Florentina Loredana Dalian

miercuri, 4 aprilie 2018

Iepurașul buclucaș

Fragment din cartea „De râsul CUCILOR, de A. Gagniuc și F.L. Dalian

...

Tocmai mă pregăteam și eu, ca toate femeile cu țigla pe casă și cu dezordine-n ea, să întâmpin cum se cuvine Sărbătorile, când aud o bătaie puternică-n ușă. Zic „Cine mă-sa o fi, de n-a-nvățat să folosească soneria? Ori te pomenești că-i vreun copil care n-ajunge la ea. Parcă de Paști nu se umblă cu colindul. Dar mai știi? La halu-n care s-au stricat tradițiile în ultima vreme, poate se umblă cu Halloween-ul, ori cu Valentinul, ori cu Ziua Recoltei. Deschid. Mă frec la ochi să fiu sigură că nu mi-a rămas pe retină vreo imagine tembelă de la televizor, dar tot văd în fața ochilor ce nu-mi venea a crede: un iepure. Unul cam cât tine de mare, Noni, dar care-și zicea Iepuraș. Am crezut c-am nimerit într-un basm sau în țara iepurilor giganți (păi ce, numai Guliver să se plimbe în tot felul de țări exotice?), dar când mi-am luat coordonatele, am constatat că tot în casa mea eram, mai exact în tocul ușii de la intrare. Ăsta, intrusul, mai era și vorbitor pe deasupra:
- Te dai sau plec?, mă ia tare panarama.
- Poți să te dai și de-a berbeleacul. Cine ești tu să comanzi în casa mea?, nu m-am lăsat nici eu intimidată.
- Ștefan cel Mare! Cine să fiu? Tu n-ai auzit de Iepurașul de Paști? Pe ce lume te afli?
- Am auzit, dar ăsta nu există, așa cum nu există Moș Crăciun sau peștișorul de aur. Mai exact, există doar în povești.
- Și cine spune că noi n-am fi acum într-o poveste? Vezi că n-ai pic de imaginație? Te mai dai și scriitoare! Și să nu mă mai așezi pe mine lângă moșul ăla decrepit sau lângă vreo specie inferioară, fie ea și de aur!
- Scopul și durata vizitei! Că aici nu-i grădină zoologică.
- Am venit să-ți aduc un dar.
Ei, desigur că, la auzul cuvântului magic, stropșeala mi s-a mai înmuiat, deși mă întrebam, cu logica mea inginerească, ce dar poate fi acela, de vreme ce nu-l vedeam având în mână nimic, nici măcar un coș cu ouă, așa cum îl prezintă (mincinos, desigur) toate felicitările alea stupide. Mă rog, să zicem că alea n-ar fi mincinoase, iar la mine - ghinion! - nimerise iepurașul fără ouă. Îmi exprim nedumerirea:
- Ce dar, măi iepure, că nu văd niciunul?
- Te rog, iepuraș!
- Fie! Dar mă întreb cum arată iepurii, dacă iepurașii sunt cât Casa Poporului. Hai, scoate ce-ai adus!
Patrupedul mă privește de sus (stătea-n două labe, ca oamenii) și-mi aruncă disprețuitor:
- Inspirație!
- Ceee?!
- Ce-ai auzit, inspirație! Să nu-mi spui că n-ai nevoie, că l-am vizitat și pe amărâtul ăla de Gagniuc la Constanța, mai avea puțin și se dădea cu capul de pereți, gata să intre-n depresie, că zicea că nu i-ai mai scris de o lună. Credea că asta se întâmplă fiindcă n-ai inspirație și m-a rugat pe mine să-ți aduc. Na, ți-am adus!
- Iepurașule, îți bați joc de mine? Unde morcovu' mă-tii e inspirația aia, că eu n-o văd!
- Păi uite cum m-am gândit să facem: eu îți spun niște povești din pădure, iar tu le adaptezi la jungla voastră. Că și-așa nu-i greu să transformi animalele în oameni, și-așa vă comportați uneori de parcă ați fi mai involuaţi decât noi. Dar înainte, pune și tu ceva pe masă, un pahar cu țuică, o măslină, nu mă mai ține cu dinaintea goală!
- De când beau iepurașii țuică și mănâncă măsline? O foaie de varză nu-ți ajunge?
- Dragă, nu te-ai prins, eu sunt muza și am venit la tine deghizată-n iepuraș. Voi scriitorii, n-aveți niciun pic de imaginație! Vai de capul nostru ce mai pățim cu voi!
Îi pun dihaniei un kil de măsline pe masă și-i umplu o halbă cu țuică, atrăgându-i, în același timp, atenția:
- Vezi să nu te-mbeți până s-apuc și eu să scriu ceva!
- N-avea grijă! Sunt exersată, la ce chiolhanuri am tras eu cu scriitori adevărați, nu d-ăștia închipuiți ca tine! Bun, ca să nu mai pierdem timpul, am să încep c-o poveste despre un iepuraș și un lup. Să zicem că eu aș fi iepurașul. După aia, vezi tu cum o adaptezi la cartea voastră.
- Iepurașule, scuze, doamna muză, (începusem să cred că are dublă personalitate) - e plin internetul de bancuri cu lupi și iepurași. Dacă-mi trebuia inspirație d-asta, mi-o luam de acolo.
- O fi plin, dar p-asta n-ai auzit-o, că mi s-a întâmplat chiar mie când veneam încoace și n-am apucat s-o spun la nimeni. Ascultă!
Face o pauză de efect, trage o dușcă, scoate de sub blană o țigară luungă și-mi face semn să i-o aprind, apoi glăsuiește:
- Nu dai și tu o cafea? Că o asemnea poveste merită tot efortul.
Și-n timp ce eu chinuiam aparatul de cafea, își începe povestea:
- Să vezi ce mi s-a-ntâmplat! Cum mergeam eu așa, prin pădure, gândindu-mă ce ființe oropsite mai sunt și iepurașii, că până și la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, numai de noi se pare c-a uitat de când ne-a creat (sper că nu crezi în tâmpeniile evoluționiste ale lui Darwin!), numai ce zăresc pe sub niște frunze o pușcă. Om m-am făcut! Adică stăpânul pădurii, ce mai! Iau pușca și primul gând îmi zboară către nesimțitul ăla de lup care nu se mulțumește s-o mănânce pe Scufița Roșie și pe iezii caprei, da-i mai poftește mațul și la iepuri. Al meu ești, coane!, îmi zic, jubilând. Îl caut pe nenorocit și când dau de el, îi proptesc țeava la tâmplă și răcnesc: „Lupule, pân-aci ți-a fost!” Ăla, cât era el de lup, a-nceput să tremure de ziceai că-i cutremurul din 77, și se dădea drăgăstos la mine: „Hai, măi, iepurașule, ce, nu ne putem înțelege? Ce vrei să-ți aduc, niscai varză de ronțăit, o vulpe de belit...” Eu, impasibil, îi lipesc țeava și mai tare de dovleac: „Pe mine să nu mă iei cu inginerii d-astea! Varză-mi procur și singur, cât despre vulpe, n-am nicio fantezie cu ea.” Ăla s-a albit. „Păi atunci ce vrei?”, întrebă cu voce pierită. „Uite care-i treaba, am chef să mă distrez și să te supun la cazne. Am auzit că-ți place literatura, așa că ți-am adus o carte de-a Loredanei Dalian, o scriitoare contemporană pe care o admir fiindcă a scris un text „Căsuța iepurașului” din care ies și eu cu coada sus, nu terfelit ca-n alte opere. Ține cartea! Deschide-o!” Lupul - codeală mare: „Hai, măi iepurașule, drăgă-lașule, cere-mi orice, numai nu mă pune să citesc! Știi, eu am cam tras chiulul de la școală...” „Normal c-ai tras chiulul, c-aveai treabă mare, să mănânci iezii caprei, să te dai la Scufiță și la ochelarista de bunică-sa, de te-au făcut ăștia vedetă în literatură. Dar cu mine nu ține. Nu doar ai să citești cartea, dar ai s-o înveți pe de rost. He, he!” S-a tot căznit, s-a tot chinuit el, a-ntors cartea pe toate părțile și până la urmă a decis: „Nu pot, iepurașule, mai bine mă puneai să fac un exercițiu la bârnă. Acuma, dacă așa mi-o fi mie sfârșitul, să pier dintr-o incompetență literară...”
Eu atât am așteptat. Am armat și am tras, după ce mai întâi i-am ținut o teorie de zile mari: „Vezi, mă, dacă nu ți-a plăcut cartea? Ai carte, ai parte. Dar tu nu mai ai. Paac!”
Tace, golește halba și mi-o întinde să i-o umplu iar.
- Șiii?
- Și mama ei de viață amară de iepure căcăcios! Se putea să am și eu noroc o dată-n viață? Imaginează-ți că n-aveam glonț pe țeavă. Am zguduit eu pușca aia, am tras din toate pozițiile, dar nimic. Ăla se uita rânjind la mine, gata să mă mănânce.
- Ce-ai făcut?
- Ce era să fac? Tu ce-ai fi făcut în locul meu? Mi-am tras și eu fața de iepuraș cumsecade, i-am scuturat trei frunze imaginare din blană și-am zis smerit: „Ei, lupule, prietene, acuma, dacă tot ți-am adus cartea aia, o s-o învăț eu pe de rost!”
- Ai... învățat-o?
- Trage singură concluzia, de vreme ce mă vezi în viață. Te asigur că nu sunt fantoma mea.
Dă repede niște murături, că mi s-a aplecat de la atâta literatură!
- Păi bine, măi fraiere, îi zic, parcă spuneai că ești muza mea deghizată-n iepuraș.
- Într-un fel așa e.
- Explică-te!
- Să vezi, când am ajuns în ușă la tine, m-am întâlnit c-o iluzie, zicea că-i muza ta și că te vizitează, că n-a mai fost demult pe la tine. Și-atunci, nervos cum eram după întâmplarea cu lupul, mi-a cășunat pe muză și m-am răzbunat și eu pe ea, fiind mai slabă ca mine.
- Să nu-mi jignești muza! Ce i-ai făcut, unde-i?
- Mai sfrijită, mai pricăjită, mai de doi bani! Am mâncat-o!
- Ai mâncat-o, nesătulule!?
- Da. Chiar mi-a picat greu. N-ai niște zeamă de varză?
- Nu mai am nimic!! Ieși afară, iepure obez, dar mai întâi să scoți muza pe unde-oi ști! Eu sunt scriitoare, vrei să mă lași fără pâine, mâncătorule de muze?! M-ai nenorocit, mi-ai luat pâinea de la gura copiilor!
- He, he, râde iepurele în timp ce aruncam cu o cratiță după el, dacă și aia-i pâine, mă întreb cum o fi mămăliga. Oricum, dacă tot a trebuit să-ți învăț tâmpenia de carte pe de rost, țin să-ți spun că ai în ea o grămadă de greșeli. A, și încă ceva! Când mai ai de gând să scrii despre iepurași, mai întreabă-ne și pe noi ce sentimente ne bântuie, nu mai scrie tu de capul tău acolo. Voi, ăștia, scriitorii, n-aveți pic de imaginație! 


(FLD, Slobozia 21 aprilie 2017, corectat 30 aprilie 2017)

2 comentarii:

  1. Chiar așa! Mai au scriitorii astia imaginație? Ce-o fi în capul ăla ca un dovleac luciu? Să nu îmi spui că sunt plăcinte dobrogene acolo! Nu că aș fi fost curios. Dar după o așa lectură, cine nu s-ar da peste cap sa ajungă deghizat în iepure la ușa ta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ha, ha! Mulțumesc pentru citire. Hristos a inviat!

    RăspundețiȘtergere