Între două lumi

Gânduri dulci-amărui

“Uite, e seară/ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi/ ca un miros sfios de iarbă tăiată…” (Lucian Blaga). Sufletul satului. L-am simţit cândva. Poate, dacă-mi dau voie (cum îmi spune cineva: dă-ţi voie!), l-aş putea simţi şi acum, fie aproape, fie departe de sat. E drept, nu prea ne dăm voie ori poate am uitat. Am uitat să simţim.

Dar oraşul? Oraşul are suflet? Şi dacă are, unde, cum, când îl poţi simţi? Satul îl simţi respirând în iarba tăiată, în viţa de vie aşteptându-şi culegătorii, în brazda plugului, în … Carul mare. Oraşul unde-i? Betoanele au viaţă?

          Îl caut. Sufletul satului îl caut în orice mi l-ar putea aduce aproape. Bunăoară în lanurile de rapiţă sau de floarea-soarelui. În drumul meu spre şi dinspre serviciu, trec pe lângă un lan de floarea-soarelui. Mă umplu privind atâta frumuseţe. Iată satul! Pe partea opusă, oraşul îşi prezintă oferta cum poate: „fetele”. La plecare, le văd mereu, câte una sau câte două, în acelaşi loc, într-un refugiu-parcare. Uneori, se-ntâmplă să fie şi dimineaţa. Zâmbetul adresat florii-soarelui mi se şterge automat. Mă întristez că există tinere nevoite să-şi vândă trupul într-o ţară de vânzători de suflete şi de neam. Mă întristez că acestea sunt numite adeseori „curve”, când adevăratele curve umblă-n limuzine (avioane) de lux, fac paradă de toalete de mii de euro şi schimbă genţile/ cravatele ca pe chiloţi (şi ăia, pesemne, de sute de euro). Şi nu, nu vorbesc de cei ori cele care-şi câştigă cinstit banul şi îşi permit astfel de luxuri (bravo lor! Îi admir), ci de aceia şi acelea care sfidează bunul-simţ şi fac paradă de bogăţie (adeseori de prost gust) pe banii luaţi cu japca de la gura poporului sărăcit. Curvele nu stau, fraţilor, pe Şoseaua de centură (şi-apoi, să fim înţeleşi, câtă vreme există cerere, există şi ofertă!), ci în instituţiile care – chipurile – ne conduc, adică da, ne conduc spre deznădejde şi pieire. Sunt pline parlamentul şi guvernul de curve! La preşedinţie, mă gândesc c-or fi mai puţine. Auzi vorbă (să plângi sau să te tăvăleşti de râs?): prima doamnă! Adică ce? Prima care împarte patul, gloria şi banii cu unul care, împreună cu mulţi alţii ca el, pun umărul la umilirea noastră a tuturor, care ne alungă tinerii în străinătate şi tinerele pe şoseaua de centură? Şi bineînţeles că doarme liniştită, iar zâmbetul nu-i e tulburat de nimic. Cred că se-nţelege cum ar trebui să fie numită. Tot prima. Eu aş numi-o doamnă mai degrabă pe cea care se trezeşte devreme şi merge să prindă loc în parcare, doar-doar i-o pica vreo bucată de pâine (că şi de pe seama amărâtelor ăstora, tot unii catalogaţi drept „doamne” şi „domni” se îmbogăţesc), care ştie preţul pâinii şi-şi numără banii pe degete. Ori dacă-i musai să o numim „curvă”, apoi aceea-i una cinstită: se vinde doar pe sine, nu şi pe alţii, la pachet. Dar nu despre asta era vorba.

          Dar despre ce? Poporul acesta n-a fost niciodată bogat (au avut alţii grijă!), dar măcar a avut demnitate. Onoarea, iată ceea ce lipseşte, de la nivelul cel mai înalt, până în straturile de jos. Deunăzi, un „domn” pe la vreo 70 de ani, care în vremurile apuse a ştiut „să se descurce”, voind să afle cu ce mă ocup la serviciu, nu m-a întrebat ce fabricăm, cum se fabrică, la ce foloseşte etc, ci dacă „se poate face vreo învârteală”. Marea învârteală, asta ne macină pe noi. Dacă-i răspunzi că nu te interesează aspectul, că toată viaţa n-ai ştiut decât să înveţi şi să munceşti, după priceperea ta, mergând cu legea, nu pe sub ea, te încadrează ori la proşti făcuţi grămadă, ori la prefăcuţi. Şi-atunci nu-i mai bine să dai cu ei de pământ? Nuu, că nu-i frumos, tu eşti om cu educaţie, nu un nesimţit, nu-ţi permiţi să cobori atât de mult, ba încă mai suntem şi buni creştini şi nu trebuie să judecăm. E-adevărat, nu trebuie, dar nici să constatăm n-avem voie? OK, nu judecăm. Atunci să stăm capră, să ne-o tragă toţi cum, când şi pe unde vor! Că oricum ne-o trag, şi cu şi fără voia noastră. Şi, după aia, tot noi să fim numiţi curve. Dar nici despre asta nu era vorba.

          Dar despre ce? A, da, sufletul satului. Citesc la Augustin Mocanu („Între sat şi oraş”): „Vara eu umblam desculţ, numai duminica la biserică şi la joc îmi luam ceva în picioare să nu mă râdă lumea. Tata nu putea să umble desculţ, îl ardeau şi usturau tălpile. Vara se încălţa cu nişte opinci uşoare de piele, dar de multe ori o păţea, că-i intra cine ştie ce în opinci şi-l supărau picioarele…” Povestea vine de prin anii ‘50. Ce mare lucru s-a schimbat? Ori, cum ar fi zis bunica: Da bine, barem, că ne-am mai încălţat! Va să zică, s’tem mai încălţaţi ca-nainte!

Slobozia, 24  iulie 2015