"Maria cea fără de moarte" – de Gaby Michăilescu (I)

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

„Din prima seară când ne-am cunoscut, nu ne-am mai dezlegat inimile…” (Gaby Michăilescu)

Recomand o carte absolut fermecătoare şi tulburătoare: „Maria cea fără de moarte” (dedicată marii artiste şi om de o rară generozitate Maria Tănase), autor Gaby Michăilescu (impresarul său), acesta, la rândul lui, om de o aleasă nobleţe sufletească şi având o erudiţie rară. Cartea a apărut la renumita şi serioasa editură EIKON, Cluj-Napoca, în anul 2013, directori editură: Valentin Ajder şi Vasile George Dâncu.

Aş fi scris despre carte o mie de cuvinte, dar ce aş fi putut scrie eu mai frumos decât a făcut-o autorul, decât au făcut-o personajele sclipitoare care populează cartea (căci nu e vorba numai de Maria Tănase, desigur apar şi altele), decât a făcut-o istoria însăşi. Zic doar atât: dacă doriţi să vă mângâiaţi sufletul cu poveşti adevărate despre oameni rari, aleşi, parcă „scăpaţi direct din mâinile lui Dumnezeu” (cum mai spun eu despre unii), citiţi această carte (comanda la editura Eikon) care costă cât un pachet de ţigări, dar valorează cât o ladă de zestre (spirituală).

Pentru edificare, dar şi pentru că poate unii nu-şi vor lua cartea, voi lăsa pe autorul ei – Gaby Michăilescu, impresarul Mariei, să vorbească, eu nefăcând altceva decât să dau citate din carte, din fragmentele care m-au impresionat cu deosebire. Dar toată cartea merită citită de la un cap la altul, aproape nu-ţi vine s-o laşi, iar când se termină îţi pare rău.

Pe coperta a IV-a citim tulburătoarea mărturisire a autorului:

„Din prima seară când ne-am cunoscut, nu ne-am mai dezlegat inimile.  O străfulgerare de iubire în creştet comun, pe armonii şi vise, rămasă pe vecie. Nu ne-am mai despărţit zi şi noapte; dimineaţa, prânz şi seara… I-am fost impresar până la sfârşit. Cu toată dăruirea sufletului meu, fermecat de măreţia cântecelor sale, călătorind după lumina care-o radia – stea din carul mare. Am fost lângă ea, descifrându-i şi cel mai infim geamăt, aşa cum mi-a fost dat să fiu impresar şi al altor scăpaţi din hăţurile divine – Iancu Brezeanu, Mania Antonova, Iancovescu, Goangă, Birlic, constelaţie genială, de care scenele noastre duc atâta dor. Realizaţi: tulburătoare, unică şansă! La ea fac apel acum când încerc, cu slabe puteri, să redau ceva-ceva, câteva fărâme din grandiosul unicat românesc care rămâne Maria Tănase. N-a fost o alta să-i semene… Încălecând secolele, venită foarte de departe, din adânc de neam. Fascinantă apariţie, de miracol, nedesluşită în totul cât fost-a să ardă, doinind. Un început şi un sfârşit de cântec românesc…”

Din cuprins, în ordinea apariţiei în carte:

„Miracolul muzicii” (dintr-un interviu cu M.T)

„- Care a fost cea mai înaltă emoţie pe care ai trăit-o în legătură cu muzica?

- Cântam la Spitalul Polizu pentru răniţi. Între cei evacuaţi din focul luptei, a căror sfântă jertfă făureşte dăinuirea eternă în lume a existenţei româneşti, se afla unul care-şi pierduse cunoştinţa, fiind de trei zile în transă. De tot atâtea zile, nu scosese nicio vorbă… Dacă-i dădeai un hârdău cu mâncare, îl mânca… Avea o leziune la creier. Încep să cânt. Şi pe loc, pe fuiorul melodiei, îşi aminteşte… câţi ani are, că e din Dâmboviţa, că… Doctorii se crucesc în faţa miracolului.”

„Supremă, excesivă dăruire”

