Totul pe alb, Autorule!

In memoriam Laurenţiu Orăşanu

Laurenţiu Orăşanu.

Prozator, epigramist, umorist, programator (IT-ist). Cât de banal sună "inventarul" celor care te pot descrie. Ce-ai fost, ce-ai făcut... Dar dincolo de aceste descrieri anoste, fiecare om îşi are povestea lui despre el şi cel care a fost.

     L-am cunoscut mai întâi virtual, pe un site de literatură unde postam amândoi. Din tot ce-a scris, a excelat în proza umoristică. Un umor fin, deloc ostentativ. Dar avea şi latura de sensibilitate a sufletelor nobile, latură care răzbea şi în scrierile lui "serioase", găsind tonul literar adecvat pentru a şi-o exprima. Pe site, folosea şi două pseudonime: Calimero, pentru proza "neserioasă" şi Ghiocel, pentru cea "serioasă". Şi-a exprimat de nenumărate ori exigenţele în subsolurile unor texte mai puţin reuşite, nu din dorinţa de a epata, ci din dragoste pentru cuvânt, pentru literatura de calitate, pentru că-l durea să vadă literatura, mai cu seamă epigrama terfelită.

     Prima întâlnire în spaţiul real a fost la Alba Iulia (festivalul Alb-Umor) în 2010. Am aflat că nu muşcă, aşa cum credeam. Dimpotrivă, mi-a părut cald şi apropiat. În august 2013, ne-am revăzut la Lehliu, la Hanul dintre salcâmi, unde am stat alături la masa de pe terasă. Am sporovăit, ne-am amuzat, am schimbat cărţi. Mi-a spus după aceea că n-ar fi fost la fel de frumos, dacă nu eram eu. La un moment dat, am recitat poezia "Spovedanie". Când m-am întors la masă, oarecum schimbat la faţă, m-a întrebat: "Cum ai fost în stare să reciţi poezia asta?" Ştiindu-l exigent, mă aşteptam la observaţii şi eram pregătită să iau notiţe (nu făcea observaţiile cu răutate, ci pentru a ajuta). I-am spus: "Te ascult, Laurenţiu!" "Ce să m-asculţi? Te-am întrebat cum de-ai putut să reciţi poezia. Eu n-aş fi putut, m-ar fi podidit plânsul după primele cinci versuri, şi-aş fi ţinut-o aşa până la sfârşit." Ce compliment mai mare puteam aştepta? Ăsta era Laurenţiu. Vorbea puţin şi cu rost. 

     Anul trecut, tot la Alba Iulia, nu l-am recunoscut când s-a apropiat de mine, decât în momentul când a deschis gura să vorbească. L-am recunoscut după voce. Îmbătrânise brusc, cu 20 de ani (de unde altfel nu-şi arăta vârsta). N-am îndrăznit să-l întreb, dar am aflat de la alţii că suferea de o boală grea. Boala lucrase, se vedea că nici nu se simte bine, dar s-a străduit să nu incomodeze pe nimeni cu nimic. Ştia că urmează să se stingă şi părea că se obişnuise cu ideea. Vorbea firesc despre asta, fără ostentaţie, fără văicăreli şi doar atunci când era absolut necesar. Cineva a vrut să-i ofere o carte şi l-am auzit spunând: "Nu mi-o mai daţi, e păcat de ea, că nu voi mai avea timp s-o citesc." N-a mai avut timp nici să termine de scris ceea ce începuse. Romanul "Migraţii" îl publica în foileton pe site. S-a oprit în 9 februarie a.c., la captitolul 18. Când am văzut cum apăreau capitolele unul după altul, m-am bucurat, imaginându-mi că e semn că se simte bine. De fapt, era graba dată de apropierea sfârşitului. Când ştii că zilele-ţi sunt numărate, nu-ţi mai permiţi luxul amânărilor, tergiversărilor, tărăgănărilor şi al pierderii vremii.

     La Alba, când am ieşit din Sala Unirii, şi-a aprins o ţigară. "Tot mai fumezi?", l-am întrebat, evident nu pe un ton dojenitor. A dat din cap afirmativ, adăugând: "Oricum, nu mai contează!" Am evitat să-l privesc, am evitat să vorbesc altceva decât banalităţi. Doamne, suntem plini de banal! Un om îţi spune că urmează să moară, iar tu nu ştii ce să-i spui! Ne-am fumat ţigările în linişte, mi-a dat cartea lui "Totul pe alb", apoi ne-am pierdut în mulţime... Despre carte, i-am scris în timp ce o citeam, recunosc - de teamă că poate nu mai apuc. I-am spus despre textul care mă impresionase mult - "Ultima noapte a adolescenţei", unul dintre cele mai frumoase texte de dragoste pe care le-am citit. Mi-a răspuns doar atât: "E proza mea serioasă, nu?" Mai am cu autograf şi două cărţi de proză "neserioasă", adică umoristică: "A treia bancă" şi "Autorul".

     Aseară, târziu, am primit vestea printr-un e-mail de la Norică. Şi gata! Odată cu Laurenţiu, stins la 65 de ani, s-a dus o minte sclipitoare, un umorist şi scriitor de mare calibru, un om cu nobleţe sufletească şi curaj. Atâta doar mai am de spus: că a trăit cu bun simţ şi a murit la fel (aşa cum se întâmplă, de fapt), a trăit bărbăteşte şi a murit bărbăteşte. Ştiu că era credincios, dar era foarte discret cu asta. Îl rog pe Dumnezeu pentru odihna lui veşnică. Drum în Lumină, Autorule! Să-ţi fie totul pe alb! Şi eu te-am iubit!

                        Slobozia, 18 februarie 2015