Florentina Loredana Dalian

duminică, 29 noiembrie 2015

Bârfe de pe net


Ce vrăji a mai făcut „Expresul de ora 25”

 

Iată ce aflăm dintr-un articol din  Gazeta de Bistrița din 24 noiembrie a.c.: 

Răzvan Barbos voluntarul anului la secțiunea Arte și Cultură

 „Răzvan Barbos este voluntarul Asociației Tineri pentru Comunitate Bistrița din 2013, remarcându-se pentru talentul său artistic și pasiunea pentru teatru, pe care a diseminat-o în rândul altor voluntari, dar și a altor tineri din comunitate prin proiectele derulate în ultimii 2 ani. Mai mult decât atât, este o persoană foarte implicată și responsabilă, ducând la bun sfârșit orice activitate începută. În cadrul proiectului Tablou Uman, Răzvan a reușit să câștige simpatia elevilor, a profesorilor, dar și a părinților din cadrul școlii gimnaziale Budacu de Jos, prin pasiunea pentru teatru, prin profesionalismul și exigența sa, dar și prin simțul umorului. În mod uimitor, a reușit să transforme niște elevi sfioși și cu dificultăți de exprimare, în niște mici actori, dornici de a se afirma, de a fi admirați și de a-și împărtăși sentimentele prin teatru. În plus, Răzvan a dat dovadă de bun organizator și lider în organizarea spectacolului de teatru organizat în luna iunie la Centrul de Tineret Bistrița, când a fost pusă în scenă piesa „Expresul de ora 25″ de Florentina Loredana Dalian. Nu în ultimul rând, ideea sa de proiect a reușit să atragă finanțare din partea Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, aducând și un plus financiar asociației”, a declarat Hangea Cristina, Președinte Asociației Tineri pentru Comunitate Bistrița.

 

Ne bucurăm pentru tine, Răzvan.  Cât despre solicitarea acordului autorului nu poate fi vorba. Florentina Loredana Dalian e o tipă care a trăit acum două secole :))

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

„Cărțile, ferestre în ziduri”



Școala Profesională Scânteia, 27 noiembrie 2015





Jurnal de risipită






Loredana, dragă, n-ai vrea să vii odată și la Scânteia, la clasa unei profesoare tinere, Loredana Goțea, mi-a fost elevă, care vrea să organizeze la clasele ei o întâlnire cu scriitorii? Cred că merită și copiii de la țară să...” Nu știu de ce simte nevoia profesoara Mariana Tărăcilă să-mi prezinte atâtea argumente, că doar nu mă știe de ieri. Normal că merită și copiii de la țară, sau mai ales ei merită. Oricum, din unele puncte de vedere, sunt defavorizați față de cei de la oraș. Și-apoi, eu unde mi-am început pregătirea, nu la țară? A, sigur, există și varianta lui „am uitat de unde-am plecat”. Pentru ăștia am eu o vorbă, dar o voi spune altădată...

          Revin de unde am plecat. Sigur că am acceptat invitația, solicitând numai să fiu anunțată din timp. A venit ziua, Mariana m-a încurcat puțin cu mașina, mă anunță cu cinci minute înainte (deși cunoșteam aproximativ ora), fac spume la telefon, spumeg și în mașina Loredanei a mică (îi vom spune Lori, s-o deosebim), asta mică râde la volan, îi văd ochii tot un zâmbet în oglinda retovizoare și-mi dau seama pe loc că-i de-a mea. Pentru mine ăsta-i semnul cel mai clar că mă voi înțelege cu un om, dacă, văzându-mă prima dată în viață și atunci într-o situație de criză pe mai multe voci, el mai are puterea să râdă ori măcar să zâmbească. Îmi zic: „Iată, ce mai curajoasă! Alta, în locul ei, ar fi înghețat văzând că șterg pe jos cu cea care i-a fost mentor, întrebându-se ce-ar urma să-i fac ei.” Doamna Văceanu, din dreapta șoferiței, nu prea știe ce să creadă, nu m-a prins în pase d-astea. Mariana, vinovata, râde de se prăpădește la trăznetele mele, dar măcar ea mă cunoaște și știe prea bine că alea-s așa, ca o mângâiere pentru cei la care țin, că, în fondul meu sufletesc sunt o bleagă, numai bună să faci din ea ce vrei, dacă o lași să-și facă damblaua și să-și descarce năduful. Dar asta mică, oare chiar m-o fi „citit” așa, din prima? Parcă nu-mi vine să cred. Mă dumiresc ulterior, când aflu că ea îmi tot citise textele din cărțile împrumutate de Mariana, pe blog, le citise și elevilor la clasă, și, ca un bun profesor de literatură, care știe să citească și printre rânduri, știa demult cu cine are de-a face. Scrisul unui autor, dacă te-ai aplecat cu seriozitate asupra lui, e cel mai bun profil psihologic al său (asta în cazul în care nu e meschin în scriitură, încercând să pară altcumva decât este; dar sunt cazuri rare). 





          La școală, deja ne așteptau poetul Costel Bunoaica și doamna bibliotecar Mariana, doamna director al școlii și copiii, elevi ai celor două clase la care predă doamna profesoară Loredana Goțea, a VI-a B și a IX-a. Surpriza a fost domnul profesor de istorie Ion Cioranu, care e și poet, întâlnit și cunoscut din paginile revistei „Helis”. Am fost pentru prima dată la Scânteia. Mi s-a părut o comună frumoasă, curată, îngrijită. Îmi place că școala e „gard în gard” cu biserica. O întreb pe Lori: „Aici slujește părintele Daniel Ion Matei?” „Da - zice - e prietenul nostru.” Și-al nostru. Ne mai întâlnim la spectacolele în care concertează Corala, prin scrierile de pe blog, unde lasă semne pe facebook (Like și e de-ajuns să-nțelegi că cel care a apăsat un buton a rezonat cu ceea ce tu ai scris).

          În clasă, copiii ne așteaptă cuminței și atenți. Doamna bibliotecar - dusă prin multe școli - remarcă faptul că elevii de la țară sunt mult mai ascultători decât cei de la oraș. Există o anume sfioșenie, combinată cu-n soi de mirare, pe care la oraș arareori le găsești. Lori, care predă și cursuri de engleză la Ciulnița, ne spunea în mașină că are o relație foarte bună cu elevii, că o ascultă, o ajută, o iubesc. Nici nu mă mir, un astfel de profesor, care intră în clasă cu zâmbetul pe buze și nu-i dispare niciodată, e ușor de iubit și de ascultat. Îi spun că e unul dintre puținii profesori pe care i-am auzit vorbind atât de frumos despre elevii săi, care nu se vaită de ei cum fac cei mai mulți, de zici că le-a picat pe cap vreo năpastă. Mi-aș dori ca în sistemul de învățământ să existe NUMAI astfel de profesori care, pe lângă faptul că sunt bine pregătiți și au o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea cunoștințelor lor, prin felul de a fi, știu să găsească cheia către sufletele curate și sensibile ale copiilor și către mințile lor avide de cunoaștere. Care îi învață și alte lucruri decât cele din manualele tembele impuse de un sistem draconic de învățământ, care știu să le deschidă ochii - în cazul celor de română - și spre altă abordare a literaturii decât cea seacă, „disecantă” care trebuie predată la clasă. Îmi spunea (mi-au confirmat-o și ei) cât de încântați au fost și ce s-au mai amuzat când le-a citit textul meu „Miss Univers” („În care m-am regăsit și eu, parcă mă vedeam!”). Și nu numai atât. Câțiva dintre elevi (Laura, Andreea, Valentina, Mădălin, Diana, Elena și Silvia) și-au extras fragmente din cărțile poetului Costel Bunoaica, din cărțile mele: „Aceeași lună peste sat” și „Scrisori netrimise” și ne-au făcut o surpriză frumoasă, citindu-le, pe rând. După ce le-am spus și noi câteva cuvinte, doamna Laura Văceanu (originară din Bucu, actualmente constănțeancă, tot profesoară de română) le-a ținut o scurtă lecție de poezie japoneză (tanka și haiku). A recitat apoi poeme din Matsuo Basho, haijin emblematic, mi-a făcut surpriza să recite și un poem tanka pe care eu chiar uitasem că l-am scris și să le prezinte trei haiku-uri de-ale mele în power point, scrise demult și „aranjate” pe muzică și în imagini de Cornel Atanasiu. 








          Am oferit fiecărui elev prezent câte o carte din autori contemporani și am lăsat bibliotecii școlii romanul meu „Înainte de magnolii”. Doamna Tărăcilă împreună cu doamna bibliotecar (acțiunea s-a înscris celor din seria „Biblioteca vine la tine”) a dat vreo 5 cărți elevilor care au răspuns la niște întrebări, iar Costel Bunoaica a oferit fluturași cu poezii. La propunerea sa, noi, invitații ne-am ridicat în picioare și i-am aplaudat pe elevi, rămași cuminței și răbdători până la capăt. Sunt sigură că vor continua dezbaterile la o oră următoare când vor rămâne doar cu doamna lor, noi probabil intimidându-i. De fapt, Lori mi-a spus deja la telefon că i-au dat mesaje pe facebook, în care și-au exprimat bucuria și aprecierea pentru întâlnirea noastră. 








          Pe afișul care prezenta invitații, Lori scrisese: „Cărțile, ferestre în ziduri”. Costel i-a întrebat pe elevi cum „traduc” ei sintagma. Până la urmă, am convenit cu toții că o carte (vorbim de o carte bună, totuși) este ca o fereastră prin care intră lumina (lumina cunoașterii), o fereastră care te ajută să vezi „dincolo”, dicolo de zidul aparenței, al palpabilului, al realității imediate. Și - de ce nu? - o fereastră către libertate. 


Slobozia, 28 noiembrie 2015

Mulțumiri pentru inițiativă doamnei prof. Mariana Tărăcilă, pentru organizare și ospitalitate doamnei prof. Loredana Goțea și doamnei prof. Ancuța Gerea, directoarea școlii. Mulțumiri, de asemenea, tuturor elevilor prezenți care, din câte am înțeles, au participat pentru prima dată la o astfel de activitate.

Fotografii: Nicu Mihai. Mulțumiri!

video

Muzică și poezie, pe Axa Vieții

 

București, 26 noiembrie 2015

 

Jurnal de risipită

 

 



Uneori, doar uneori, îmi pun serios întrebarea dacă nu cumva sunt „pe alăturea cu drumul”, dacă n-am greșit cărarea ori dacă nu cumva ar trebui să-mi mai țin șezutul pe-acasă, cum fac oamenii așezați, domestici și cu... scaun la cap. Cum ar veni: ce cauți, femeie, după o zi de muncă, noaptea, prin ploaie, pe autostrada zisă a Soarelui, în Bucureștiul aglomerat, să bați la cap lumea cu poeziile tale, care poate nici nu sunt poezii? Da-mi trece repede, atunci când miracolul artei își face datoria, producând acea transformare care te determină să uiți argumentele logice de mai-nainte; îmi trece, mai ales atunci când oameni pe care-i văd prima sau a doua oară, ori chiar a mai multa, îmi dau semnale că n-a fost degeaba, când îmi vorbesc de emoția transmisă și de bucuria de a mă asculta. Îmi trece când, la rândul meu, mă umplu de emoția transmisă de alți artiști, prin muzică, prin dans. Arta e un drog, zică cine ce-o zice, dar măcar e unul care aduce foloase, nu pagubă. Evident, foloase în plan spiritual, că material nu poate fi vorba, cel puțin la un anumit nivel. Arta (artele) reprezintă modul nostru de-a ne oferi bucurie unii altora, într-o lume ce pare a avea din ce în ce mai puține de oferit, în ciuda tuturor progreselor de tot felul. E modul de a aduce oamenii împreună, la același numitor comun, în ciuda diferențelor de tot felul dintre ei. E miracolul care determină această ființă atât de egocentristă - omul - de a spune fără rezerve (chiar și fără cuvinte): „eu sunt tu”. Oamenii se întâlnesc și se recunosc în muzică, în dans, în poezie... 








          Ne-am întâlnit și noi, seara pe la 18:30, la sediul Asociației „Axa Vieții”, patronată de doamna Lucia Ovezea, care a avut inițiativa întâlnirii, a făcut prezentările și oficiile de gazdă. Publicul - nu mult (ploaia a ținut acasă și pe unii care ar fi dorit să vină), dar select, iubitor de muzică și poezie, s-a delectat într-o liniște desăvârșită, într-un spațiu intim, creând o apropiere și mai rapidă, cu muzica interpretată de Ioana Marin, cu a sa voce inconfundabilă, într-unul din minunatele ei costume populare, cu poeziile mele și cu ariile din opere interpretate profesionist de Cleopatra David care le-a făcut și câte o scurtă prezentare. De asemenea, doi tineri frumoși - Maria Popa și Laurențiu Lungeanu - au dansat cu grație pe muzică de tango argentinian. Toate având ca temă comună: „Dragostea nu moare”. Semnul că seara a fost reușită n-a fost dat numai de aplauzele sincere, de câte un „bravo!” strigat din inimă, ori de comentariile de după, ci și de partea mai specială a auditoriului pe care l-am avut (în premieră, vorba Cleopatrei): câinele și pisica Asociației. N-au lătrat, n-au mieunat, n-au zgâriat la ușă... Doar la primele aplauze pisoaica neagră ca noaptea s-a speriat puțin, tresărind, iar pe la o vreme cuțul cenușiu și flocos părea cam obosit, lăsându-se ușor pe o parte și cu boticul pe lăbuțe. Dar părea mai degrabă melancolic și emoționat. Parcă ce știm noi ce pricep aceste ființe? 

          Pictorul Valeriu Stoica, modest de fel, tace și mustăcește pe un scaun. Da-n licărul privirii lui, citesc satisfacția celui care lucrează din umbră, lăsând apoi lucrurile să se întâmple. Că doar el ne-a adunat în formația aceasta de trei (zic de Cleo, Ioana și de mine), așa cum a strâns pictorii și pictorițele, precum și alți artiști care-i gravitează în preajmă. Și eu, maimuță (dar am o scuză, că sunt născută în „anul maimuței”, după calendarul chinezesc), tot găsesc de fiecare dată câte ceva de bombănit la adresa lui. El mă rabdă, de parcă-ar avea vreun canon. Dumnezeu mi-a dat în preajmă oameni care mă suportă chiar și în situații în care nici eu nu m-aș suporta.
          Cleopatra a lansat tuturor îndemnul de a merge spre marea cultură, invitând oamenii la adevărata artă. „Ne găsiți la Operă, la Ateneu... existăm! Și existăm cu greu... Nu vă mai lăsați păcăliți de kitch-ul în artă!” Seara s-a încheiat festiv cu tort și „La mulți ani”. Mă întorc tot prin ploaie, urmărită de vorbele Luciei, Emiliei, Adinei, Corneliei, Mariei, ale domnilor prezenți, ale tuturor celor care s-au străduit ca seara să fie frumoasă, ei fiind, de fapt, o „familie” mai mare din care, pentru scurtă vreme, m-am simțit ca făcând parte și eu. Cuțul se mai apropie o dată de mine, ne luăm la revedere. I-aș scăpa o felie de tort, dar nu știu dacă are voie. Sau nevoie. Mă uit la el: bine hrănit, curat, alintat, și meloman pe deasupra, și mă gândesc la amărâții de căței de la serviciu: dihăinați de foame, în stare să-ți mănânce și punga din mână dacă nu ești atent când le dai ce le-ai adus, hăituiți de unii, alții, zgribuliți... „Când s-o-mpărțit norocu'...” Cam așa-i și la oameni. 







          „N-am mai ascultat de tare mult poezie”, îmi spune o doamnă. Maria, o silfidă, mă îmbrățișează și-mi spune și ea cât i-a plăcut. Eu mă gândesc că toată poezia mea nu face cât trupul ei suplu, armonios și plin de grație. Poezia tinereții și a frumuseții nu poate fi întrecută de nicio capodoperă. Mă las condusă până la poartă (deși n-am nevoie), de Laurențiu, cu care mă intersectez pe scări. Pare și el emoționat. Emoția bărbaților în fața poeziei mă impresionează mai mult, știut fiind că pe ei nu prea-i dai pe spate cu te miri ce siropoșenii. Trântesc poarta. Dincolo de ea, altă lume. Strada, cu trecătorii ei rari, grăbiți, plouați... Până la urmă, viața, cu poezia, muzica, dansul ei...





Slobozia, 27/28 noiembrie 2015