„N-a avut stimă de bani. Risipitoare, chiar depravată, ca Leonard şi leită tatălui, putea să aibă oricât, şi a doua zi n-avea de ţigări… Dovadă: a câştigat cât a vrut; am apucat-o cu două piane în casă, două maşini, două sufragerii, trei haine de astrahan – negru, gri, maro – haină de hermină, solitari; şi a sfârşit cu ce era pe ea şi în ladă… Greşesc cei ce cred că artiştii mari capitalizează. L-am apucat pe Ivan Mosjoukin, cel mai mare artist al lumii în filmul mut, îngropat, la Paris, cu droaga Primăriei, după ce câştigase averile pământului. Nu societatea poartă vina. Maria dădea tot după ea. La sfârşitul unui triumfal turneu în Bulgaria, la socoteli, a lăsat toţi banii care i se mai cuveneau delegaţiei, bulgăroaicei care o însoţise. Revenită fără para chioară, în chiar ziua sosirii a trebuit, ca să-şi plătească chiria, să fac matineu şi seara tocmai la Oneşti, la circ, la Bombonel, unde seara, o furtună dezlănţuită era cât pe-aici să surpe coşmelia peste noi. Ca să fim dimineaţa în Bucureşti, imediat după spectacolul de seară am revenit la mişcare, staţia pricăjită neavând pe peron vreo bancă pe care să şezi. Ilustra scumpă cântăreaţă, care venise din turneul peste extenuant din Bulgaria, adormea pe ea, ferfeniţă. Încercând să facă glume cu impiegatul de serviciu, îi cădea capul pe masa cu condici şi telefoane… Răpusă, ridica din când în când, cu mare efort, capul, care revenea la loc, pendulă oprită în caligrafia intrării şi ieşirii trenurilor. Niciodată nu am simţit-o lângă mine mai obosită. În drumul spre dimineaţa oraşului lui Bucur, Maria a visat adânc, neîntoarsă, pe genunchii mei, ca de atâtea ori… În turneul din Iugoslavia, cu Nicu Stănescu primaş, la ultimul concert la Sala Congreselor de la Belgrad, a dăruit costumul ei naţional Iovancăi Borz Tito, soţia conducătorului ţării prietene. O raritate de costum, marcat de nobleţe, pentru care colindase toate provinciile româneşti, să-i fie pe plac, să corespundă rafinamentului care-o caracteriza. Lăsându-se în voia sufletului ei, altădată, după ce a ghiftuit la „Capşa” o amărâtă fată de balet, pe care o ghicise înfometată, a luat-o cu ea acasă şi, deschizând şifonierul, îndesat mai mult cu toalete de scenă, i-a precizat drăgăstos:

-         Alege-ţi trei rochii. Care-ţi plac… Sunt ale tale!

Îmbujorată de emoţie, fata a încercat să se împotrivească, însă Maria i le-a făcut boccea şi cu ele a dat-o pe uşă afară…

-         N-are decât să le vândă, mi s-a adresat mie, care demult nu mă mai miram de nimic în ceea ce-i privea extravaganţele… Dar să nu uit: două din rochii nu le pusese nici măcar o singură dată la teatru.

Uzând de popularitatea ei, într-adevăr miraculoasă, a făcut bine cu carul. Nici un alt artist n-a alergat atâta pentru alţii şi aşa de puţin pentru propria chiverniseală. Neputând fi refuzată – avea din născare această certitudine – a obţinut locuinţe pentru cei lipsiţi, medicamente bolnavilor, ajutoare şi pensii la bătrâni neajutoraţi, burse pentru studenţi, facilitând intrarea în şcoli şi universităţi atâtor însetaţi de lumina învăţăturii. Superbă dăruire, dezinteresată!

Curse făcute pe la autorităţi cu maşina de piaţă, cu nea Nicolae, şoferul, la care într-o vreme rămâne datoare 18.600 lei. Să fie onoraţi, alt turneu; eu m-am dus învârtindu-mă pe rută şi ea a venit din urmă, să cânte cutremurător binele pe care-l făcuse, care-i fericea existenţa…”

Impunea respect faţă de artă

„Măre când Maria era îndrăgostită, cântecul ei se înălţa la nişte altitudini ameţitoare. Nenorocoasă în mariaj. Foarte des exagera la culme, de farafastâc; şi netoţii preluau ca atare… N-a modificat cântecele, ca alţii, şi le-a cântat ca la sursă, ca la mama lor. În felul acesta a apărat patrimoniul folclorului adevărat, culegătoare şi creatoare, aşa cum o mai făcea Harry Brauner, împătimitul, cel care a constituit sfatul prietenesc în începuturile Mariei.

Lumea nu ştie că nostalgica Romanţă bănăţeană „Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du…” este compoziţia ei, muzica şi cuvintele.

Ca să facă bucurie bucureştenilor, într-o noapte de revelion, cu maşina după ea prin troiene, cântă în 14 localuri! Încheie dimineaţa la „Capşa”, unde, după noaptea fosforescentă, găseşte clientela cam deteriorată, în cămăşi şi fără cravată. Refuză să cânte, obligând ţinuta de rigoare:

-         Toată lumea la punct, haină şi cravată!

Şi, în timp ce afară viscoleşte ca la pol, doinirea ei, epitalam pentru supusele suflete, încremeneşte timpul în pereţii bătrânului local de la 1852…”

„Româncă până-n prăsele – cu cuţitul la chicior!"

„Punea de copilă urechea la pământ şi asculta frământările adâncurilor, neîndoios ale neamului. Singura care nu şi-ar fi părăsit în ruptul capului ţara.

Când Ben Smith – regele aluminiului pe lume – îndrăgostit de ea, i-a garantat toate satisfacţiile şi i-a trimis la Genova biletul de vapor împreună cu un consistent cec, e adevărat că ea s-a transportat până în portul italian, însă, ascultând de crezul strămoşesc, a fugit înapoi acasă, dând de-a azvârlita cu tot ce-ar fi urmat, lăsând miliardarul cu buza umflată…

La fel, la New York, în 1939. Tot ce se povesteşte sunt inexactităţi; dorul de ţară a determinat-o să renunţe la cinci contracte pe care le avea în America. Şi nu altfel la Istanbul, unde, după triumful cu manelele turceşti, i s-a propus să rămână definitiv în Turcia, cetăţeană de onoare, cercetătoare la institutul etnografic in Istanbul, angajament permanent la Radio Ankara şi o vilă pe insula Prinkipo. Avea 28 de ani. A dat bir cu fugiţii, oprindu-se la Constanţa, lăsând Taxim-ul lui Mişu Iorgulescu pustiit de regrete…

La fel în 1944, când semnasem cu ea un contract cu Mitti Goldin pentru A.B.C.-ul parisian. Frontierele deschise, lumea care încotro. Şi ne-am întors de la Vâlcea, după ce „eliberatorii” ne-au furat Packard-ul cu care efectuasem turneul la bon-vagon… ea s-a oprit la muşcatele poleite de soare, nimbate de turlele Văcăreştilor, nărăvită la aceeaşi apă adâncă a cântecului românesc, să-şi înece în ea aleanul de iubire de ţară, de strămoşeşti comandamente… Ca, mai târziu, supremă ironie – comunistul ministru de Interne, Drăghici, să nu-i acorde paşaport până la Praga. A pierdut turneul aranjat de celebrul pianist Palenicek, care ar fi scăpat-o de alte datorii, căci Maria, întocmai lui Millo, a fost datoare toată viaţa.”

Curajoasă apărătoare a folclorului românesc

„Altădată, la casa centrală a Armatei, este chemată să cânte la o recepţie în onoarea unui şef de stat străin, Sukarno. După doinirile ei mănoase de faimă românească, indonezianul, căsătorit şi el cu o frumoasă actriţă, doreşte s-o cunoască şi să o felicite. Ajunsă în faţa ilustrului oaspete, conducătorul ţării, Gheorghiu-Dej, o recomandă călduros: Maria noastră! Amabil schimb de cuvinte, în limbă străină, între musafir şi cântăreaţă. După care, profitând de moment şi că vizitatorul nu înţelege, Maria dă pe faţă un gând, care-o roade de mult, conducătorului nostru:

-         Tovarăşe secretar, dispune să nu ne mai facă de râs în străinătate toţi ţiganii irijaţi în ambasadori ai cântecului românesc…

          De gândesc bine, ea era îndrituită acestui deziderat; veritabilă ambasadoare şi pasăre măiastră a cântecului românesc pe unde trecuse: la Viena, odată cu primele imprimări, la New York, Paris, Londra, Istambul, Sofia, Belgrad…

          Seara, îi dau telefon să văd dacă a ajuns acasă, la locuinţa din Calea Victoriei, nr 2, etaj 5, unde la intrare, în dreapta, trepida frecventatul bar „Lescenco”, după numele experimentatului cântăreţ rus. Îmi răspunde chiar ea:

-         Hai încoace, am multe să-ţi torn… Dar ai grijă, treci pe la „Capşa” şi adu câteva linguriţe de zahăr, să facem câte un ceai. A sosit, mai ştii, înfometat, Jean Georgescu (e vorba de regizorul de film) şi trebuie hrănit într-un fel, cu ceva… Hai, vino încărcat! Te aşteptăm.

       Şi aparatul se închide. Şi eu, în clipa aceea nu mai înstărit, (…) îmi scotocesc buzunarele să dau toată averea după mine Casei Capşa, pe ceva zahăr, câteva feliuţe de pită şi un dărab de brânză, să meargă fiertura mai cu spor… (…)

       Nerăbdător să aflu mai exact din ce a consistat altercaţia dintre marea cântăreaţă şi secretarul partidului, mă grăbesc s-o întreb pe cea care trage ţigară de la ţigară, să se răzbune:

-         Şi ce a fost, Mario?

-         Important e că am spus conducerii de stat să termine odată cu toţi ţiganii, trimişi în cârduri, în străinătate, drept ambasadori ai minunatului nostru folclor, ţigănit, batjocorit. Am avut norocosul prilej să i-o torn personal chiar lui Gheorghiu-Dej.

-         Şi el ce ţi-a răspuns?

-         "Asta nu te priveşte. Regimul nostru ştie ce face – vezi de altceva!"

Şi pişcată pe limbă:

-         S-o creadă el!

Pricepând debordantul curaj al Mariei, în strânsă legătură cu divinitatea, îi dau pe faţă adevărul adevărat:

-         Ai încurcat-o complet, Mario!

-         Cum asta?

-         Păi şi el e tot ţigan, transplantat de la Bârlad la Moineşti-Comăneşti.

Copiosul dineu terminat, Maria se arată cât de cât mulţumită că totuşi dăduse în vileag supremul ei gând întru apărarea eternului cântec românesc, chinuit cu şoşeli şi momeli şi obscene ingrediente de tot felul, de toate baragladinele încliftate în ilic, în cămeşi cu râuri, în sfântul port naţional…

                Sardanapalic memorabil ospăţ Maria Tănase, după înfruntarea conducătorului ţării!”

     

(urmează...)