Banii

 Gânduri dulci-amărui

Nu, nu voi ține un discurs despre cum se fac banii, nici cum se administrează (mai degrabă m-aș pricepe la cum se cheltuie, dar nici despre asta nu voi vorbi). Dintotdeauna m-a intrigat modul în care se cerșesc. Și trebuie să recunosc faptul că inventivitatea cerșetorilor e, uneori, de invidiat. Nu zic de cei specializați, instruiți (vezi filmul „Filantropica”), ci de aceia care sunt pe cont propriu, cum ar veni, „liber profesioniști”. Uneori le dau, alteori nu. Cel mai des dau acelora care nu-i cer, dar se vede clar că îi așteaptă. Calitatea pe care o apreciez cel mai mult la un om, fie el din „high-life” sau de la colț de stradă, este bunul-simț. Invers, trăsătura de caracter pe care o urăsc de-a dreptul e nesimțirea. Și, vorba aceea, nesimțiții nu sunt mulți, dar sunt peste tot. Din nefericire, îi afli în toate clasele sociale, de vârstă, indiferent de școli, titluri sau conturi în bancă. Dar să revin la cerșetori. Spuneam că dau cu dragă inimă celor care nu cer. Nu e corect să încurajăm cerșetoria, știu, dar mă gândesc că, dacă un om a ajuns într-o astfel de situație, nu e chiar un fericit. Am însă și faliții mei cărora mai degrabă le-aș trage una peste bot, când îi văd cum sunt de insistenți. Și totuși, de vreo două ori, le-am dat și acestora, numai să scap de imaginea lor mizerabilă, atât la propriu, cât mai ales la figurat.

          Azi, ieșind dintr-un magazin, cu două sacoșe care-mi lungeau mâinile ca la cimpanzei, chit că eram cocoțată pe niște tocuri care abia mă mai suportau, neavând așadar nicio mână liberă cu care să mă manifest în ajutorul celor năpăstuiți (a se citi leneși; știu ce spun, tot mai multă lume se vaită că nu găsește oameni pentru muncă, de curând un coleg se plângea că de-abia a găsit trei inși să-i ajute la culesul viei, în condițiile în care le oferea 70 lei pe zi - ăsta-i salariu de inginer! - plus mâncărica și nelipsita licoare bahică), așadar în timp ce căram de sarsanale în drum spre mașină, un nespălat mergea în urma mea cu mâna întinsă, strigându-mi din urmă: „baaaani!” Bani în p... mă-tii! (asta am zis-o doar în gând, întrucât la halul în care arătam, se presupunea c-aș fi fost o doamnă. Și chiar sunt, atunci când am cu cine, în rest îmi cam aduc aminte c-am fost crescută pe maidan și cunosc destul de bine și limbajul maidanezilor, așa că bine-ar fi să nu fiu provocată!). Așa... eu mergeam și-abia mai suflam, ăla-n urma mea „Baaani!”, de parcă era o placă stricată. Ajung la mașină, deschid cu chiu cu vai ușa, trântesc cu năduf sacoșele-n spate și-i strig ăluia care se-apropiase periculos de mine: „Bani, hai? Dar sacoșele n-ai putut să mi le iei din mâini! Toți vrem bani! Eu muncesc pentru ei. Tu ce faci?” Ce m-oi fi apucat să-i țin unui retardat teorii marxist-leniniste, nu știu. Că el tot așa mi-a răspuns: „baaani!” Și cred că nici nu mi-ar fi plăcut să-și pună labele murdare pe sacoșele mele, dar ar fi fost suficient să văd gestul, ca să-mi sară banii din poșetă. În fine... văzând bancherul că mă încrunt fioros, s-a cam depărtat de mașină. În timpul acesta, aud niște râsete care veneau dinspre doi inși care sprijineau un zid. Dau să urc în mașină și parcă nu mă lasă inima să plec și să las retardatul fără satisfacția câștigului meritat. Mi-am adus aminte fraza pe care am citit-o cândva și pe care mi-am propus să n-o uit: „Spuneți că urâți șerpii cu clopoței. Dar v-ați întrebat ce ați fi fost dumneavoastră, dacă părinții vă erau șerpi cu clopoței?” Păi da! Ce naște din pisică, șoareci mănâncă, iar ce naște din șarpe cu clopoței... clopoțește. Iar ce naște dintr-un biet amărât, strigă cât îl ține gura „baaani!” Îi mulțumesc lui Dumnezeu că părinții nu mi-au fost nici pisici (să mor de foame, șoareci n-aș fi mâncat!), nici șerpi cu clopoței, nici... Îl strig pe Rockefeller al meu și nu ratez ocazia să-i mai țin o lecție de utopie marxistă, în timp ce-i întindeam leul: „Poftim, ia bani! Dar, data viitoare când mă vezi, să faci bine să-mi iei sacoșa din mână!” Rockefeller ia banii, îmi mai mângâie o dată auzul cu refrenul lui preferat („baaani!”), eu îi mai fac o trimitere la origini (tot în gând) și, după ce scăpăm eu de el și el de mine și de Marx, aud râsul ălora doi și mai tare: „Hă, hă! Poate data viitoare o să vă ia sacoșa din mână... de tot!” Deodată mă destind și-mi vine și mie să râd și dau răspunsul celor doi susținători ai zidului: „Excelent! Bine punctat!” Urc, bag marșarier, cu grijă să nu-i iau lustrul lui Mister alter-ego al lui Isărescu (mă gândesc că, la fel, și domnul Guvernator strigă chiar și-n somn: „baaani!”, chiar și când vrea să-i ceară nevestei de mâncare sau te miri ce chestie) și mă gândesc: uite, d-aia îmi iubesc eu poporul, că până și ăi de sprijnă zidurile reușesc să pătrundă multiplele sensuri ale limbii române și să le-ntoarcă pe toate părțile, făcând dintr-un moment dramatic, cum se presupune că era confruntarea mea ideologică și inutilă cu sus-numitul, un motiv de amuzament. Dacă și la muncă am fi la fel de zeloși, cum suntem la umor, tare departe am mai fi!

          Și-acum, fiindcă tot m-am pornit la temă, mi-am amintit că anul trecut, la Bârlad, am pățit-o și mai rău. După o lansare de carte, stăteam cu două prietene la o terasă și înfulecam câte-o pizza. Lângă masa noastră, dincolo de gard, apare nelipsitul zdrențăros al localurilor. Cum nu suport să mănânc nici dacă se uită un câine la mine, fără să-i dau și lui o bucată cât de mică, îi întind și ăstuia o felie. Mă refuză vehement și urlă că el vrea bani. Ca să nu-mi stea pizza în gât și să nu-mi crească glicemia și colesterolul la cote alarmante, îi întind un leu, cu indicația precisă: „Ia-i și cară-te!” La care „mațe fripte, coate goale” ce credeți că face? (Mă sufoc și-acum când îmi amintesc). Îmi zvârle banii peste gard, adăugând cu dispreț: „Ia-ți, fă, banii înapoi, că nu-mi trebuie!” Mă rog, eu de unde să știu că voia bani de-un Merțan? Îi spun prietenei lângă piciorul căreia căzuseră: „Apleacă-te și dă-mi-i, că mie-mi trebuie!” Iar lui mațe-fripte îi adresez un elegant: „Atunci poate-ți trebuie un scaun în cap!”, și mă și ridic făcând gestul de rigoare, pe care însă n-am mai apucat să-l duc la bun sfârșit, că a dispărut de parcă tocmai luase o poțiune magică din „Harry Potter”, care-l făcea invizibil.

          Probabil, în prostia mea, voi continua să dau bani cerșetorilor. Dar acelora care își vor permite să-mi disprețuiască banii, aruncându-i peste gard, am să le dau - ca bonus - și vreo două scaune în cap. Să se poată spune și despre ei că sunt oameni cu scaun la cap. Sau, dacă vreau să fiu ceva mai blândă, aș putea numai să-i compătimesc, ca-n epigrama lui Sorin Beiu:

Compasiune

Un cerşetor cu voce stinsă
De sărăcia lui se plânge,
Zgârcitu-i vede mâna-ntinsă
Şi... compătimitor i-o strânge!

Cu ușa, adaug eu :))

Slobozia, 20 septembrie 2015

Pictură de Nicolae Grigorescu