Partea a III-a AICI
Lecţia Mariei
„Plouând cu
oferte din toate părţile, Maria Tănase n-a cântat la o nuntă toată viaţa.
Singura. În privinţa asta rămâne memorabilă straşnica lecţie ce mi-a servit, eu
fiind mai îngăduitor. Făceam un turneu cu „Doina Argeşului” de la Piteşti, ca Maria
să-şi poată achita datoriile, treizeci şi şapte de mii de lei. Eu înainte, cu
organizarea, ea din urmă, cu spectacolul. Numai după câteva zile, ajuns la
Drăgăşani, în piaţa orăşelului, încărcată de rod, în timp ce pe un pălan prind
un afiş cu chipul adoratei cântăreţe, intră cu mine în vorbă un domn impunător
şi grav:
-
Probabil, dumneata eşti impresarul…
-
Da, îi răspund echivoc.
-
Îţi fac o propunere, care nu văd de ce
n-ar surâde doamnei Maria Tănase…
-
Adică?
-
În ziua când jucaţi aici, are loc nunta
fetei mele. Vreau să vie să cânte,
după
reprezentaţia de seară, două-trei bucăţi, ca invitată. Ar fi o mândrie pentru
familia mea. Pentru acest deranj, îi ofer douăzeci şi cinci de mii de lei.
Am simţit capul
că-mi vâjâie. M-a apucat ameţeala. Şi, fără să gândesc în vreun fel, am răspuns
răspicat:
-
S-a făcut, domnule.
Chiar
după-amiază am „umflat” banii. Îmi ziceam: lovitură, exclus să n-accepte, două
cântece douăzecişicinci de mii de lei! Aproape rezolvate datoriile de la
Bucureşti. Şi cu primul tren am şters-o la Piteşti, făcându-mi radios intrarea
în cabina protagonistei, la finalul spectacolului de seară.
După pupături,
îi pun teancul de bani în faţă, pe măsuţa de machiaj.
-
Ce-i cu ăştia?...
-
I-am găsit în stradă… la Drăgăşani. Sunt
ai tăi! Scapi mai repede de datorii.
-
Bravo! Halal noroc! Sper că nu trebuie
să fac ceva pentru ei…
Pauză,
semnificativă… După care îndrăznesc:
-
Cânţi numai două cântece… Nu lăutăreasă,
ca invitată de onoare la o nuntă. O familie care te iubeşte.
-
Nuntă?!... (Urlă îngrozitor, după ce îmi
aruncă banii în cap.) Nesocotitule, cum de ai luat banii omului?...
-
Eram sigur că te conving.
-
Convingi pe moaşe-ta! Nuntă?!... Să n-am
de pâine şi nu cânt la nuntă…
M-a
forţat, obosit cum eram, să plec imediat cu primul tren înapoi. Când am bătut
în zori la uşa care-şi făcuse speranţe şi, cu ciudă, am restituit neatinsa sumă
încredinţată, nababul a hohotit, filosofând:
-
Nebuni mai sunt artiştii!
Replica
nu i-am mai spus-o Mariei.
Scrisoarea lui Gaby către Maria, când
află că aceasta este bolnavă şi i s-a recomandat renunţarea la scenă
„Precis, fără dubiu, îmi vine în
minte finalul disperatei depeşe: „Oamenii
sunt cu tine şi cu al tău cântec nemuritor! Astă alarmantă scrisoare o socotesc
de mare rost între noi. Se potriveşte ca o legătură de viaţă pe care o doresc
şi te vreau înapoi la scenă.
Îmi
amintesc că gulerul ridicat la pardesiu de către Leonard avea, atât pe scenă,
cât şi pe stradă, poezie, fantezie, răsfăţ, într-un cuvânt rafinament divin. Enorm,
în totul, semeni cu el. Leită lui. Şi el, soartă tot maşteră. Vă întâlniţi în
puzderie de puncte comune. Aţi fi putut fi divin duo în viaţă, mai ales că,
asemenea ţie, îşi dădea cămaşa după el… Erai mult prea copilă să-l fi apucat.
Îţi va fi hotărât dat să-l întâlneşti pe nesfârşitul drum, în nemărginire… (…)
Mario scumpă, fie ca în această blagoslovită primăvară ce-ţi plânge suferinţa,
soarele ei să-şi facă cuib în inima ta vrăjită! Acolo unde eşti, îl ştiu pe
Dumnezeu cu tine. Cu bunătatea ta, cu albul Lui imaculat, pe mărinimia inimii
tale încercate, în noapte mă rog Lui să-ţi vegheze cald tămăduitor suferinţele
fizice, care sunt şi ale mele.
În
clocotul sângelui meu e tot trecutul nostru, drumurile, aspiraţiile,
primăverile, liliacul lor pe care îl trimit să-ţi grăiască pe câmpul smălţat de
Dumnezeu, al cântecelor tale nepieritoare.
Te
aştept ca-n alte primăveri, să plec cu ele şi cu tine la drum. Trimit primăvara
cu alaiul pomilor înverziţi, înfloriţi, să te îmbrăţişeze cu căldura florilor
ei.
Pe
patul de suferinţă, cum mă rog eu pentru tine, roagă-te să ţi se ivească
Christ, singurul care ne poate izbăvi, fiindu-i în seamă şi putinţă să ne scape
de suferinţe.
Al
tău frate de suflet, care o dată în plus îţi aminteşte, fiind la drum cu tine,
de noianul de ovaţii ce au plutit pe simţirea ta, de la Nistru pân’ la Tisa,
întru Eminescu! Al tău, îndurerat, Gaby. Mai, 1963, Bucureşti.””
Dorinţe testamentare ale Mariei Tănase
„Pe un drum secetos, dornic de apă, să se scobească adânc o fântână
pentru drumeţii însetoşaţi… Doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor celor pe
care i-am cunoscut, chiar dacă unora li s-a părut că le-am stat greu în cale…
Ritualul
înmormântării să fie cât mai sobru. Aş vrea ca mama să nu afle de moartea mea,
să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament… Mulţumesc
conducerii ţării, căreia îi port recunoştinţă pentru înţelegerea manifestată
faţă de mine…”
„Luceafărul de seară, reflector
aprins în superbii ochi verzi ai Mariei. Încremenirea vântului hoinar, care
cândva se iubise cu ea… Lăcrimează microfonul, rămas de ea şi de sufletul ei,
orfan pământean la margine de drum, lângă o troiţă de ţară… Între Oltenia şi
Făgăraş, o cruce se lasă peste ţară! Pe Mureş, pe Olt şi pe Târnave plouă
abundent cu lacrimile cerurilor nalte!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu