Gânduri dulci-amărui
Așa am fost de când mă știu. Nu-mi amintesc să mă fi
învățat cineva, dar întotdeauna am iubit arborii, iarba, florile... Copil
fiind, furam și eu fructe din pomii de pe marginea drumului (nu că n-aș fi avut
în curte, dar deh!), însă mă străduiam să rup numai fructul, nu să plec cu
ditamai creanga pe care s-o golesc ulterior și s-o arunc pe stradă. Mă certam
cu prietenii de pe maidan care-și foloseau cuțitele pentru a se nemuri pe
scoarța vreunui copac: Gicuță + Vasilica
= love. Că așa mi se părea mie, că
pe trunchiul acela îl doare. Acum, mi se pare nedrept să omorâm copacii pentru
a face pliante frumos colorate, care nu spun nimic, pe care, după ce îți arunci
o privire sictirită, le zvărlii în primul coș de gunoi.
Noh! Asta
a fost introducerea. Azi mi s-a întâmplat una din categoria: „Ce năzbâtii a mai
făcut ecologista mea?” Cum stam și
cugetam (asta ca să nu zic că mai mult stam), găsindu-mi scuze intelectuale la
lenea ce mă ținea departe de vasele din chiuvetă, deodată soneria a umplut
spațiul meu locativ, scoțându-mă din cugetare și stricându-mi feng-shui-ul. În drum spre ușa de la
intrare, întrebându-mă cine-o fi, îmi zic că ziua mea a trecut, deci e puțin
probabil să mai primesc flori, pesemne c-o fi vreun vecin care vine să-mi
reclame ba că-i curge, ba că-i pică, ba că nu i se ridică (scuzați! n-am găsit
altă rimă). Când colo, în ușa mea stăteau băț trei personaje, dintre care unul,
un domn tinerel pus la țol, îmi întinde un pliant, prezentându-se: „Sunt X, de
la partidul Y, candidat la primăria Slobozia”. Mă rog, puteam să rămân și
neanunțată. Gest reflex, iau pliantul, văd că e foarte colorat și deodată se
trezește-n mine ecologista, revoltată la gândul că foaia aceea de hârtie va
ajunge fix în coșul de gunoi, chiar înainte de a fi citită. Și-atunci, mă
gândesc să i-o dau omului, poate-o mai folosește la ceva; i-o întind zâmbind,
la pachet cu replica memorabilă: „Lăsați, presupun că vă voi vedea pe garduri”.
Bietul om a-ncasat-o, cu zâmbetul electoral lipit de moacă, doar deh!
alegătorul nostru, stăpânul nostru (până la alegeri, după aia se inversează
rolurile) și-a mai și mulțumit, la urarea mea formală de succes, înainte de a-i
livra ușa-n nas. Abia după ce ne-am despărțit în condiții pașnice, am realizat
că puteam să fiu mai politicoasă, dar parol că nu m-am gândit la vechea zicală:
„Numele proștilor pe toate gardurile”. Și mi s-a lățit zâmbetul până la urechi,
când mi-am amintit că, la remarca mea, bietul candidat a zis „da, sigur!”
Apoi m-am
certat, cum îmi e obiceiul când îmi dau seama că gafez: „Băi ecologisto, ai
putea să fii și tu mai doamnă, să nu mai spui din prima tot ce-ți vine pe gură,
să-ți mai fie milă și de oameni, nu doar de copaci!” Promit că la următoarea
descălecare a unui candidat în ușa mea, voi fi mai politicoasă. Tot îi voi
înapoia pliantul, dar n-am să mai zic de garduri. Probabil o să spun ceva de
genul: „Lăsați, presupun că vă voi vedea pe toți... copacii. Candidatul+partidul = love”.
Slobozia, 31 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu