Gânduri dulci-amărui
Îi scriam ieri unui prieten într-o scrisoare (scrisoare,
da, pe coală albă, scrisă cu pixul, pusă în plic, timbrată și trimisă prin
poșta română și neelectronică; am vreo doi prieteni pe care-i ciupește
calculatorul și bine le face, că uite-așa ne mai amintim și noi ce-i aceea
scrisoare), îi scriam, așadar, după ce-l amenințasem cu iminenta corvoadă care-l
paște (scrierea unei prefețe pentru o viitoare carte cu texte umoristice), că,
dacă nu-și va găsi timp sau chef pentru asta, nu va fi nicio problemă, vom
rămâne aceiași buni prieteni, că doar prietenia e mai mult decât o casă de ajutor
reciproc. Mult mai mult! După ce am dat sentința, venită pe nepusă
masă, direct în pix, am zâmbit, de parcă nu eu aș fi scris-o și mai târziu mi-a
venit să cuget asupra ei.
Și mi-am
amintit că nu doar o dată am simțit oamenii considerând o relație de prietenie
exact așa, ca pe o casă de ajutor reciproc, un fel de pretext pentru micile/
marile trocuri în viață. Îmi dai - îți dau, sau, cum se glumea cândva pe seama
legii lui Ohm: „Ești om cu mine, sunt om cu tine”. Nici pe mine nu m-a ferit
păcatul de-a avea tendința unei astfel de abordări, la un moment dat; noroc că
mi-am revenit repede. Nu, n-am de gând să fac teoria prieteniei, să spun
lucruri gomoase și prețioase. Oricum, n-aș putea scrie niciodată nimic pe
această temă mai frumos decât a făcut-o Panait Istrati, să zicem, în „Mihail”.
Doar atât:
ori de câte ori mă gândesc la frumusețea unei relații de prietenie, prima dată
îmi vine în minte aceea dintre om și câine. Și mai cu seamă relația specială pe
care-am avut-o cu Ursa-Mare-Albă, cățelușa maidaneză a căminului P1 din Regie. Mă
conducea până la gura metroului din Grozăvești unde rămânea uitându-se după
mine. Apoi își vedea de treburile ei. O dată, m-am pomenit cu ea zgâriind la
ușa camerei, aflată la etajul III al clădirii, deși ea nu intrase niciodată în
cămin (dar nu mă mir că m-a găsit, de vreme ce câinele unui soldat din armata
lui Napoleon, care se rătăcise de stăpân la trecerea Berezinei, l-a aflat, după
un drum lung, tocmai în Italia). I-am dat mâncare, nici nu s-a atins de ea,
i-am dat apă, nici n-a băgat-o-n seamă, am provocat-o la joacă, dar ea stătea abătută,
lungită cât era de mare, în mijlocul camerei. Atunci am înțeles că i s-a
întâmplat ceva. Știam că are pui și am coborât cu ea afară, lângă clădire, unde
știam că și-i ține, dar nu erau. Îi mai scăpasem o dată de sub jetul furtunului
de hidrant. Așa găsise de cuviință diavolița de administrator să se distreze,
mai ales că nu-i suporta. Șobolanii care mișunau prin cămin n-o deranjau. Acum,
probabil mă urmărise și m-a văzut învârtindu-mă în jurul clădirii cam fără
rost. „Ce cauți?” „Cățeii Ursei. Nu i-ați văzut?” Mi-a răspuns cu-n rânjet
malefic, plin de satisfacție: „Caută-i în Dâmbovița!” Apa Dâmboviței curgea la
câțiva metri de căminul nostru. Cretină, cretină, dar a știut să mă-nvingă!
Avusesem anterior câteva meciuri verbale cu ea, din care ieșise cam șifonată.
Nu pentru c-aș fi fost eu prea deșteaptă, ci pentru că era ea suficient de
proastă. Nu aflasem pe vremea aceea zicala: „Să nu te pui cu prostul, că are
mintea odihnită!” Mărunțeii, „curajoși” din fire, nu te atacă niciodată direct,
când și-ar asuma riscul expunerii la consecințe, ci doar așa, pe ocolite, prin
ricoșeu, în absență și când nu te poți apăra. I-am întors spatele, să nu-i dau
satisfacția că mă încovoiasem sub lovitura ei mârșavă. Dar asta se întâmplase.
Puține au fost momentele în care m-am simțit mai neputincioasă. Tremuram și-mi
dăduseră lacrimile. Prietena mea, Ursa-Mare-Albă cred că mi-a simțit revolta și
neputința și, ca și când eu, și nu ea, aș fi avut nevoie de consolare, a-nceput
să-mi lingă mâinile, modul câinilor de-a mângâia. M-am dus în camera de cămin
și am zăcut, întinsă pe pat, căznindu-mă să pricep care-i motorul răutății gratuite
a oamenilor. Nici azi nu-l pricep. În timp ce animalele atacă pentru a se
apăra, pentru a-și apăra teritoriul, familia, pentru a se hrăni, de ce tocmai
omul, ființă superioară, înzestrată cu rațiune, atacă pentru propria-i plăcere
bolnăvicioasă? Și când te gândești că Cineva S-a răstignit pentru NOI, iar nu
pentru animale! Sau poate tocmai de aceea...
Slobozia, 09 ianuarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu