şi, ca orice literat care se respectă, m-apuc sârguincios să fac analiză pe text. Vreau. Cine vreau? Eu. Deci propoziţia are subiect subînţeles.  Vreau - evident, predicatul. Ce vreau? O noapte. Ş.a.m.d. "Te-ai ţăcănit de tot! Dacă mai faci multe analize pe text, ai să rămâi fată bătrână!" Asta mi-ar fi spus-o mam'mare, dacă ar fi putut intra în gândul meu. Mam'mare (poreclită astfel atât datorită dimensiunilor ei, cât şi din pricina sfaturilor înţelepte, de babă, pe care le avea mereu la îndemână) e colega din facultate, cea care se pricepea să apuce viaţa de orice deget pe care i-l intindea. Nici urâtă, dar nici frumoasă, cu un fizic mai degrabă caraghios datorită sânilor imenşi, poveri de nesuportat din punctul meu de vedere, însă motiv de laudă din partea ei, despre care uneori vorbea ea însăşi cu umor, zicând că atunci când dă colţul unei clădiri, îi apar mai întâi sânii, iar după cinci minute şi purtătoarea, mam'mare nu avea sfiiciuni de domnişoară în faţa bărbaţilor, indiferent din ce categorie de vârstă ori socială ar fi provenit aceştia, şi încerca să ne convingă şi pe noi să renunţăm la "mofturile de fete mari". Dac-ar şti ea că eu nici acum, trecută de 40 de ani şi mamă de copii, nu mi le-am pierdut! Nu că nu mi-aş fi dorit. Dar cred că ceea ce mam'mare numea cu dispreţ "mofturi", mai exact acea sfiiciune care pe mine m-a însoţit tot timpul de-a lungul vieţii, este ceva ce face parte structural din tine şi de care nu poţi scăpa doar pentru că ţi-ai propus. Când ne mai vedea oftând sau întorcând o problemă de dragoste pe toate părţile, mam'mare ne-o reteza scurt, cu o expresie la limita vulgarului: "Hei, prinţesă, bărbaţii nu obişnuiesc să f... angoase existenţiale, ci..." Odată, când mi s-a adresat astfel, am repezit-o: "Scuteşte-mă cu teoriile tale ieftine! Poate nu te-ai prins, dar vorbim de lucruri diferite. Eu oftez, acum, din dragoste!" M-a privit cu o superioritate îngăduitoare, aproape cu milă, adăugând: "Cum spui tu, fată dragă! Dar să ştii că-i acelaşi lucru. Ce vă mai ascundeţi în spatele cuvintelor!" Mam'mare era sigură că ştie exact ce-şi doresc bărbaţii şi nimeni n-ar fi convins-o de contrariul. Din punctul acesta de vedere, chiar am invidiat-o. Eu nu m-am priceput niciodată să descifrez intenţiile bărbaţilor faţă de mine, din priviri, din cuvinte, din gesturi. Tot timpul m-am întrebat dacă pentru ei sunt doar o prezenţă agreabilă, un camarad, sau mă privesc ca pe o femeie de la care ar putea să vrea şi altceva. Cum ar fi, de exemplu, o noapte.

          Vreau o noapte cu tine! Faptul că B mi-a spus-o direct, fără echivoc, neînvăluindu-şi intenţiile în sugestii la care proasta de mine nu s-ar fi prins, deodată m-a cam speriat. La o astfel de afirmaţie (căci nu-i poţi spune întrebare) directă trebuie să dai un răspuns cel puţin la fel de sincer. Şi direct, fără ocolişuri inutile. Ce să răspund? Na! Mam'mare s-ar fi prăpădit de râs, dacă m-ar fi auzit punându-mi o astfel de problemă. Poate c-a fost o vreme când nici eu nu m-aş fi frământat prea mult în privinţa asta, dar a trecut demult vremea aceea. La o astfel de propunere, scurtă şi fără echivoc, nu există decât două variante de răspuns: da ori ba. De-a lungul timpului, pusă în faţa unei astfel de "încercări", când răspunsul a fost "da", adeseori am regretat după aceea; când am spus "nu", uneori s-a întâmplat să-mi pară rău multă vreme în urmă, rămânând nu doar cu regretul, ci şi cu acea sâcâitoare întrebare condamnată să nu primească răspuns: cum ar fi fost dacă? E drept, s-a întâmplat şi să-mi doresc invitaţia, dar ea să nu vină niciodată.   Aşadar, analizându-mi statistica personală, conchid că, oricum ai da-o, nu-i bine. Stau şi mă-ntreb, iar viaţa trece pe lângă mine în timpul ăsta, ca un inter-city pe lângă o haltă năpădită de buruieni. Când se mai întâmplă, în mod extraordinar, ca trenul acesta să oprească în haltă, eu, în loc să urc în vagoanele de lux, stau cu un picior pe prima treaptă, cu celălalt bine înfipt în peron, întrebându-mă dacă să urc ori ba. De parcă vezi prea des un inter-city oprit într-o haltă, de parcă omul ar trăi cât cioara, vreo trei sute de ani. Ce să răspund? Dacă mi-aş întreba preotul, răspunsul ar veni firesc: "În niciun caz!", eventual cu numeroase argumente şi exemplificări, începând cu porunca a 7-a combinată cu a 10-a. Şi, probabil, ar avea dreptate. Dacă mi-aş întreba doctoriţa, m-aş aranja de-o beşteleală pe cinste fiindcă mai stau pe gânduri în loc să trec direct la fapte: "Cât ai să crezi că mai rezişti aşa? Ai de gând să te îmbolnăveşti? Ce-i atât de greu de înţeles în faptul că nu doar sufletul, ci şi trupul acesta atât de fragil are nevoie de dragoste?" Şi, probabil, şi ea ar avea dreptate. Dacă aş întreba opinia publică, părerile ar fi diverse, argumentate de unghiul din care priveşte fiecare. Până la urmă (parafrazându-l pe Balzac), în faţa marilor întrebări, omul rămâne întotdeauna singur. Decizia nu aparţine nici preotului, nici doctoriţei, nici opiniei publice. Ce să răspund?

          "Vreau o noapte cu tine! Totul va fi apoi adevăr."

          Despre ce adevăr vorbeşte B? Poate despre adevărul unei relaţii care nu se ascunde după văluri şi dantele, după cuvinte şi gesturi mai mult sau mai puţin lipsite de semnificaţie. Sau despre adevărul ultim care însoţeşte dorinţa bărbatului pentru femeie, ducând, inevitabil, în acelaşi punct. Despre adevărul care se opune minciunii convenabile cu care ne mascăm de cele mai multe ori dorinţele, pasiunile, atracţia, invocând admiraţia, dragostea creştină, atenţia, politeţea, prietenia... Şi totuşi, l-aş întreba pe B: Prietene, ce poate să însemne o noapte? Ce putem aştepta atât de senzaţional de la ea? Apoi, te rog mă iartă, căci n-am de gând să-ţi ţin teorii tocmai ţie care mi-ai amintit într-un mod atât de sincer şi emoţionant că (încă mai) sunt femeie! Dar adu-ţi aminte, că, în seara Cinei celei de Taină, când Iuda a ieşit afară, plecând de la masă, Evanghelistul face menţiunea: "Şi era noapte..."


Slobozia, 07/ 08 decembrie 2014
Pictură de Andrew Atroshenko

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu