Gânduri dulci-amărui
Când vine toamna, parcă o liniște se-așterne peste lume.
E ca o-mpăcare cu oamenii, cu natura și cu Dumnezeu. Un pact de neagresiune cu
tine însuți și toate ale tale: trecutul, viitorul, iubirile irosite, cele
visate, cele neîmplinite...
Căderea frunzelor - un exercițiu de
smerenie. Cad și se lasă călcate fără proteste. În lumina care se cerne prin
crengile copacilor, totul în jur capătă un aer de blândețe, de respirație în
voie. Ești fericit și nu știi de ce. Te simți vinovat de atâta fericire căreia
nu-i afli explicația. De parcă fericirea ar avea nevoie de circumstanțe
atenuante. Și totuși, și totuși... Te lași cuprins de nostalgie, de tristețea
scurtării zilelor, de răcoarea dimineții. Tinzi, mai mult ca oricând, să-ți
numeri anii, de parcă anii tăi s-ar număra în toamne, să-ți socotești
pierderile, dar nu cele materiale: cine s-a mai dus, cui ai mai tras zăvorul,
câtor le-ai mai tras oblonul sau pentru cine n-ai mai deschis ușa inimii.
E-un
sentiment paradoxal de plenitudine și de golire, totodată. Acel intraductibil wabi-sabi japonez. Frumusețea imperfecțiunii. Vederea dincolo de
cele văzute. Înțelegerea dincolo de înțeles. Bucuria tristeții și tristețea
bucuriei (există și o tristețe a bucuriei!). Contemplarea în singurătate. Uimirea
în fața măiestriei Artistului care-a zămislit atâta minunăție. Și-n cele din
urmă, întrebarea rămasă fără răspuns: Cum ai putea să vindeci sufletul de
frumusețea culorilor toamnei?
Slobozia,
12 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu